Puteți prelua pentru Facebook, Twitter, etc dacă apăsați pe butonul SHARE de la finalul fiecărui articol:
.
Aurel Popescu – Comori din trecut
.
20 Cine Sunt Credinciosii Adica Noi
19 Slabanogul Vindecat si Pacatul Omenirii
15 Rastignit Pastor si Imparat
14 Evenimentele Venirii Domnului Isus
12 Dimensiunile Vietii Crestine
9 Viitorul Copiilor lui Dumnezeu
6 Ierusalimul in Vremea Sfarsitului
5 Biblia vorbeste lucruri ciudate
3 Ce zici despre tine insuti ?
2 Profetii despre Rastignirea, Moartea si Invierea Domnului Isus
Andrei Popescu
20/06/2011
Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni
Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról
Autor: Ferenc Visky
Traducător: Georgeta Delia Hajdu
Localitate: Cluj-Napoca
Editura:Koinonia & Aqua Forte
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 157
ISBN: 973-7758-02-1
Preț: 13 lei
Recenzie de Teofil Stanciu
Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.
Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).
Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:
– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită. De iubire, de prietenie, de anii petrecuți în pușcărie. De vremea când orice bine, cât de mic, costa enorm și putea să fie fatal făptuitorului. Vremea și locurile în care orice faptă bună „comisă” de vreun condamnat în folosul altui confrate de celulă nu rămânea nepedepsită, dacă ajungea la urechile gardianului.
Nu știu cum se face că, citind cartea lui Visky, am trăit un sentiment bizar. Nu e un sentiment nou însă, fiindcă am mai avut parte de el și în urmă cu vreo 15 ani, când am citit Cu Dumnezeu în subterană. Deși descriu destule grozăvii (Wurmbrand mai pe larg, fiindcă a scris mult mai mult), aceste mărturii prezintă închisoarea ca pe un loc privilegiat, dezirabil, apetisant chiar.
Condamnații sufereau bătăi crunte, torturi inumane, dar știau să se bucure, reușeau să trăiască acea comuniune creștină dincolo de bariere confesionale (chiar dacă conflictele pe această temă nu lipseau), aveau simțul umorului, dar și simțul proporției. Erau niște oameni care trăiau în acord cu ei înșiși, cu credința lor, care străbăteau întunericul răspândind lumină.
De câteva luni, dorm în același pat cu preotul greco-catolic Dărăban. Mă trezesc adesea că-mi acoperă picioarele, să nu răcesc. (p. 21)
Antidotul fricii este dragostea, nu există altă cale.
Avem voie să ne iubim și dușmanii.
Nu ne putem teme de cei pe care îi iubim. (p. 23)
Aceste condiții extreme favorizează apariția eroilor. Existențele sunt pe muchie de cuțit. Oamenii știu că pot să moară în orice clipă. Iar faptul că sunt în detenție se datorează, nu arareori, unor turnători. Surprinzător însă, nu răzbunarea e cea care-i ține în viață pe trăitorii credinței.
Un biet nenorocit, cu o droaie de copii, s-a spovedit preotului său, mărturisind că e turnătorul lui și că, deoarece primește și bani pentru serviciile sale, e nevoit să continue ceea ce face de atâta vreme. Preotul l-a dezlegat și pentru turnătoriile viitoare. La scurtă vreme, preotul a fost executat. (p. 32)
Chiar dacă întâmplarea pomenită mai sus s-a petrecut în URSS, faptul că ea e inclusă de către autor și în această colecție de povestiri mă face să cred că împărtășea același spirit. El, care stătuse vreo 6 ani (abia la final a aflat că sunt „numai” 6) prin pușcării, în vreme ce familia îi era abandonată în plină câmpie, să se descurce cum o putea. Sabina Wurmbrand le-a sărit în ajutor.
E tonic pentru un cititor aflat la mare distanță de acele evenimente să constate că protagoniștii nu sunt preocupați să judece, să pună etichete, să atribuie stigmate. Deși acum e foarte la modă practica deconspirărilor, îndrăznesc să cred că martirii aveau altă perspectivă – mai complexă, mai nuanțată – decât justițiarii noștri contemporani. Se spune că Mircea Vulcănescu ar fi zis: „Să nu ne răzbunați!”. Se știe că, la întoarcerea în țară, Wurmbrand a mers cu flori la mormântul unui ofițer torționar. Iată și opinia fățișă a lui Visky:
Prețul libertății, al revederii celor dragi, consta doar într-o declarație, în scris, că regretăm sincer păcatele comise împotriva socialismului și că de acum înainte ne încolonăm în măreața muncă a făuririi socialismului. Atât. Mulți au întins mâna după hârtie, fără să stea pe gânduri: să arunce cu piatra doar cei care au stat deja zece-cincispreze ani, ca mulți dintre tovarășii noștri (p. 126, s.m.).
Nu știu în ce măsură oamenii modelează vremurile sau vremurile modelează oamenii. Spun asta văzând sărăcia vremurilor noastre și mai ales preocupările cu care ne consumăm timpul. De pildă, pe lângă amintitul justițiarism, ne preocupă mult delimitările confesionale minuțioase, departajările, cazuistica gesturilor mărunte.
Din consemnările lui Visky se conturează un chip al lui Wurmbrand care vine să confirme tot ceea ce știam deja:
Disprețuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă și clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul orginar.(p. 117)
Critica pe șleau, fără să-și aleagă vorbele, creștinismul teoretic, ca și manifestările dogmatice. (p. 111)
Și totuși:
N-am cunoscut un judecător al Bisericii lacicizate mai aspru și mai plin de iubire…
Considera Biserica mult prea ritualizată și încremenită în dogmă drept trădătoare a vocației și misiunii sale. A evocat, în învățăturile lui, cazul Sf. Grigore cel Mare căruia i s-a șoptit, în timp ce oficia serviciul divin, că în apropiere un om a murit de foame. Sf. Grigore și-a scos pe loc haina preoțească și a spus:
– Dacă la Roma, un om moare de foame, atunci slujba nu mai poate fi continuată. (p. 101)
Iată cum judeca însă fapte care, îndeobște (și pe bună dreptate), sunt socotite reprobabile. La un moment dat, mânat de nevoie și de lipsuri, Visky mărturisește că a șterpelit câțiva centimetri dintr-o față de pernă, ca să-și dreagă zdrențele cu care se îmbrăca. A fost repede descoperit de un deținut de drept comun și dat în vileag. Preotul desigur că s-a rușinat și era foarte apăsat, așa că s-a dus la Wurmbrand să se spovedească și iată ce i-a fost dat să audă:
– Autorităție te-au răpit de lângă familie, ți-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică și temniță grea, iar tu ești acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâșie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei și nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăință falsă! Ar fi trebuit să furi fața de pernă cu totul și s-o împarți cu alții! De asta să te căiești, că n-ai procedat așa!
