O excelentă poezie de FLORICA BATU ICHIM mi‑a fost trimisă astăzi prin Internet. Vi‑o dăruiesc ca pe o cercetare binevenită.

BAL MASCAT

După cum v‑am anunţat
am făcu un bal mascat.
Vulpea
s‑a‑mbrăcat în raţă;
o găină şugubeaţă
s‑a mascat în crocodil
povestind, la toţi, de Nil,
Iepurilă, cel fricos,
si‑a legat de bot un os
şi tot lătra ca Grivei.

Gândăceii, vrei nu vrei,
vor sa pară elefanţi!
pelicanii, îmbufnaţi
vin să spună că‑s… pisici!
Ce mai haz a fost pe aici…!

Ba, veni ş‑un ursuleţ
nătăfleţ
deghizat în şoricel.
Ce râdea curca de el…!

Ştiţi cum Elu a ghicit
cine este fiecare?

… După cum şi‑au luat mâncare

Slujirea nu înseamnă întotdeauna spiritualitate, iar agitaţia nu este neapărat activitate!

Eram la Suceava, în ultima seară a misiunii mele în Moldova. De data aceasta eram într‑o biserică de creştini după Evanghelie. Clădirea era ticsită de entuziaşti ai lucrării şi de prieteni de demult. După studiu şi după sesiunea de întrebări şi răspunsuri, ne‑am luat rămas‑bun, târziu, spre ora zece. La urmă au rămas prietenii pentru ceva extra‑îmbrăţişări. Ba nu! La urmă a rămas acea perpetuă reîncarnare (ca într‑un film ştiinţifico‑fantastic) a unei fiinţe care mă însoţeşte cu râvnă şi o nedorită credincioşie pe oriunde merg. Eu îl numesc „Ghiţă contra”, spinul din coastă, pârâşul şi eternul nemulţumit.

De data aceasta a venit la mine sub chipul unui bărbat cam de vârsta mea. Aşteptase cu stoicism să fie cel din urmă (ca să lase urme probabil). Când l‑am văzut, deşi nu‑l  Citește în continuare »

O veste care a făcut ocolul lumii, nu pentru valoarea ei, ci pentru că, aşa cum spun francezii, „Je ne sais quoi“ (Nu ştiu de ce), ştirea fascinează şi şochează deopotrivă. Nimeni nu ştie de ce. Poate pentru că cei doi au fost… fraţi.

Unele lucruri sunt întotdeauna mai frumoase pentru că se întâmplă între fraţi.

Doi fraţi din Israel au murit de inimă la numai câteva minute unul de celălalt. Doi fraţi s‑au prăbuşit răpuşi de atac de cord în timp ce lucrau în livada de măslini din satul arab Jadeidi‑Makr din nordul Galieii. Personalul medical sosit la faţa locului l‑au găsit pe unul dintre cei doi fraţi căzut la marginea drumului care ducea la grădina de măslini şi l‑au transportat la spitalul Nahariva, unde a murit la puţin timp după internare.

Celălalt frate a fost găsit mort printre măslini, după câte se pare, tot din cauza unui atac de cord. Din cercetările iniţiale, poliţia a constatat că cei doi fraţi, Kamal şi Annuar Hamado, săpau pământul când Annuar, în vârstă de 60 de ani s‑a simţit rău şi a căzut la pământ. Kamal, care era cu el, a fugit spre şoseaua 85 care duce la Acra ca să ceară ajutor. Pe drum s‑a prăbuşit şi el.

Poliţia exclude orice formă de intervenţie dinafară în moartea celor doi.

Richard Wurmbrand ne-a privit duios și ne-a întrebat: ,,Când ați văzut-o ultima dată pe Bințea tristă?“
Avea dreptate! Tristă, n-am văzut-o niciodată.

,,E o hotărâre pe care a luat-o ea de foarte mulți ani. Și când a primit vestea că părinții ei au fost uciși n-a stat mult timp tristă. A plăns în singurătate, dar nu în public. ,,Oamenii n-au nevoie să vadă fața mea tristă, ci luminată de bucuria mântuirii și de optimismul credinței. Asta am să fac toată viața! Oamenii trebuie să-l vadă pe Christos pe fața mea.“

„Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înlăuntrul meu?”

Această întrebare, aparent retorică, apare de două ori în Psalmul 42 şi o dată în Psalmul 43, cu care este pereche. Problema pe care o ridică această interogaţie este următoarea: Ce ne spune ea despre omul care şi‑o pune?

Capacitatea introspecţiei, a cercetării de sine, a lui „self realisation”, a meditaţiei este treapta care separă lumea umană de lumea animală, vegetală şi minerală. Niciun animal nu o are. Vaca, deşi rumegă, nu meditează la ceea ce i s‑a întâmplat peste zi. Boul se duce fără şovăială drept înainte, „ca boul”, iar viţelul nu se miră decât atunci când dă de „o poartă nouă” la capătul drumului pe care venea de obicei „acasă”.

