You are currently browsing the category archive for the ‘Aurel Popescu’ category.

popescu11

.

Aurel Popescu – Comori din trecut

.

21 Asemanarea Noastra cu Iona

20 Cine Sunt Credinciosii Adica Noi

19 Slabanogul Vindecat si Pacatul Omenirii

18 Sfarsitul, Vremuri Grele

17 Venirea Domnului Isus

16 Declinul Vietii

15 Rastignit Pastor si Imparat

14 Evenimentele Venirii Domnului Isus

13 Biblia Cartea Cartilor

12 Dimensiunile Vietii Crestine

11 Intoarcerea la Domnul

10 Viata daruita altora

Viitorul Copiilor lui Dumnezeu

Iona si Ninive

Femeia Samariteanca

6  Ierusalimul in Vremea Sfarsitului

Biblia vorbeste lucruri ciudate

Dragostea Lui Dumnezeu

Ce zici despre tine insuti ?

Profetii despre Rastignirea, Moartea si Invierea Domnului Isus

Orbul din Nastere

 

Andrei Popescu

 

(artă neangajată)

Nu cred că şi-a dat seama cât de mult m-a jignit. Nu sunt sigur că a înţeles ceva din dialogul nostru abrupt. Nu sunt convins că a auzit în ezitările vocii mele gemetele a mii de femei rânduite de pronia cerească să cunoască lipsurile, zbaterile, singurătăţile, bârfele şi nevrozele de „soţii de păstori şi predicatori”. Reacţionasem ca un veritabil PK (pastor kid): nervos, dureros de tulbure şi resimţind încă sentimentul abandonului şi al neglijenţei păstorului din propria mea copilărie.

Doamna (s-o păstrăm din dragoste sub protecţia anonimatului) m-a sunat dintr-o altă localitate ca să-mi spună că este gata să-mi trimită un material spre publicare în revista Asociaţiei Bisericilor Baptiste din SUA şi Canada, „Luminătorul”. Eram în 2005 editorul revistei şi aşteptam astfel de contribuţii ca pe pâinea caldă.

Bucuria mea s-a topit însă instantaneu, asemenea unui fulg de zăpadă căzut pe o plită fierbinte, atunci când am auzit titlul şi tema articolului cu pricina. Doamna, inspirată de seminarul unuia care a avut neinspiraţia să vorbească sub tema: „Arta de a fi păstor”, încredinţase şi ea hârtiei o contribuţie proprie numită: „Arta de a fi soţia păstorului”. Nu, dânsa nu avusese ocazia să cunoască această poziţie din experienţa proprie. Nu mâncase pâine de păstor şi nu gemuse sub jugul durerilor împărtăşite cu „omul chemat la altar”. Se gândise însă că ar putea să le dea câteva sfaturi acestor femei, pe care le considera vrednice de dădăcit şi foarte nerăbdătoare în anticiparea sfaturilor ei.

Dialogul nostru telefonic s-a transformat repede într-o convorbire dintre două persoane care nu vorbeau aceeaşi limbă.
– Nu, doamnă, nu cred că voi publica acel material. Am publicat într-un număr recent despre viaţa grea, dar exemplară, a soţiei fratelui păstor Teofil Talpeş şi cred că a fost suficient.
– Bine, dar asta nu înseamnă că nu puteţi publica şi sfaturile mele.
– Sunteţi soţie de păstor?, am încercat eu să-i traduc motivul reţinerii mele.
– Nu, dar asta nu înseamnă nimica. Ştiu cum trebuie să se comporte o astfel de femeie. Cred că articolul meu este foarte necesar.
– Vă rog să mă iertaţi, dar n-are rost să mi-l trimiteţi. Sunt multe alte teme pe care aţi putea să le abordaţi în articolele dumneavoastră.
– Eu totuşi vi-l trimit. Poate că îl veţi pune în arhiva dumneavoastră pentru viitor. Aveţi o asemenea arhivă, nu-i aşa?
– Desigur, dar n-am nevoie de acest articol nici acum şi nici mai târziu. Vă rog să nu mi-l trimiteţi.
După clic-ul telefonului pus în furcă, am răbufnit într-un ţipăt scurt care a eliberat toată tensiunea mea interioară şi mi-am plecat capul smerit într-o rugăciune. M-am rugat pentru doamna de la capătul firului, dar… și pentru mine.