Concluzia e pe măsura dojanei:
Atunci l-am înțeles, zice Visky, pe Sf. Augustin: e înșelătoare pocăința în care nu te doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat și atât de prețuita noastră pietate.(p. 37)
Lecuit pesemne de tratamentul aplicat de Wurmbrand, câteva pagini mai încolo, Visky îl pomenește cu multă simpatie pe Iovin, „un baptist din Arad, cu mâini de aur”:
Dacă sarcina care i s-a trasat i-o cere, trece prin bucătăria deținuților de drept comun și fură cu o dibăcie ieșită din comun tot ce-i cade în mâini: morcovi, murături, roșii, lucruri pe care noi, deținuții, nici măcar să le vedem nu apucăm. Când se întoarce de la lucru, e supus unei percheziții severe, dar întotdeauna scapă cumva. După care îi hrănește cu achizițiile lui pe aceia care de-abia se mai târăsc.
Iovin, fratele meu. (p. 61)
Creștinismul a acordat, de-a lungul vremii, un statut privilegiat martirilor, celor care și-au păstrat credința în ciuda condițiilor vitrege. Suferința îl determină pe om să atingă straturi necunoscute ale ființei sale, să se cunoască mai bine și să renunțe la prefăcătorii. Moartea iminentă îi conferă șansa unei dezarmante onestități.
De aceea cred că străfulgerările de care au parte acești mărturisitori care au văzut moartea cu ochii merită luate mai în serios decât direcțiile pe care le indică liderii de circumstanță ai multor biserici de azi. Iar dacă aș propune un test, acela ar viza conformitatea convingerilor pe care le au cei de azi cu încredințările celor de atunci. Măsura să fie întotdeauna cei care și-au dovedit credința în condiții de mare restriște, iar nu invers, să-i măsurăm pe ei după capriciile teologico-morale ale unor învățători de birou și bibliotecă.
Închei cu două fraze din povestirea Perdanții. N-or fi ele adevăr divin revalat, dar, în lumina unei vieți ca a lui Visky, nu-s deloc de lepădat:
În aprecierea unui om, nu întotdeauna dogma corectă este măsura cea adevărată.
„Nu orice ales al lui Dumnezeu poate fi văzut la biserică” – au scris autorii Confesiunii de la Debrecen în 1562.
In primavara lui ’80 un grup de tineri din Arad l-au vizitat pe Feri bacsi. Desi neanuntati fura primiti bine. Tot neanuntsat a venit si un vechi prieten. “Stii ce zi-i astazi” il intreaba prinenul. “Nem” raspunde Feri bacsi. Azi se-mplinesc 22 de ani de la condamnareea ta; abia azi trebuia sa fii liber!”. Visky a amutsit o vreme apoi a pocvestit. In ziua condamnarii sale, sotia a primit de la Domnul versetul: “Judecata e-a Mea, zice Domnul”. Inseamna ca v-a fi eliberat- gindi sora. N-a fost. Durerea sorei Viski era dubla; sotul condamnat si Domnul a “pacalit-o”. “N-a pacalit-o” zice Feri bacsi. In ’64 Visky a fost eliberat prin decretele de gratiere… Drumul spre casa a fost lung. Asteptind trenul intr-un oras, Feri Bacsi apuca o Biblie. Prima data-n aproape sapte ani! Biblia se deschide la vesrsetul: “sase ani sa tii robi si in al saptelea an sa-i eliberezi”!. Am plins de bucurie -zice Visky; oamenii au dat 22 de ani, Dumnezeu a dat 6 ani si ceva. Judecata a fost a Domnului. Domana Visky a interpretat versetul cum si-ar fi dorit. Dumnezeu n-a pacalit-o si i-a ocrotit pe toti “Visky” in acesti aproape 7 ani.
+++++
E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…
S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.
Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.
La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).
Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.
Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.
Am mai aflat că Visky era mutat disciplinar în parohii unde oamenii erau complet dezinteresați de biserică (într-una dintre acestea era lacăt pe clădirea bisericii la sosirea lui), dar după câțiva ani, biserica se umplea și el era iarăși trimis în altă parte, cu același efect (dezamăgitor pentru autorități).
Am mai aflat că era un ins meticulos în ce privește pregătirea pentru predică, disciplinat spiritual, iubitor de literatură și arte, la curent cu tot ce era nou pe piața ideilor, inclusiv în științe. Și am aflat că el considera că un creștin este prin natura lui un om implicat politic, fiindcă viața sa are implicații politice inevitabile (fapt mai mult decât evident în epoca respectivă).
A urmat prezentarea mea pe care am încercat s-o fac cât mai concisă și mai bine ilustrată cu exemple. Voi reveni cu o variantă pentru blog a ceea ce am spus.
Ce m-a frapat în timpul prezentării a fost faptul că mai multe doamne în vârstă, din comunitatea de acolo, anticipau ce urma să spun, fie prin răspunsuri, fie prin gesturi, fie mă aprobau din cap când spuneam ceva sau se luminau ca și când și-ar fi amintit ori se bucurau că și eu am văzut ce știau ele.
Ulterior, mi s-a confirmat, în câteva discuții private, că ele știau foarte bine ce conținea cartea Mierea din stâncă, fiindcă mi-au spus că nu știau că traducerea a reușit să păstreze totuși atât de bine ideile autorului.