Poate că aţi auzit pe cineva spunând: „Nu mă mai mir că nu mă înţeleg cu ceilalţi, pentru că nu mă înţeleg nici măcar cu mine!” Observaţia dă pe faţă nu neapărat o inimă certăreaţă, ci o inteligenţă superioară. Sunt sigur că aţi auzit de titlul „Gâlceava înţeleptului cu lumea”. El subliniază capacitatea omului de a fi o „personalitate” care nu merge cu valul, nu poate fi Citește în continuare »

Când ne‑au vizitat în iunie 2008, sora Tenzi Popovici m‑a lăudat puţin pentru intensa mea activitate cu „scrisul” din cadrul Asociaţiei. Fratele Pitt mi‑a dat să traduc o carte…

N‑am îndrăznit să‑l refuz, pentru că îi ştiam principiul: „Dacă ai ceva de făcut şi îţi trebuie ajutor, caută un om «ocupat». Nu te încrede niciodată în cei care stau degeaba!”

Iată un fragment dintr‑o corespondenţă foarte bună pe care am avut‑o cu acest suflet de excepţie:

„Este bine să adaug la «noul meu început prin credinţa în Dumnezeu că El îmi este de ajuns, suficient pe cale»“.

De multe ori am simţit că am pierdut tot, nimic nu mai are valoare…, dar mi‑am adus aminte că‑L am pe Domnul şi, de fapt, n‑am pierdut tot şi El îmi este de ajuns. Dragostea lui Dumnezeu faţă de mine o văd mai personală.

Acum câteva zile, am văzut un mod cum Dumnezeu Se îngrijeşte de vrăbii. Locuim la 10 minute de Lacul Stoneville. Pe lac sunt multe lebede, pescăruşi, raţe mai puţine. Era o bătrânică ce a venit să le dea de mâncare la păsări. Era cam în jur de 80 de ani. A scos pâine tăiată special numai pentru vrăbii. Stătea şi păzea vrăbiile să mănânce şi alunga pescăruşii şi porumbeii. Se mai aşeza câte un pic pe bancă şi totuşi, greoi, se ridica şi, cu bastonul, alunga porumbeii şi pescăruşii îndrăzneţi. Şi după cum am crezut, chiar venise cu trenul regional din altă localitate. Imediat m‑am gândit că dacă Dumnezeu Se îngrijeşte aşa de special de păsări, cu atât mai mult Se îngrijeşte de nevoile noastre.“

Oricât ar părea de ciudat, acesta este adevărul. Arad este o localitate din sudul Israelului. Nu demult, câţiva creştini erau foarte persecutaţi în acea zonă. Ştiu, ceea ce ne interesează pe noi în zilele acestea este ce s‑a întâmplat în Arad‑ul din România, mai precis la întrunirea păstorilor baptişti. Am citit primele reacţii şi am văzut copia documentelor cu semnături publicate deja pe blog‑uri mai bine informate decât al meu (aici şi aici).

Părerea mea este că singurele rezultate de la Arad care contează sunt cele care vor avea urmări peste, să zicem, câteva mii de ani (sau de vremuri) … Evoluăm toţi şi fiecare la o intersecţie între temporal şi etern, chiar dacă unii dintre noi nu‑şi dau seama de această realitate. Ceea ce facem acum şi aici va avea urmări în tărâmul eternităţii. Dumnezeu are răbdare şi … aşteaptă.

Salut încă o dată, cu toată admiraţia, iniţiativa şi râvna fratelui Iosif Serac. Probabil că nimeni nu‑i iubeşte aşa de mult ca el pe colegii cu care şi‑a împletit activitatea în vremurile grele de sub persecuţia comunistă. Ocazia pe care a creat‑o dânsul la Arad a fost … excepţională (la propriu) în peisajul indolenţei generale în care străjerii au uitat sau au obosit să mai strige …

Tatăl meu spunea într‑o ocazie în care Comitetul Uniunii „judeca” activitatea unor păstori „dezidenţi” în prezenţa reprezentanţilor Departamentului Cultelor: „Văd că se face un proces verbal şi sunteţi foarte atenţi ca vorbele noastre să se transforme în nişte capete de acuzare… Vreau să vă aduc aminte însă de o altă realitate! Tot ce se petrece aici se înregistrează fidel şi în altă parte, în alte înregistrări, cu care ne vom întâlni fiecare în Ziua Judecăţii de la urmă …

Cine a semnat? Cine nu a semnat? Fiecare a făcut‑o în dreptul lui şi… aşa va rămâne. Când am venit în America, am găsit comunitatea de aici frământată de valurile care existau între românii americani veniţi de mai multă vreme aici şi cei abia sosiţi din România. La una dintre întrunirile noastre am povestit o amintire cu Vasile Brânzăi.

