Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni

Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról

Autor: Ferenc Visky

Traducător: Georgeta Delia Hajdu

Localitate: Cluj-Napoca

Editura:Koinonia & Aqua Forte

Anul apariţiei: 2004

Nr. de pagini: 157

ISBN: 973-7758-02-1

Preț: 13 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:

– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită. De iubire, de prietenie, de anii petrecuți în pușcărie. De vremea când orice bine, cât de mic, costa enorm și putea să fie fatal făptuitorului. Vremea și locurile în care orice faptă bună „comisă” de vreun condamnat în folosul altui confrate de celulă nu rămânea nepedepsită, dacă ajungea la urechile gardianului.

Nu știu cum se face că, citind cartea lui Visky, am trăit un sentiment bizar. Nu e un sentiment nou însă, fiindcă am mai avut parte de el și în urmă cu vreo 15 ani, când am citit Cu Dumnezeu în subterană. Deși descriu destule grozăvii (Wurmbrand mai pe larg, fiindcă a scris mult mai mult), aceste mărturii prezintă închisoarea ca pe un loc privilegiat, dezirabil, apetisant chiar.

Condamnații sufereau bătăi crunte, torturi inumane, dar știau să se bucure, reușeau să trăiască acea comuniune creștină dincolo de bariere confesionale (chiar dacă conflictele pe această temă nu lipseau), aveau simțul umorului, dar și simțul proporției. Erau niște oameni care trăiau în acord cu ei înșiși, cu credința lor, care străbăteau întunericul răspândind lumină.

De câteva luni, dorm în același pat cu preotul greco-catolic Dărăban. Mă trezesc adesea că-mi acoperă picioarele, să nu răcesc. (p. 21)

Antidotul fricii este dragostea, nu există altă cale.
Avem voie să ne iubim și dușmanii.
Nu ne putem teme de cei pe care îi iubim. (p. 23)

Aceste condiții extreme favorizează apariția eroilor. Existențele sunt pe muchie de cuțit. Oamenii știu că pot să moară în orice clipă. Iar faptul că sunt în detenție se datorează, nu arareori, unor turnători. Surprinzător însă, nu răzbunarea e cea care-i ține în viață pe trăitorii credinței.

Un biet nenorocit, cu o droaie de copii, s-a spovedit preotului său, mărturisind că e turnătorul lui și că, deoarece primește și bani pentru serviciile sale, e nevoit să continue ceea ce face de atâta vreme. Preotul l-a dezlegat și pentru turnătoriile viitoare. La scurtă vreme, preotul a fost executat. (p. 32)

Chiar dacă întâmplarea pomenită mai sus s-a petrecut în URSS, faptul că ea e inclusă de către autor și în această colecție de povestiri mă face să cred că împărtășea același spirit. El, care stătuse vreo 6 ani (abia la final a aflat că sunt „numai” 6) prin pușcării, în vreme ce familia îi era abandonată în plină câmpie, să se descurce cum o putea. Sabina Wurmbrand le-a sărit în ajutor.

E tonic pentru un cititor aflat la mare distanță de acele evenimente să constate că protagoniștii nu sunt preocupați să judece, să pună etichete, să atribuie stigmate. Deși acum e foarte la modă practica deconspirărilor, îndrăznesc să cred că martirii aveau altă perspectivă – mai complexă, mai nuanțată – decât justițiarii noștri contemporani. Se spune că Mircea Vulcănescu ar fi zis: „Să nu ne răzbunați!”. Se știe că, la întoarcerea în țară, Wurmbrand a mers cu flori la mormântul unui ofițer torționar. Iată și opinia fățișă a lui Visky:

Prețul libertății, al revederii celor dragi, consta doar într-o declarație, în scris, că regretăm sincer păcatele comise împotriva socialismului și că de acum înainte ne încolonăm în măreața muncă a făuririi socialismului. Atât. Mulți au întins mâna după hârtie, fără să stea pe gânduri: să arunce cu piatra doar cei care au stat deja zece-cincispreze ani, ca mulți dintre tovarășii noștri (p. 126, s.m.).