După mine, nepotul lui Ferenc Visky, Istvan, singurul preot dintre nepoți, a relatat două episoade din viața sa care scoteau în evidență caracterul și pedagogia bunicului. Am să rețin doar una în acest text. Istvan e nepotul cel mare (cum am precizat mai sus) și, pe la 16-17 ani, bunicul i-a zis într-o bună zi:
– Spune-mi ce te frământă.
– N-am nimic, a răspuns Istvan.
– Eu știu ce am văzut, a stăruit Visky.
Așa că Istvan s-a așezat pe scaun și se frământa cum ar putea să-i spună bunicului care era problema lui – tânărul nu mai credea în Dumnezeu. Era primul nepot, bunicul său suferise 7 ani de pușcărie pentru credința în acest Dumnezeu, cum putea el să spună unui asemenea om că nu mai crede?
În cele din urmă, cu un efort, i-a mărturisit scurt:
– Eu nu mai cred în Dumnezeu.
La care, răspunsul lui Visky a fost că s-a luminat la față, i-a spus nepotului să lase la o parte filosofia, preocupările intelectuale, chiar și teologia și l-a îndemnat:
– Spune-i lui!
Nepotul era încurcat: ce și cui să spună? „Lui!”, insista bătrânul. În cele din urmă a înțeles că Visky îi propunea nici mai mult nici mai puțin decât să-i spună lui Dumnezeu că nu mai crede în el.
Concluzia lui Istvan mi-a plăcut. I-a spus: „Doamne Dumnezeule, eu nu cred în Tine”. Iar de atunci înainte, a continuat să-I spună orice a avut pe suflet.
Nu știu ce spun alți participanți, dar, în ce mă privește, am înțeles în sfârșit cum poți lăsa o moștenire familiei și comunității în care ai fost. Rămâne de văzut dacă urmașii lui Visky (familia și copiii lui spirituali) îi vor putea perpetua această moștenire, dar senzația mea foarte vie a fost că acum ea încă există și se manifestă.
Două doamne îmi mărturiseau la final că pentru ele Visky a rămas ca un om de rară smerenie care nu doar că era dispus să învețe de la enoriașii de rând, ci îi întreba ce au înțeles ei dintr-un anumit text biblic, iar la urmă le spunea ce a învățat el de la ei. Mie îmi seamănă a comunitate hermeneutică în cel mai sănătos sens al conceptului.
O prezență discretă, dar tonică (la 93 de ani) a fost un fost tovarăș de muncă silnică al lui Visky, Karczagi Sándor, care, întrebat fiind de ce nu a ieșit din Biserica Reformată a răspuns: „Fiindcă, înainte să mă nasc, Dumnezeu a uitat să mă întrebe: «Sandor, tu în ce confesiune ai vrea să te naști?»”.
Chiar în debutul întâlnirii, Istvan Visky jr fixase drept obiectiv al serii dovedirea faptului „că limba nu este o barieră care să ne despartă”. Cum-necum, cred că îl putem considera îndeplinit, nu doar prin ceea ce s-a spus, ci și prin atmosfera ce n-a putut fi prinsă în cuvinte.
Doru Radu
Oricine a pus mâna pe condei ştie că între ceea ce ai vrut să spui şi ceea ce ai reuşit să spui este uneori distanţă ca de la cer la pământ. Neputinţa îmbrăcării corespunzătoare a gândurilor şi simţirilor este exprimată cum nu se poate mai bine de Vasile Voiculescu, una dintre surprinzătoarele mele descoperiri de acum douăzeci de ani, când el era de mult mort şi melci (vorba lui Aurel Popescu).
Medicul poet Vasile Voiculescu s‑a născut la 27 noiembrie 1884 în satul Pireşcov, din munţii Buzăului, şi a murit în Bucureşti, la 26 aprilie 1963. A început să scrie târziu, primul volum de poezii apărându‑i doar în 1916.
Caracterul şi convingerile creştine evidente în creaţia sa l‑au făcut să fie pus „în umbră” pe vremea când în şcoli se făcea educaţie materialist‑dialectică. Iată mărturia neputinţei poetice de a „traduce” mesajul trăit la înălţimea inspiraţiei sufletului:
M‑am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le‑ncing cu harapnicul dorului şi … mână‑nainte!
Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,
Mă plec la fiecare, migălos faur,
Şi‑ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.
Oprim în nori, la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis, fără trup, nici sânge
Dar scorpia‑i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grele‑mi daruri:
Inima, sufletul, minţile n’atinge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ,
Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime‑n vânt
Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt
Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.
Da, aşa este! Ideea nu se lasă prea ades prizonieră a cuvântului pământean, iar rândurile scrise apar în final mai degrabă nişte „urme” ale unei prezenţe care s‑a refugiat în înălţimile norilor, de unde doar visătorii o mai pot aduce înapoi.
Aceeaşi simţire a neputinţei o au şi predicatorii. Unul foarte drag mie îmi mărturisea: „Nimeni nu Citește restul acestei intrări »
.
Nu l‑am cunoscut şi el n‑a pierdut nimic pentru asta. Eu însă îmi descopăr doar acum pierderea. Ionatan a avut mulţi prieteni buni.
Sper ca evocările următoare să le umezească ochii:
,,Cu care altă bucurie putem înlocui fiecare dimineaţă
senină pe care ne‑o dă Dumnezeu? Când simţim întinerirea
iarăşi ca a vulturului, oricât de grele ne‑ar fi oasele…? Eu
unul, ştiu că vreau să mulţumesc.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din înflorirea unui înger cald.
De parcă‑n zori de mână m‑ai lua
Şi făuri‑m‑ai dintr‑un spin, smarald.
Îţi mulţumesc de aripa ce‑Ţi dai,
Turnată‑n aer ca‑n regesc alai,
Pe‑un zbor atât de iute cum sunt eu
Între un boţ de lut şi Dumnezeu.
Îţi mulţumesc că nu‑nţeleg de ce
Iubire sfântă peste mine e,
Cum este „coperişul sub furtuni,
Când tu secerătorii Ţi‑i aduni.
La umbra lunii noi şi a iertării,
Cum trenurile vin la pieptul gării.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din nou, mereu, din înflorirea mea.