„Arta de a fi soţia păstorului”! Mi-a venit în minte imediat chipul mamei mele, soţia păstorului Vasile Brânzei. În arhiva memoriei mele, ea era aşezată lângă alte soţii de păstori: Sabina Wurmbrand, Valerica Popescu, Emilia Serac, Cornelia Taloş, Mia Ştefănuţi, Tenzi Popovici… Nu puteam în ruptul capului să le văd pe aceste femei sfinte încadrate acum sub calificativul de „artiste”!

„Arta de a fi păstor”, „Arta de a fi soţia păstorului”… De undeva, din alte arhive ale sufletului, mi-a venit în minte ecoul unei afirmaţii categorice a lui A.W. Tozer: „Singura artă creştină este arta de a purta crucea.”

În februarie 2005, am fost la Portland să depun omagiul recunoştinţei mele lângă sicriul care adăpostea temporar trupul surorii Valerica Popescu, soţia fratelui Aurel Popescu. Mamă a şase copii, sora Valerica ne „înfiase” în inima ei şi pe noi ceilalţi, îndrăgostiţii ucenici ai soţului ei. Medic pediatru de profesie, sora Valerica era obişnuită cu copiii şi, deformaţie profesională poate, ne-a „tratat” mereu atentă la bucuriile şi necazurile noastre. Devenisem astfel de a lungul vremii frate şi prieten cu Andrei şi cu Alecu, cei doi băieţi ai ei.

Serviciul de priveghi a fost îmbăiat într-o lumină dulce şi duioasă. Prietenii veniţi de aproape sau de departe au deşirat lanţul amintirilor care pavaseră drumul trecutului înspre prezentul care ne înghesuise acum până la refuz în clădirea bisericii din Beaverton. Dintre cei ce au vorbit, Relu Băbuţ, prieten vechi al familiei, a ţinut să-i spună ceva foarte personal lui Aurel Popescu:

– Ai fost şi eşti un om deosebit, un far ales de Dumnezeu să răspândească lumina în jur. Ai luminat o generaţie de credincioşi cu lumina predicilor şi a mărturiei tale. Vreau însă să îţi spun acum ce nu ţi-am spus niciodată. Orice far trebuie să fie înălţat sus şi aşezat pe un turn ca să poată fi văzut până departe şi să poată răspândi lumina. Ei bine, turnul acesta care te-a purtat în toţi anii aceştia a fost… sora Valerica. Fără ea n-ai fi fost ceea ce eşti astăzi. Fără cântecele ei, dar mai ales fără jertfa ei necurmată, n-ai fi făcut nici pe departe ceea ce te a ajutat Dumnezeu să faci. Oamenii te-au văzut sus pe tine, dar foarte puţini au privit și spre sora Valerica. Ea te-a cărat însă mereu şi te-a sprijinit ca să-ţi poţi face tu liniştit lucrarea.

În liniştea luminoasă a sălii, mintea mi-a zburat la o altă întâmplare. Era prin 1992… L-am însoţit pe fratele Aurel spre Palos Verde, într-o vizită la familia Wurmbrand. La capătul drumului ne aştepta o uşă deschisă primăvăratec şi inimi pline de iubire. Aşezat pe tradiţionalul fotoliu, nenea Richard ne-a salutat rând pe rând cu câte un zâmbet, dar ochii lui căutau în continuare spre canatul uşii deschise…

– Aurele, unde-i Valerica?
– Ea n-a venit de data asta. A rămas acasă.
– Atunci poţi să pleci şi tu! Fără Valerica n-ai nici un fel de farmec. Poţi să pleci…

M-au invitat la un botez în 18 decembrie 2005. M-am dus la Portland şi din bucuria de a l mai vedea o dată pe fratele Aurel Popescu. După serviciul de dimineaţă, mi a spus: „Ne vedem diseară. Dacă e răpirea până atunci, eu nu mai vin. Vă descurcaţi voi singuri…”