Nu știu în ce măsură oamenii modelează vremurile sau vremurile modelează oamenii. Spun asta văzând sărăcia vremurilor noastre și mai ales preocupările cu care ne consumăm timpul. De pildă, pe lângă amintitul justițiarism, ne preocupă mult delimitările confesionale minuțioase, departajările, cazuistica gesturilor mărunte.

Din consemnările lui Visky se conturează un chip al lui Wurmbrand care vine să confirme tot ceea ce știam deja:

Disprețuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă și clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul orginar.(p. 117)

Critica pe șleau, fără să-și aleagă vorbele, creștinismul teoretic, ca și manifestările dogmatice. (p. 111)

Și totuși:

N-am cunoscut un judecător al Bisericii lacicizate mai aspru și mai plin de iubire…

Considera Biserica mult prea ritualizată și încremenită în dogmă drept trădătoare a vocației și misiunii sale. A evocat, în învățăturile lui, cazul Sf. Grigore cel Mare căruia i s-a șoptit, în timp ce oficia serviciul divin, că în apropiere un om a murit de foame. Sf. Grigore și-a scos pe loc haina preoțească și a spus:
– Dacă la Roma, un om moare de foame, atunci slujba nu mai poate fi continuată.
(p. 101)

Iată cum judeca însă fapte care, îndeobște (și pe bună dreptate), sunt socotite reprobabile. La un moment dat, mânat de nevoie și de lipsuri, Visky mărturisește că a șterpelit câțiva centimetri dintr-o față de pernă, ca să-și dreagă zdrențele cu care se îmbrăca. A fost repede descoperit de un deținut de drept comun și dat în vileag. Preotul desigur că s-a rușinat și era foarte apăsat, așa că s-a dus la Wurmbrand să se spovedească și iată ce i-a fost dat să audă:

– Autorităție te-au răpit de lângă familie, ți-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică și temniță grea, iar tu ești acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâșie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei și nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăință falsă! Ar fi trebuit să furi fața de pernă cu totul și s-o împarți cu alții! De asta să te căiești, că n-ai procedat așa!

Concluzia e pe măsura dojanei:

Atunci l-am înțeles, zice Visky, pe Sf. Augustin: e înșelătoare pocăința în care nu te doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat și atât de prețuita noastră pietate.(p. 37)

Lecuit pesemne de tratamentul aplicat de Wurmbrand, câteva pagini mai încolo, Visky îl pomenește cu multă simpatie pe Iovin, „un baptist din Arad, cu mâini de aur”:

Dacă sarcina care i s-a trasat i-o cere, trece prin bucătăria deținuților de drept comun și fură cu o dibăcie ieșită din comun tot ce-i cade în mâini: morcovi, murături, roșii, lucruri pe care noi, deținuții, nici măcar să le vedem nu apucăm. Când se întoarce de la lucru, e supus unei percheziții severe, dar întotdeauna scapă cumva. După care îi hrănește cu achizițiile lui pe aceia care de-abia se mai târăsc.
Iovin, fratele meu. (p. 61)

Creștinismul a acordat, de-a lungul vremii, un statut privilegiat martirilor, celor care și-au păstrat credința în ciuda condițiilor vitrege. Suferința îl determină pe om să atingă straturi necunoscute ale ființei sale, să se cunoască mai bine și să renunțe la prefăcătorii. Moartea iminentă îi conferă șansa unei dezarmante onestități.

De aceea cred că străfulgerările de care au parte acești mărturisitori care au văzut moartea cu ochii merită luate mai în serios decât direcțiile pe care le indică liderii de circumstanță ai multor biserici de azi. Iar dacă aș propune un test, acela ar viza conformitatea convingerilor pe care le au cei de azi cu încredințările celor de atunci. Măsura să fie întotdeauna cei care și-au dovedit credința în condiții de mare restriște, iar nu invers, să-i măsurăm pe ei după capriciile teologico-morale ale unor învățători de birou și bibliotecă.

Închei cu două fraze din povestirea Perdanții. N-or fi ele adevăr divin revalat, dar, în lumina unei vieți ca a lui Visky, nu-s deloc de lepădat:

În aprecierea unui om, nu întotdeauna dogma corectă este măsura cea adevărată.

„Nu orice ales al lui Dumnezeu poate fi văzut la biserică” – au scris autorii Confesiunii de la Debrecen în 1562.

Anunțuri