Pocăinţa are fantezia ei
–interviu 1 mai, 2009
Ionatan Piroşca s‑a născut pe 20 mai 1958 la Brăila, într‑o familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le‑a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i‑a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului…
Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu încetează să scrie.
„…e slujba la care m‑a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El“ ne‑a mărturisit Ionatan.
‑ Când aţi început să scrieţi poezie?
‑ Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarnă, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam.
Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care‑mi amintesc. Când m‑a prins „tovarăşa”, m‑a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.
‑ Ce este poezia lui Ionatan Piroşca?
‑ Aici e mai greu de răspuns. Ar trebui să alcătuiesc nişte descrieri accesibile ale unei pante inaccesibile a unui munte învăluit în ceaţă. Vă daţi seama că aş vorbi taaare… alunecos. Nu pot spune ce înseamnă poezia, în general sau în absolut. Ar fi ca şi cum distanţa dintre gândurile mele şi gândurile lui Dumnezeu n‑ar mai conta. Dar pot spune, e adevărat, ce este ea pentru mine. Sau, mai degrabă, ce nu este: nu e un hobby, nu e o aventură, nu e o cale de a atinge nu‑ştiu‑ce scopuri. Este calea de împlinire a însăşi existenţei mele, este strigătul nestrivit – de nicio altă realitate – a mărturiei credinţei, dragostei şi nădejdii mele, este ceea ce mirul de nard era pentru femeia aflată la picioarele Mântuitorului. Fiindcă, în mod categoric, pocăinţa are
fantezia ei.
‑ Care a fost cea mai inedită sursă de inspiraţie pentru a scrie vreo poezie?
‑ Nu mai depind de mult de o anumită sursă de inspiraţie. Starea de poezie este o stare permanentă. Niciodată nu mi‑am propus să scriu şi să nu pot scrie fiindcă „n‑am avut inspiraţie”… Viaţa unui creştin e atât de complexă, atâtea trăiri îl încearcă, atâtea universuri i se deschid, atâta realitate nouă i se revelează, că n‑ar trebui să fie cineva care să se plângă de lipsa inspiraţiei. Ea se află în orice cantitate în fantezia unui poet care stă la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu. Acest aspect e altceva decât să afirmi – cum aud adesea – că „Duhul Sfânt m‑a inspirat şi am scris asta.” Şi, aproape întotdeauna, în astfel de situaţii, am avut de‑a face cu poezie proastă, dar foarte „politically correct” din punct de vedere bisericesc. Adică, al unor lideri bisericeşti fără pregătire şi fără viziune în domeniu. Duhul ne dă trăirile creştine. Ne pune la dispoziţie esenţa mesajului creştin. El este Mângâietorul. Dar nu El este poetul cu numele căruia semnez eu. Cât despre surse de inspiraţie, orice realitate pe care o pot gândi la un moment dat poate deveni aşa ceva: un sentiment, o idee, o experienţă; pentru un poet creştin, orice iese din sufletul său creştin este poezie creştină: dragostea pentru femeia care este soţia lui, dragostea pentru familia lui, pentru copiii lui, dragostea de ţară, de biserica lui, de
fraţii în credinţă şi, mai mult ca orice, dragostea pentru Cristos. Mă poate inspira orice: găleata de gunoi cu care mă trimite la tomberonul de afară soţia mea iubită sau raza de soare căzută pieziş pe nasul unui mort dus către cimitir…
‑ Cum este primită poezia dumneavoastră?
‑ Nu pot spune că nu mă preocupă aspectul ăsta, odată ce am intenţia ca poezia mea să fie şi să rămână ca o mărturie despre Domnul meu şi credinţa mea. Nu atât cum este primită, adică felul oamenilor de a se bucura de ea, cât modul în care este receptată, cât adică se înţelege din ea…. De aceea am căutat să‑mi „ramific” cumva demersul creator, încercând să‑mi adaptez scrierea la „paliere” oarecum diferite de cititori, asumându‑mi cel puţin două maniere deosebite de a scrie. Astfel că, dacă la începutul carierei mele poetice nu erau prea mulţi cei ce se arătau încântaţi de scrisul meu, acum mă bucur să constat că numărul şi calitatea unor astfel de oameni sunt în creştere.
‑ Pentru mulţi, poezia înseamnă doar rimă. Cum este privită latura artistică a unei creaţii în spaţiul creştin evanghelic?
‑ E adevărat, din nefericire. Ne‑am învăţat cu ceea ce eu numesc „predicuţe rimate”. Adică, ceva bun de spus în biserici, dar cu neputinţă de adus ca mărturie a unor reale înzestrări şi pregătiri poetice în spaţiul dedicat. Pentru un critic literar de aiurea, un astfel de poet va dovedi nu o trăire adevărată a unei realităţi neîndoielnice, ci o atitudine bigotă nejustificată, poate chiar agresivă. Şi asta fiindcă nu se vorbeşte pe limba lui, care este aceea a calităţii literare a textului. Nu, poezia nu înseamnă doar rimă, ci orice produce starea specifică de încântare, de nou, de frumos şi beatitudine.
‑ Există un standard al creştinilor pentru literatură?
‑ Şi vă aşteptaţi să‑l numesc eu?! Pentru unii creştini, nici Cristos nu mai pare a fi un standard, atât de multe sunt abordările credinţei, atât la nivel teologic, dogmatic, cât şi la nivel formal. Evanghelicii se raportează la Biblie ca singura sursă a credinţei lor. Aşadar, toate manifestările lor ar trebui să se alinieze adevărurilor biblice. Nu pot crede în fericirea făcătorilor de pace şi să aduc, în acelaşi timp, argumente în apărarea războiului în poeziile mele. Dar nici nu voi face rabat de la calitatea formală, atâta timp cât aceasta îmi este la îndemână. Şi nici nu voi face confuzie între aceste două aspecte: inspiraţia divină a Bibliei nu se răsfrânge automat asupra tuturor producţiunilor noastre, indiferent de calitatea artistică a acestora. Cum mai spuneam într‑o altă ocazie, o poezie creştină trebuie evaluată din două perspective: una e calitatea ei duhovnicească, şi cu totul alta cea literară.
‑ Există o anumită formă de organizare a scriitorilor creştini români?