Am remarcat mereu la dânsul şi la alţi sfinţi îndrăgostiţi de Mirele lor această fierbinte nerăbdare născută din convingerea că cel mai important lucru este aşteptarea şi pregătirea pentru revenirea Domnului Isus. De fapt, un mare prelat occidental, o adevărată „faţă bisericească”, spunea cu dispreţ, vorbind fără să ştie ca marele preot din Ierusalimul de altădată, despre această caracteristică evanghelică: „Neoprotestanţii ăştia nu ţin seama de nici o tradiţie a bisericii milenare! Pentru ei nu contează decât Biblia! Se comportă simplist, de parcă Christos S ar fi înălţat la cer ieri, S ar întoarce înapoi mâine, iar astăzi ei au datoria să spună urgent la toţi oamenii despre aceasta!”

Una dintre doctrinele bisericii creştine este cea despre „iminenta revenire a Domnului Isus”. Toţi sfinţii adevăraţi din toate generaţiile au trăit cu presimţirea că El va reveni în timpul vieţii lor. Aceasta nu este dovada unei greşeli de interpretare a textului sacru, ci rezultatul unei foarte înţelepte decizii a lui Dumnezeu.
Orice bun părinte ştie că, la plecarea în oraş, nu este bine să le spui copiilor: „Nu daţi casa peste cap! Păstraţi ordinea şi fiţi cuminţi. Ne întoarcem pe la ora opt.” Dacă ar face aşa, copii poznaşi ar da casa peste cap până la ora şapte şi jumătate şi s ar apuca să pună totul în rânduială doar cu o jumătate de ora înainte de revenirea părinţilor.

Un părinte înţelept le va spune în schimb copiilor: „Nu daţi casa peste cap! Păstraţi ordinea şi fiţi cuminţi. Ne întoarcem repede.” O asemenea exprimare îi va face pe copii să stea cu adevărat cuminţi şi să pândească revenirea părinţilor, interpretând fiecare zgomot de afară drept un semn al reîntoarcerii lor.
Ca un părinte foarte înţelept, Dumnezeu le-a lăsat copiilor Lui prin Christos acest asemănător mesaj: „Iată, Eu vin curând! Şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 2:12; 22:7; 3:11; 22:20)

Aceasta l-a făcut până şi pe apostolul Pavel să creadă că revenirea Domnului va avea loc în generaţia lui:

„Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v am sfătuit. Şi astfel să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară şi să n aveţi trebuinţă de nimeni. Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Christos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4:11 18)

De la fratele Aurel Popescu am primit acum câţiva ani mesajul următor:

„Dragă Daniel, Caragiale spunea: «Eu sunt omul care l a ascultat pe Caruso.» Tu, Daniel, eşti unul dintre cei care l au cunoscut şi l au pătruns poate cel mai bine pe Richard Wurmbrand. De aceea eşti îndreptăţit să scrii despre el şi familia lui. Ai şi inimă şi condei. Mă rog pentru tine să scrii cea mai bună carte despre Richard Wurmbrand. Pe când îţi iei un concediu prin însoritul Oregon, pentru că de ploile din California nu m am vindecat nici până azi? Cu dragoste, Aurel Popescu.”

Adevărul este că mulţi alţii l-au cunoscut pe Richard Wurmbrand mult mai bine decât mine. Ei n au vorbit însă deocamdată. Există încă şi mai mulţi care i au cunoscut pe alţi „sfinţi”, în care au văzut ceva din chipul Celui ce „lucrează în noi”. Chiar dacă nu suntem încă de talia lor, este datoria noastră să i prezentăm lumii din jur spre mărturie şi spre îndemn de mai bine. „În războiul sfânt, spunea un foarte inteligent creştin american, nu toţi ştim şi putem să tragem cu puşca. Oricare dintre noi însă poate purta gloanţele dintr o parte în alta, spre cei care ştiu şi vor să le folosească.”

Eu strâng în acest ciclu de „Amintiri…” toate mărturiile pe care mi le aţi trimis şi pe care unii dintre voi, binevoitori, mi le vor mai trimite.