„Tata, am spus eu atunci, m‑a învăţat să merg cu bicicleta. Ţin minte ca şi acum că, ţinându‑mă cu mâna de şaua pe care stăteam, m‑a sfătuit să nu mă mai uit la pedale, ci să privesc doar înainte, mereu înainte.. altfel am să ameţesc şi am să cad. «Învârtelile lanţului şi ale pedalelor», ca toate maşinăriile şi învârtelile din culisele unor asemenea întruniri «frăţeşti» sunt periculoase pentru cel ce vrea să‑şi păstreze echilibrul. Eu vreau să nu mă mai uit la ele şi, privind înainte, să aştept şi să lucrez pentru ridicarea unei alte generaţii… Mi‑am aţintit privirile înainte, mereu înainte, numai înainte…”

Vai de aceia care sunt prizonieri ai trecutului altora sau, şi mai tragic, ai propriului lor trecut! Vai de cei cu prezentul învălmăşit şi amestecat caraghios şi caricatural. Vă chem să Citește în continuare »

Să vedem dacă putem stabili nişte definiţii ale termenilor folosiţi în cartea Proverbele din Biblie.

Ştiinţa ‑ cantitate de informaţii acumulate Pricepere ‑ abilitatea de a pune în practică informaţiile acumulate

Înţelepciune ‑ folosirea abilitaţii de a pune în practică numai spre bine, după un cod moral bine stabilit. (Nu ştiu de ce apăs mereu greşit pe tastatura şi îmi iese „bien” în loc de „bine”. Nu cumva a făcut altcineva această greşeală cândva, demult, împrumutând din franceză termenul, şi acum noi tragem ponoasele?)

Dacă sunteţi de acord cu definiţiile anterioare, există câteva consecinţe derivate:

Opusul lui „ştiinţă” nu este „prostie”, ci ignoranţă (acesta este şi sensul cuvântului care s‑a tradus „prost” în varianta românească a cărţii proverbelor).

Opusul lui „priceput” este „neîndemânatic”, sau şi mai simplu „ne‑priceput” sau „prost” (în sensul că toate îi ies prost ‑ vezi Prov. 9:4; 30:2)

Opusul lui „înţelept” nu este „prost”, ci „ne‑bun”, adică geniu‑rău, om de ştiinţă, foarte priceput, care alege însă să‑şi folosească abilităţile pentru împlinirea unor planuri „rele” (vezi Prov. 10:23; 19:1; 24:9).

În contextul Bibliei, o băbuţă analfabetă de la ţară care I se închină râvnitoare lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât un academician ateu. Fără Dumnezeu, omul nu poate fi decât un animal educat, un hârciog care hârţogăreşte prin ambalaje de hârtie.

L‑a găsit dezamăgit şi deprimat de o lucrare care refuză să crească pe măsura aşteptărilor şi jertfei lui. Numai doisprezece convertiţi după câţiva ani de misiune. O biserică aşa de mititică …  Merită oare să mai zăbovească într‑un aşa loc aşa de sărac nu numai în rezultate, ci şi în resurse materiale? Trebuie să‑şi chinuie în continuare familia sortită parcă unei sărăcii ameninţate permanent cu grija zilei de mâine? N‑ar fi fost mai bine să se ducă pastor în altă parte, unde un grup de peste 400 aveau nevoie de el şi ar fi răsplătit mai îmbelşugat şi aspectul material al vieţii lui de familie?

Întrebarea nu era una matematică, ci una de suflet, cu o logică dincolo de orice sistem de măsurare. Simţea că este legat de oamenii din acel loc şi se simţea „chemat” de Dumnezeu acolo. N‑ar fi vrut să „părăsească postul” şi să nu stea „la datorie”.

Pentru vizitatorul venit de departe, dintr‑o ţară mult mai bogată, lipsită de „grija zilei de mâine” … şi chiar de poimâine, întrebările acestea erau foarte stânjenitoare. Nu se simţea îndreptăţit să le răspundă. Era prea „alintat” ca să le aline. Avusese prea mult succes ca să‑i predice altuia despre sacrificiu.

„Eu sunt pe jumătate evreu, aşa că am să‑ţi spun doar o poveste. Poate te ajută să găseşti un răspuns la situaţia ta. Ascult‑o: Citește în continuare »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

B27

B17

Olah_familie_pastori

Plah_portret

Olah_Sotie_cu_amintiri

Olah_portret_cu_sicriu

Olah_Familie_in_asteptare

Mai multe poze

Blog Stats

  • 190,799 hits