‑ Din câte ştiu eu, încă nu. De fapt, aici îmi regăsesc un vis mai vechi, acelaşi care m‑a condus în anul 2001 la alcătuirea grupului de literatură creştină pe Internet „Cuvinte la schimb”. Şi încă îmi doresc ca, dacă Dumnezeu va îngădui, să încerc să pun bazele unei Asociaţii a Scriitorilor Creştini Români. Sper să mai vorbim despre asta!
‑ Care dintre volumele publicate de dumneavoastră vă este cel mai drag şi de ce?
‑ Publicam, în 2006, la Editura HYPOGRAMMOS din Oradea, „Ferestrele Împărăţiei”. Îmi este cel mai drag volum din cele apărute până în prezent. Nu aş putea să vă spun exact de ce. Poate fiindcă libertatea şi bucuria pe care le‑am resimţit scriindu‑l mi‑au îngăduit părtăşii noi cu alte şi alte aspecte ale poeziei… Este o carte care mi‑a permis să mă joc mult, să inventez cuvinte noi, precum şi noi posibilităţi de folosire a lor…
‑ Care sunt cele mai plăcute amintiri legate de viaţa dumneavoastră de scriitor?
‑ Păi, apariţia cărţilor, cred. Recunoaşterile, în general. Atât cele din partea lui Dumnezeu, cât şi cele din partea oamenilor. Recent, mi s‑a acordat de către o comisie din cadrul Uniunii Scriitorilor, cu 11 voturi din 11, calitatea de membru al acestei prestigioase Asociaţii. Cum credeţi că m‑am simţit?!
‑ Ce amintiri vă leagă de poetul Ioan Alexandru?
‑ Aici ar fi multe de povestit. În anul 1991, eram secretar de redacţie la o revistă creştină, la Brăila. În această calitate, am propus şi am organizat primul Festival de poezie creştină din România. Ioan Alexandru a fost preşedintele juriului. Au fost câteva seri de neuitat. Dar, despre acest lucru şi despre multe alte aspecte ale relaţiei mele cu poezia creştină, puteţi lua la cunoştinţă vizitând blog‑ul meu pe Internet, la adresa: http://ionatan.wordpress.com
‑ Cum face faţă poetul creştin acestor vremuri?
‑ Eram, la un moment dat, într‑un anturaj unde se aflau mai multe persoane care aveau câte ceva nou de zis. Unul a spus: „Eu sunt cutare, vin din America…”, altul: „Eu sunt cutare, vin din Canada…”. Când mi‑a venit rândul, le‑am spus că vin „din necazul cel mare”. Nu doar condiţia mea de bolnav incurabil şi de persoană cu handicap făcea să fie aşa, ci şi nevoia de a trăi din ceea ce scriu. În vremuri ca astea, poezia nu are mare căutare. Ea nu este ca micii şi berea de 1 Mai, nici ca ştirile mondene ale ziarelor de scandal… Mai ales poezia creştină! Aşa că sunt un privilegiat: sunt nevoit să trăiesc prin credinţă. Slavă Domnului!
‑ Ce îşi doreşte a fi Ionatan Piroşca pentru creştinătatea românească?
‑ Nu m‑am gândit la aspectul ăsta. Abia dacă îmi pot dori să însemn ceva pentru mine. Cărţile mele, da! Ele îşi pot dori să însemne ceva: un pic de aer proaspăt în odaia exprimării dragostei, credinţei şi nădejdii noastre, care e Isus Cristos, aşa cum El doreşte. Şi asta, indiferent de prezenţa sau absenţa mea de pe acest pământ. Fie Numele Domnului lăudat!
(Interviu realizat de Dan Surducan pentru Revista Impuls.)
Ionatan Piroşca ‑ Iov
13 iulie, 2009
Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care L‑a acuzat pe Dumnezeu. Prietenii lui L‑au apărat… Dar tocmai de aceea!
Noi Îl putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care‑I iau apărarea însă greşesc fundamental, considerându‑se capabili să‑L înţeleagă şi să‑L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a‑L „ajusta” şi a etala o sfinţenie pe care nu o avem.
Ionatan Piroşca ‑ Hai să facem pârtie!
24 iulie, 2009
Plimbarea la Arad a fost o adevărată aventură pentru mine. Dacă n‑aş fi avut alături pe Domnul, dar şi pe ajutorul pe care El mi l‑a trimis, nu m‑aş fi încumetat. Sigur că aş fi pierdut lucruri minunate, cum au fost seara petrecută
la Metanoia sau zilele calde de la Pecica, unde întâlnirea ecumenică de vineri seara ne‑a unit inimile în laudă şi închinare…
Serbarea de împlinire a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Baptiste din Pecica a fost un adevărat festin spiritual. Invitat să mă alătur bucuriei generale, m‑am gândit ce aş putea spune… Ce anume înseamnă pentru credincioşi astfel
de locaşuri? Şi mi‑am adus aminte că, atunci când am mai crescut, iarna, când zăpada era mare, tata ne trimitea, pe mine şi pe fratele meu, să facem pârtie. O cale, adică, prin zăpadă, pe care să putem trece noi şi musafirii noştri. Ba tot pe acolo puteau veni colindătorii, de Sărbători. Uneori zăpada era mai înaltă decât noi, dar aste ne distra şi ne mobiliza, până ne îngheţau mâinile. Mereu ne îngheţau mâinile. Atunci mergeam în casă, unde soba era caldă, iar mirosul ce venea
din bucătărie însemna că, după ce aveam să dăm zăpada, ceva bun ne aştepta.
Oare nu ceva asemănător suntem chemaţi a face noi, creştinii? „Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi‑I cărările.»” Iar frigul spiritual al acestei lumi ne pătrunde în măruntaie, face să ne îngheţe mâinile
entuziasmului. Unde să mergem, atunci? Nu la gura sobei? La gura sobei Duhului Sfânt…
Care sobă arde tare şi încălzeşte, pentru noi, incintele pline de aroma bucuriei fraţilor noştri. Acolo ne umplem rezervoarele, ne reîncărcăm cu energie… Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului. Acolo acela se
numeşte Biserica, sau Casa Domnului, sau Locaşul de închinare…
Ionatan Piroşca ‑ Ultimul Crăciun
26 decembrie, 2009
De ce să nu vorbesc despre asta? O zi de bucurie: Crăciunul! Sărbători fericite!
