You are currently browsing the category archive for the ‘Gina Moca’ category.

Undeva, pe o străduţă îngustă a localităţii Siviţa, din judeţul Galaţi, România, era situată căsuţa noastră. Atmosfera ei era plăcută şi intimă. Lângă casa noastră era casa bunicilor. O casă primitoare, călduroasă, plină de armonie şi de pace profundă, acea pace pe care numai Unul singur o poate da: Isus Christos.

Grădiniţele de flori din faţa casei, balansoarul, căţeluşii şi pisicile au fost universul copilăriei mele. Era aşa frumos! Treptat, treptat însă, în familia noastră, lucrurile aveau să ia un alt făgaş.

Prin iarna anului 1984, aveam doar patru anişori şi, deşi eram prea micuţă să pot cântări cum stau lucrurile, simţeam adesea în casă o tensiune tot mai grea. Într una dintre zilele înzăpezite şi geroase ale iernii, mama ne a părăsit. Pe tata îl vedeam tot mai trist, mai nefericit, mai îndurerat, mai dus pe gânduri şi mai îngrijorat. Zilele treceau, iar eu şi frăţiorul meu, Dinu, mai mare cu doi anişori, simţeam tot mai profund lipsa mamei noastre. Când îl întrebam pe tata despre mama, el ne spunea doar că: „Într o zi se va întoarce.”

După câteva luni de dispariţie, mama s a întors într adevăr. Era bolnavă, distrusă şi epuizată de viaţa trăită în păcat departe de casă. Tata a primit o cu inima plină de milă, căldură şi dragoste. Din păcate, mama a mai plecat iarăşi de câteva ori de acasă. Ultima dată nu s a mai întors niciodată.

Din zi în zi, în inima mea se făcea un gol tot mai mare, iar în sufletul meu pătrundeau tot mai adânc întunericul, durerea, suferinţa şi furtuna. Îmi petreceam zilele stând tot timpul la geam şi privind în zare.

Singurul cuvânt ce răsuna mereu în mintea mea era: MAMA. O aşteptam răbdătoare, deşi nu avea să se mai întoarcă la noi. Singurătatea, durerea, tăcerea şi lacrimile îmi erau cele mai fidele prietene.

În holul casei, pe un perete situat undeva sus la mijloc, (unde nu puteam ajunge), era un tablou mare cu tata şi mama, mire şi mireasă. Priveam lung la mămica mea, pe care nu o mai aveam decât în visurile mele…

Adeseori, o imploram să coboare din tablou, să vină lângă mine, să mă ia în braţe, să mă mângâie, să se joace, să râdă şi să plângă împreună cu mine. Aveam să constat însă cu durere şi să accept faptul că aşa ceva era doar o imagine imprimată pe o hârtie fără viaţă, o poză care nu mi putea vorbi şi nu mă putea mângâia… Părea că nimănui nu i pasă de mine. Mă simţeam neiubită şi nedorită.

Cu timpul, în mintea mea se năşteau tot mai multe întrebări: Cine a făcut cerul şi pământul, stelele, luna şi soarele, copacii, păsărelele pe care le urmăream cum sar agile din creangă în creangă? Cine a făcut ploaia, tunetul, fulgerul, întunericul, lumina şi zăpada?

Seara, deşi se reîntorcea de la lucru trudit şi obosit, tata îmi răspundea Citește restul acestei intrări »