(Sfarsitul volumului trei)

Iata o sarcina care-mi este foarte dificila: sa scriu ceva despre Aurel Popescu, mentorul meu de-o viata, omul care, dintre toti, m-a influentat cel mai mult in starea si stilul meu de viata. Cum s-a intamplat?
“Nea Aurica” a aparut in viata mea in vremea in care-mi cautam o identitate personala, pe timpul cautarilor dureroase dupa adevar si autenticitate.

N-am fost niciodata strain de crestinism sau spiritualitate. Am crescut doar in casa unui pastor baptist si am fost inconjurat de spiritualitatea evreilor veniti in orizontul familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani insa ma gaseam cam departe de biserica si foarte aproape de o cariera stralucita in organizatia de UTC a Liceului unde imi faceam studiile. Privindu-l si ascultandu-l atatia ani pe tatal meu la amvonul bisericii, invatasem sa vorbesc bine si aveam talent de … propagandist. Ceva era insa putred in sufletul meu si dincolo de famfaronada de suprafata, temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte subrede.

Mai mergeam, din cand in cand, la biserica, dar ceea ce auzeam mi se parea foarte Citește restul acestei intrări »

Ceea ce dadea si mai mult haz situatiei generale era faptul ca, odata eliberat din stransoare de securitate, Aurel Popescu venea iar la biserica si povestea de la amvon, ca sa auda toata lumea, discutia lui cu organele de ancheta ale Securitatii. Aerul lui relaxat si smecheresc, vorbirea intoarsa si mereu parca ironica, zambetul sugubat care-i aparea din cand in cand pe fata ne dadea tuturor curaj si ne facea sa-l urmam in mesaj si atitudine.

Imi aduc aminte ca a venit odata dupa un interogatoriu “la sange” si ne-a povestit ca unul din coloneii care-l anchetase i-a spus:

“Pregateste-te sa mori, domnule Popescu. Te facm martir! De aici nu mai scapi!”
Toata pornirea violenta a colonelului si toata asprimea lui premeditata s-au topit in fata replicii linistite si parca numai jumatate serioase a fratelui Aurel:

“Nu ma faceti dumneavoastra, domnule colonel, martir! Martir nu poate ajunge oricine! Harul asta este pastrat de Dumnezeu doar pentru cativa oameni alesi. N-am eu stofa de martir, domnule colonel.”

Alta data ne-a spus:

“M-au intrebat de ce vorbesc de la amvon, ca doar n-am studii teologice. I-am raspuns sa nu ma jigneasca. Eu n-am diploma de la Seminar, dar am foarte multe studii teologice. Ba inca si acum studiez Biblia mai mult decat foarte multi preoti cu diplome de la Seminare …”

“Mi-au cerut sa nu mai vorbesc de la amvon despre |ant, despre Spinoza, despre Dar[in, despre Marx si despre Lenin. Le-am raspuns: “De ce, domnule colonel? Am acasa o biblioteca cu carti scrise de toti acestia. Stau asa de bine unul langa altul, impreuna cu toate cartile mele crestine. Nu se cearta, nu fac galagie. De ce sa nu-i lasam impreuna si in biserica ?”

“Mi-au spus ca toata chestia asta cu Isus Christos este o poveste de adormit copiii, buna doar pentru mosi si babe cu frica de moarte.

Le-am raspuns: “Daca este asa si o credeti din toata inima, de ce nu lasati Biblia in mainile oamenilor? De ce nu o vindeti in librarii? Nimeni nu se supara ca exista in librarii carti de povesti!

Lasati-L pe Isus Christos sa stea in mainile copiilor, tot asa cum este cu Fat Frumos si cu Scufita Rosie. De ce va luptati cu Isus Christos? Domnule colonel, nimeni nu se lupta cu Ileana Cosanzeana … Nu cumva chiar si dumneavoastra v-ati dat seama ca acest Isus Christos este periculos pentru ca viata Lui n-a fost doar o poveste, iar Biblia si mesajul Lui au foarte mult de a face cu realitatea pe care o traim si noi astazi ?”

Cine este Aurel Popescu si de unde a venit el? Iata propria lui marturie, asa cum a fost inregistrata pe o banda de magnetofon in Biserica Bethel din Anaheim, California:

“Eu m-am nascut din nou pe la ora 11 si jumatate, la 24 Decembrie 1939. Stiu cand m-am nascut din nou. Nu stiu cand m-a nascut mama, dar cand m-am nascut din nou stiu precis.