Dar cum să fac să ascund lacrima? Ideea că e foarte posibil ca să nu vă mai pot ura acelaşi lucru la anul, decât, poate, prin cărţile mele, nu e cea mai fericită idee… Spuneam nu de mult că voi povesti „în direct” viaţa şi… moartea mea.
Dar nu ştiam atunci că despre viaţă nu voi mai avea multe de spus.
Am tăcut în ultimele luni, aşteptând să termin un tratament foarte greu (interferon) împotriva hepatitei c de care sufăr, tratament care, aplicat peste paralizia evolutivă care mă reduce fizic de ani mulţi, m‑a anulat pur şi simplu. Pe deasupra, în urma unui accident stupid, mi‑am mai rupt şi meniscul, făcându‑mi mişcarea aproape imposibilă.
Mă durea tăcerea asta, ca orice ignorare a prieteniei. Speram că se va termina şi că voi reuşi să mă mobilizez suficient, ca să revin. Dar… imediat ce l‑am terminat, la controlul medical am aflat (asta de curând) că sufăr de cancer hepatic malign, că organismul meu este prea slăbit ca să mai poată suporta un alt tratament şi că… Sună ca o condamnare la moarte.
N‑am decât un răspuns: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce‑L iubesc pe Dumnezeu.”
***
toate lucrurile
ca oştirea cucerită de flori
lucrează parfum
aur smirnă şi tămâie
pentru naştere pentru înviere
pentru rămân
şi azi şi mâine şi‑n veci
în braţele Pruncului
Ionatan Piroşca ‑ O suferinţă cu sceptru
5 ianuarie, 2010
O moarte grabnică, necruţătoare, sălăşluieşte în mine.
Mă încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe. Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?
Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?
Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări.
Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v‑aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta, nu de acum, ci de mereu.
Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei…
Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.
Dar El ştie toate astea. Facă‑se voia Lui!
Evocare Ionatan Piroşca
Oamenii care au trăit în două regimuri, două secole, în două stări şi mai ales au avut de înfruntat nevolnicia vremilor, a regimurilor şi a semenilor, oamenii aceştia au un mesaj deosebit de transmis. Pe deasupra tuturor acestor strângeri şi constrângeri şi şerpuiri printre şi pe sub stânci – adică bolovani – prietenul şi fratele Ionatan, mereu încrezător şi visător, s‑a născut şi a trăit cu măiestria cuvântului clar rostit şi rostuit, purtător de valenţe, de taine şi învăţăminte. Aşa l‑a primit, aşa ni l‑a dăruit.
Acum, la trecerea lui în lumea drepţilor, fie‑mi îngăduit „iubiţi iubitori” ai cuvântului care înalţă, care învaţă şi mai ales care luminează, fie‑mi îngăduit să aduc omagiul nostru al tuturor… omului care a luptat cu sabia cuvântului, cu
paloşul exprimării calde şi neduplicitare.
L‑am cunoscut în tumultul bătăliei pentru promovarea versului românesc şi creştinesc, în inimaginabilă lui trăire a cuvântului armonios „pe stil nou” de care a rămas legat toată viaţă lui. Era riguros în tot ce scria şi ce făcea. Evita cu sârg
polemicile de orice natură, iar atunci când nu le putea ocoli cu niciun chip era aprig şi neînduplecat. Argumentul lui forte era: „Viaţa mea atârnă doar de mila lui Dumnezeu şi se numără oricum în zile… De ce m‑aş face vrăjmaş adevărului
ce mi‑a fost revelat? Îl voi mărturisi aşa cum l‑am primit, oricare ar fi preţul pe care va trebui să‑l plătesc!”
După ce a petrecut ani lungi în scaunul cu rotile şi s‑a obişnuit cu gândul că „trebuie să mor”, îmi scria cu ceva timp în urmă: „Mă simt şi trăiesc atât de bine cât o poate face UN OM care tocmai a primit un al doilea diagnostic mortal!”
Şi astfel, pentru cel care se numea pe sine „Omul ca semn de întrebare”, puntea suferinţelor s‑a rupt şi el a trecut de partea cealaltă, unde e pace.
L‑am preţuit şi l‑am citit pe poetul Ionatan Piroşca. Am început cu cartea „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon”, pe care mi‑a dăruit‑o cu dedicaţie. Apoi am tras cu urechea şi am aruncat privirea pe „Cuvinte la schimb”, însă serialul riguros şi amplu, publicat pe http://www.wordpress.com, intitulat «Jurnalul scrierii iubirii» ar putea să vă convingă pe oricare dintre dumneavoastră, cei care iubiţi poezia, că ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l‑a lăsat printre noi numai două etape din viaţă: tinereţea şi maturitatea.
Oare cum ar fi arătat şi ce tezaur poetic ne‑ar fi lăsat Ionatan Piroşca‑bătrânul, dacă ar mai fi rămas printre noi? A plecat la Domnul aproape tânăr şi astfel despărţirea ne doare şi mai mult. Dar îl vom regăsi în veşnicii şi mai tânăr şi vom relua împreună „realitatea trăirii iubirii…”.
Îţi mulţumim, Doamne, care dai daruri oamenilor! Îţi mulţumim pentru mesajul pe care ni l‑ai trimis prin glasul lui Ionatan.
Te rugăm să‑i mângâi pe toţi cei care îl plâng.
Zaharia BONTE, Bruxelles, Belgia,
18 aprilie 2010
Mărul lui Ionatan ‑ Marius Cruceru
Ionatan a plantat un măr în livada poeziei evanghelice româneşti, un măr care face roade spre vindecarea verbelor derivate din adjectivele şi substantivele cele mai nemişcătoare; spre vindecarea substantivelor înţepenite prin formule golite de vioiciunea metaforică, dar care încep să se mişte sub condeiul lui cu o iuţeală verboasă fulgerândă.
