Vasile Voiculescu

Oricine a pus mâna pe condei ştie că între ceea ce ai vrut să spui şi ceea ce ai reuşit să spui este uneori distanţă ca de la cer la pământ. Neputinţa îmbrăcării corespunzătoare a gândurilor şi simţirilor este exprimată cum nu se poate mai bine de Vasile Voiculescu, una dintre surprinzătoarele mele descoperiri de acum douăzeci de ani, când el era de mult mort şi melci (vorba lui Aurel Popescu).

Medicul poet Vasile Voiculescu s‑a născut la 27 noiembrie 1884 în satul Pireşcov, din munţii Buzăului, şi a murit în Bucureşti, la 26 aprilie 1963. A început să scrie târziu, primul volum de poezii apărându‑i doar în 1916.

Caracterul şi convingerile creştine evidente în creaţia sa l‑au făcut să fie pus „în umbră” pe vremea când în şcoli se făcea educaţie materialist‑dialectică. Iată mărturia neputinţei poetice de a „traduce” mesajul trăit la înălţimea inspiraţiei sufletului:

M‑am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le‑ncing cu harapnicul dorului şi … mână‑nainte!

Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,
Mă plec la fiecare, migălos faur,
Şi‑ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.

Oprim în nori, la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis, fără trup, nici sânge
Dar scorpia‑i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grele‑mi daruri:

Inima, sufletul, minţile n’atinge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ,
Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime‑n vânt

Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt
Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.

 

Da, aşa este! Ideea nu se lasă prea ades prizonieră a cuvântului pământean, iar rândurile scrise apar în final mai degrabă nişte „urme” ale unei prezenţe care s‑a refugiat în înălţimile norilor, de unde doar visătorii o mai pot aduce înapoi.

Aceeaşi simţire a neputinţei o au şi predicatorii. Unul foarte drag mie îmi mărturisea: „Nimeni nu