Ei bine, cand am plecat acasa, vine un coleg la mine si-mi zice: “Ce facem dupa-masa asta? Ne ducem dupa una, dupa alta, dupa sport, dupa cutare …”

Zic: “Stoienescule! M-am nascut din nou!”

Zice: “Te doare capul!”

“Nu ma doare capul!” zic. “M-am nascut din nou! Sunt copilul lui Dumnezeu.”

Zice: “Lasa, ma! …” si se uita dupa gard de ca si cum eu ma ticnisem. “Lasa ca mai vin eu pe la tine. Lasa acum … Linisteste-te.”

Eu eram foarte linistit. Peste o saptamana, cand m-am Citește restul acestei intrări »

In paleta de culori contemporana lui, Aurel Popescu a adus nuanta unui umor fin la adresa “caraghioseniilor” artificiale ale celor care incercau sa incatuseze spiritul in temnita doctrinelor materialismului dialectic si fondul unui bun simt romanesc menit sa ne reintoarca mereu cu picioarele pe pamant la dimensiunile normalului crestin. Predicile sale erau doze binefacatoare de realism aplicate unei societati bantuite de discursurile halucinante ale celor cuprinsi de febra cultului personalitatii celui plasat vremelnic in fruntea Statului.

Ce avea de fapt Partidul Comunist Roman cu “cultele” evanghelice ? Adaugat rudimentarului sistem materialist ateu, peste Romania acelor ani sufla delirant un desantat cult al Citește restul acestei intrări »

Desi a fost fortat sa plece din Romania, inima dansului a ramas alaturi de poporul roman nenorocit si vesnic in cautare dupa o parca iluzorie rezolvare a tuturor problemelor. Desele lui vizite la Bucuresti si prin alte localitati ale Romaniei i-au dat mereu ocazia sa se apropie de oameni si sa caute sa-i aduca la “realitate” prin Evanghelia lui Christos. Iata una din marturiile lui dupa o astfel de vizita in Romania:

“Dupa Sfanta Scriptura, omul se naste orb, nu “devine” orb. Cu natura lui omeneasca, el vine in lume “orb” pentru lumea spirituala.

Am fost la Bucuresti si am intrat in casa in care am stat eu inainte de a pleca in tara. E o casa de pe bulevardul Cantemir, pe langa blocul turn acolo. Mi-a fost dor sa mai intru inca o data in Citește restul acestei intrări »

In ciuda stilului sau foarte “popular”, Aurel Popescu n-a fost un om superficial, ci un adevarat om de stiinta, un matematician de exceptie, un foarte bun inginer si, mai ales, un foarte mare si declarat adversar al “mediocritatii.” Aceasta goana dupa “foarte putin” il deranja in toate manifestarile ei, dar cel mai mult il stanjenea aparitia ei in domeniul vietii spirituale crestine. Iata una din marile lui ironii adresate celor ce vor “putin” si se multumesc doar cu “un minim care sa-i duca in cer.”

Unii zic: “Frate, am multe greseli si sunt slab … e adevarat, dar sunt copilul lui Dumnezeu si, dac-o sa intru in cer, am sa o iau si eu imediat la stanga sau la dreapta si am sa ma asez chiar langa usa, intr-un colt, acolo … n-am sa merg mai in fata. Ma multumesc sa fiu acolo, langa usa.”

Eu le zic: “Frate, sa nu te superi, e asa o aglomeratie pentru coltul acela! Toata lumea se inghesuieste sa ajunga in coltul acela de langa usa. Ar trebui sa fii mai smerit aicea, sa te multumesti cu lucruri smerite si sfinte, pentru ca atunci cand vei ajunge in cer, Domnul sa-ti spuna: “Treci mai in fata!” Nu te minti ca vei fi modest in cer daca nu reusesti sa fii modest aici.”

Si inca ceva, tine minte mereu ca mediocru inseamna cel mai bun dintre cei slabi, dar si cel mai slab dintre cei buni.