Îngerii lui Ionatan îngeresc şi ferestrele ferestruiesc, mişcătoarele împietresc şi nemişcatele umblă nestingherite. Ionatan ne‑a învăţat „tabla înmulţirii cu cerul” şi ecuaţiile cu două nume necunoscute, ne‑a reparat „ferestrele Împărăţiei” şi ne‑a învăţat comerţul cu ghimpi în schimbul iertării, ne‑a arătat cum ar trebui să „trecem prin icoană” sau care sunt cele mai potrivite litere pentru a scrie „poema iubirii”, dar „cu faţa la cruce”, în linişte, o „linişte dintre două tăceri”.
Ionatan şi‑a transferat toată seva din carne pe hârtie; mişcarea din articulaţie, în conjuncţii; şi‑a înşirat puterea sub cuvintele aşezate cu o disciplină oţelită sub suferinţă. Ionatan a rodit câte un fruct în fiecare zi. Cum culegeam merele, cum el se mişca mai greu; cum cuvintele curgeau mai repede, cum vorba i se îngreuia. S‑a stors pe sine sub pomul propriei vorbiri despre cele ce cu greu alţii au reuşit să scrie cuvinte. Din oase, ligamente, zgârciuri, sânge, muşchi şi vene a adunat şi a plantat totul la rădăcina pomului cu umbră de leac pentru limba înţepenită în lozinci şi ne‑a dăruit o nouă scriitură despre cele văzute şi cele nevăzute, o nouă umbră de odihnă şi răgaz.
După uscarea lui Ionatan, mărul lui va înverzi şi înflori mai dihai şi mai de soi şi muuultă vreme ne vom hrăni din el cu tot cu poeţii care vor să vină să‑şi adape poemele din Cuvânt. Şi eu am luat din mărul lui Ionatan…
Ionatan Piroşca a trecut dincolo Ionatan Piroşca aştepta cu nerăbdare lansarea ultimului său volum, „Trecerea prin icoană”. Ar fi trebuit să se întâmple pe 24 aprilie. Era atât de prins, visa cu ochii deschişi, iar în ultimele zile vorbeam despre ziua cu pricina. Cine vine, cine nu vine, invitaţii, pregătiri ca de nuntă. Ieri am sunat să îi dau răspunsul… Prea târziu. Ionatan era deja cu un picior trecut prin ramă. Se furişa oarecum vesel dincolo… ca un copil ghiduş, aşteptând clipa în care nu suntem atenţi, cu un colţ de zâmbet poznaş …
Prea devreme! N‑a mai putut aştepta călăreţul de pe calul galben încă o săptămână? Ştia că este ultimul său proiect şi acela la care ţinea cel mai mult. Se ambiţionase, chiar dacă era în suferinţe cumplite, să scrie câteva versuri cu plecare de la fiecare verset din cartea Iov. Ştia că i se strânge funia la par şi totuşi depăna Scripturile în cuvinte, ca să ne lase moşteniri. Se grăbea cumsecade precum unul care are toată veşnicia în faţă.
„Cât Domnul îmi dă viaţă vreau să scriu poezie … eu asta fac!” mi‑a spus cu voce stinsă. Astăzi am aflat că a trecut şi cu al doilea picior dincolo de ramă. A fost zi de rugăciune şi la ora 19.00 am început să ne rugăm la Biserica Baptistă Sfânta Treime din Aleşd, biserică pe care Ionatan o vizitase nu cu multă vreme în urmă, cu Rodica şi Cătălin, pentru trecerea, pentru bună‑trecere. Biserica l‑a iubit imediat şi ne‑a rămas tuturor în suflet de atunci.
Ionatan şi‑a tras şi mâinile şi a întors ochii spre spatele icoanelor şi a trecut prin Icoană. Ionatan a trecut în spatele măştilor cerului prin Ikonul Dumnezeului Celui Viu, Isus Cristos, în care şi‑a pus încrederea. Poetul ne‑a vorbit şi despre vechi şi despre noi, şi despre noi şi despre ei, părinţii noştri. Laude, puterea şi minunile Lui, cu toatele şi‑au găsit locul printre virgule şi puncte.
Acum îşi priveşte Icoana faţă către Chip. Ionatan nu mai tremură, nu mai şchioapătă, nu se mai ţine de cadru, nu mai are nevoie de pai ca să soarbă supa, bea vinul cel nou cu mână netremurândă şi se apleacă în faţa Tronului cu picioare neslăbănogite. Ochii vii, iscoditori, de un albastru adânc, îi vor fi semn de recunoaştere pentru noi toţi care îl vom fi văzut.
Acum Ionatan a ajuns la Umbră. Iată ultima poezie publicată pe site‑ul personal.
La umbra Ta vin codrii să‑şi odihnească frunza
de verdele văratec ce‑n ele s‑a‑ncrustat,
şi cerul nopţii, mândru‑şi adăposteşte spuza
de stele obosite de‑atâta licăr ‘nalt.
La umbra Ta se naşte şi piere‑ntre albastruri
nimicul niciodatei din care toate curg
cu grijă însăilate, ca haina pe sub nasturi.
Sub umbra Ta e ziuă şi‑n umbra Ta‑i amurg.
La umbra Ta, Părinte, cresc negri chiparoşii,
şi albă, neaua lumii se‑aşterne peste ei
cum dimineaţa vine din zorii trişti şi roşii,
peste bărbaţii zilei, peste‑ale ei femei.
La umbra Ta, cu grijă, un pas mai fac şi tremur.
Sfânt, fanionul păcii e‑un alb însemn ce sus,
oh, cât mai sus ridicu‑l, cu frică şi cutremur,
cum ridicatu‑şi crucea spre ceruri pe Isus.
Am primit o frumoasă evocare a timpurilor grele din viaţa credincioşilor moldoveni:
De demult mă duceam cu gândul să fac o istorie care să împrospăteze aducerea‑aminte a unei biserici, şi nu e singura care a rezistat prin vremurile grele ale comunismului.
Chiar dacă autorul nu a trăit aceste vremuri în totalitate, el le‑a experimentat în perioada 1960‑1990. Dacă voi aminti unele evenimente sau oameni, este datorită faptului că au mai rămas unii dintre cei care îşi mai amintesc. Este mâna lui Dumnezeu vădită, căci puterea omului şi înţelepciunea lui pălesc, când e vorba despre o luptă cu un „balaur”, şi încă roşu… Citește restul acestei intrări »
Am primit un comentariu de la o creştină care se declara „tânără”. Este un răspuns delicat şi frumos, ca o floare nevinovată din aerul pur de la munte, neobişnuită cu poluarea din viaţa citadină de la câmpie. A trebuit să‑i răspund însă şi s‑o aclimatizez cu „viaţa de jos”, din mijlocul comunităţilor de oameni. Iată dialogul nostru:
„Ce uşor este pentru cei tineri să arunce cu pietre în cei care au fost informatori… sunt tânără şi la început am fost foarte revoltată pe păstorii care au fost informatori, dar apoi am auzit o explicaţie: Dacă erai acolo şi ţi‑ar fi ameninţat familia? Dacă erai unul dintre fraţii slabi în credinţă? Dacă îţi ameninţau copiii sau părinţii? Şi repede ai răspunde: Eu niciodată nu aş fi acceptat!!! Nu îi aprob pe cei care au făcut aşa ceva, dar nu am dreptul să‑i judec… Va fi vai de ei dacă nu realizează că mai au o şansă acum să‑şi recunoască greşeala în faţa turmei lor şi va fi la fel de grav şi dacă turma nu va putea să‑i ierte şi îi va condamna! Din cauza lipsei noastre de milă cred că Dumnezeu nu ne‑a dat dreptul să judecăm!!!”
* * *
„Dragă N”
Dumnezeu ne‑a dat dreptul să judecăm! Ba încă ne‑a spus că avem datoria să judecăm. Nu ne‑a dat însă dreptul să osândim veșnic. Ultimul cuvânt trebuie să‑L aibă El: Citește restul acestei intrări »
Singurătatea este primul lucru despre care Dumnezeu a spus: „Nu este bine” (Gen. 2:18) ‑ John Milton
America nu l‑a schimbat cu nimic. Moartea nu l‑a oprit să trăiască. Simplitatea nu l‑a împiedicat să ajungă foarte sus în duhovnicie.
Fratele Teodor Rus, Tinu, a fost patriarhul de vârstă al Bisericii Bethel din Anaheim. Dacă ar mai fi trăit până în luna octombrie 2009, ar fi împlinit 99 de ani. L‑am ridicat anul acesta în picioare ca să vadă toţi cum arăta Avraam când a primit vestea că va fi tată … Nu s‑a supărat, pentru că era şi dânsul încă tare…
A plecat la Domnul săptămâna trecută. Era încă îmbrăcat cu cojocul lui din Giurgeştii Bârgăului, iar pe cap purta adesea celebra lui pălărie „de acasă”. Cu câteva săptămâni înainte să plece a avut harul să fie când aici, când dincolo. Deşi aproape surd, auzea mereu coruri cântând şi predicatori vorbind. Era necăjit pe sora Rus Dochia că ea, deşi avea auz încă bun, nu auzea şi ea ceea ce auzea el. Poate din prea plinul unei vieţi petrecute în biserică, poate din „altă parte”, Tinu se trezea revenind printre cei din casă ca de la adunare.
Într‑o noapte s‑a trezit cu hohote de râs şi bătând din palme. Prea fusese frumos ceea ce văzuse de cealaltă parte a somnului. Încă o dovadă că Dumnezeu nu este împotriva aplauzelor bucuroase.
Acum câţiva ani, în România, traduceam un american dintr‑o trupă de cântăreţi veniţi în misiune. Cântecele erau din toată gama şi la un moment Citește restul acestei intrări »
Tatăl lui Hubert French a fost împuşcat de o persoană necunoscută pe când fiul său avea numai 10 ani. Din acea zi , inima lui Hubert a fost stăpânită de gândul răzbunării. El voia cu orice preţ să‑l găsească pe asasin şi să‑l răzbune pe tatăl său.
După câţiva ani, când acest copil a ajuns în floarea tinereţii, a fost diagnosticat cu o severă dezordine neurologică. A fost spitalizat şi supus unui tratament sever. Doctorii i‑au spus că va depinde de medicamente tot restul vieţii, iar singura‑i speranţă pentru viaţă este legată de conştiinciozitatea cu care îşi va lua medicamentele.
În ciuda acestor tratamente medicale, starea sănătăţii lui Hubert a continuat să se înrăutăţească. După numai câţiva ani de tratament, a ajuns să fie inapt pentru muncă datorită problemelor psihice. În acele momente a început însă să se gândească că sfârşitul vieţii îi este aproape şi a meditat mai mult la ceea ce s‑a întâmplat cu tatăl său, la experienţele pe care le‑a trăit atunci şi la faptul că acest gând al răzbunării i‑a stăpânit întreaga viaţă.
Ştiindu‑şi sfârşitul aproape, Hubert a început să meargă la biserică şi să citească Biblia. Citind Cuvântul lui Dumnezeu, a înţeles că pe cel ce i‑a ucis tatăl trebuie să‑l ierte din toată inima. Dorind să pună în practică acest adevăr, procesul a fost greoi şi s‑a petrecut într‑un timp mai lung. Dar a venit o zi în care a mărturisit că Dumnezeu i‑a dat putere să ierte şi să uite pe acel ce i‑a făcut atâta rău.
Ştiţi ce s‑a întâmplat începând chiar din acea zi? Hubert a început să se simtă mult mai bine, iar numai după câteva luni, doctorii i‑au întrerupt tratamentul. Toate problemele lui neuropsihice au dispărut. Iar în cei 12 ani care au trecut de atunci, aceste probleme n‑au mai apărut. El a reuşit să‑şi reia serviciul şi să‑şi întemeieze o familie, trăind ca un om perfect sănătos.
Experienţa acestui copil ne arată că atunci când păstrăm în inima noastră resentimente, ură şi dorinţa de răzbunare, atunci când nu suntem gata să‑i iertăm pe cei ce ne‑au greşit, noi suntem cei ce vom suferi cel mai mult. Aceste resentimente ne vor afecta emoţional, spiritual şi fizic. Vindecarea va veni numai atunci când vom fi gata să iertăm din toată inima. (primită de la Cristian Tripon)
Amintiri cu sfinti 