You are currently browsing the category archive for the ‘Simion Cure’ category.
Nu știu pe nimeni care să fi predicat mai bine la nunți! Vorbirea lui, uneori aparent aspră, alteori, ironică și nu de puține ori mușcătoare, a fost mereu împibată de o nemăsurată iubire pentru Dumnezeu și pentru cei cărora le vorbea. Nu este de mirare că un astfel de om a lăsat mereu urme adânci în inimile ascultătorilor. Pornit parcă premeditat spre pozne, fratele Simion era însă întotdeauna înțelept în alegerea cuvintelor sale cu tâlc și niciodată gratuit în umor său molipsitor.
„Am auzit o dată de o întâmplare nemaiauzită și … măgândesc să v-o spun și vouă, că poate vă este de folos la careva de pe-aci … S-a-ntâmplat într-o familie ca soțul să facă vreo boroboață, așa cum mai fac din când în când soții, și nevasta lui s-a suparat tare pe el. De bătut, nu putea să-l bată că era om în toată firea și … cât muntele de mare … așa că ea se obișnuise să-l pedepsească într-alt fel, așa cum au de bicei nevestele să-și pedepsească soții. Draga de ea, s-a hotărât să nu mai vorbască cu el … Wi apedeapsa asta a durat mai mult de câteva zile …! Omul nost” a încercat să-și ceară scuze … ea nimic! A încercat s-o îmbuneze cu ceva … ea nimic! Nu scotea nici o vorbă!
Într-o dimineață, pasă-mi-te era duminică și trebuiau să meargă la biserică, bărbatul s-a sculat cu o idee nouă în cap, s-o facă într-un fel înadins să vorbească. Era o femeie harnică și foarte ordonată, care-și ținea casa ca curată și la locul ei, ca la farmacie … ce mai! bărbatul, ca bărbații, era mai dezordonat …
În dimineața aceea, el s-a sculat cu o o idee nouă …și a început să scotocească printre hainele din dulap. Cotrobăia prin rafturi, scotea lucrurile afară, le răscolea și … ca un făcut! nu le mai punea înapoi la fel de frumos așezate …
Nevasta a stat ea cât a stat, s-a uitat ea cât s-a uitat, a răbdat ea cât a răbdat, dar tot n-a mai putut odată și a răbufnit cu necaz: „Ce tot scotocești printre rufe și faci dezordine în odinea mea ? Ce cauți?”
Bărbatul i-a răspuns vesel: „Caut limba ta! Și … uite că am găsit-o!…”
Pricepeți voi ve v-am spus eu? Sunt în viață lucruri mai importante ca altele … Ordinea din rafturi nu este mai importantă ca bună înțelegere în viață … Omul nostru a știut cum s-o facă să-și dea seama de aceasta … măcar că nu știu dacă până la urmă nu i-a părut rău c-a făcut-o să vorbească …”
Participam impreuna cu dansul la o ordinare de pastor. Ca de obicei, evenimentul se transforma intr-o mare sarbatoare a comunitatii. Lume multa, pestrita, un servici bisericesc bogat, multa muzica, multe poezii, multe marturii personale si multe indemnuri. Sunt de fata reprezentanti ai altor biserici, delegati din partea asociatiilor locale si nationale. Dupa terminarea serviciului de ordinare urma o masa copioasa la care era invitata toata lumea.
Tata Cure era in forma. Sanatatea lui fusese buna in ultima vreme si buna dispozitie il facea sa straluceasca in mijlocul celor prezenti. Totusi, parca ceva nu-i era tocmai la indemana … Parca ceva il deranja … Din cand in cand, arunca cate o privire lunga spre cel sarbatorit. Privea apoi spre sotia lui si spre cei din familie. Era parca muncit de o preocupare personala. Sa le spuna ceva, sa nu le spuna … A ales sa taca, dar a vorbit atunci cand i-a venit randul la amvonul sarbatorii. Dupa ce si-a dres ca de obicei glasul, a inceput:
“Fratilor! Avem ocazia sa participam astazi impreuna la o mare sarbatoare. Am stat si m-am uitat in jur si toate-s asa de faine … Multa lume imbracata de sarbatoare, muzica-i tare faina si ea … Pluteste parca in aer un miros de lauri ai slavei si … n-as vrea ca tocmai eu sa va stric bairamul … Am insa ceva pe inima si vreau sa va spun ce m-apasa.
Cu multi ani in urma, pe cand eram inca tanar si frumos la nevasta mea, calatoream mult prin tara, mai ales prin satele si catunele din Banat. Imi placea sa merg pe jos prin mijlocul naturii. Nu ma speriau norii si nu ma temeam de costisa dealului, ca acum …
Intre doua sate vecine asezate pe cele doua maluri ale unei ape, tocmai se facea inaugurarea unui pod nou, zidit din piatra.”
Ajunsesem cand sarbatoarea era in toi. Era multa lume. Venisera primarii din cele doua sate, ba mai venise si “cineva de la raion”, aveau muzica militara, iar in mijlocul tuturor acestora stralucea de frumusete … podul cel nou.”
Gospodinele din sat il impodobisera ca pe un odor drag. Pusesera carpete de acasa pe marginile lui si adusesera flori, multe flori din gradina. Au fost discursuri, au fost laude, au fost cantece, au fost … cate si mai cate …
Mi-am zis: “Bravo, mai podule! Grozav mai esti tu! Toata lumea te lauda!”
Am mai trecut pe acolo peste cateva luni si … ce sa vezi ? Imaginea era cu totul alta. Podul meu era singur! Si nu numai asta, dar podul meu era tare plouat! Nu mai era nici o floare pe el … gospodinele isi luasera covoarele care de care pe la casele lor … Ce mai! Lumea parca uitase de pod! Treceau doar pe el fara sa-l bage in seama. Treceau oameni, treceau vaci si cai, treceau turmele de oi … si fiecare lasase pe pod cate ceva din …. urmele lor. C-asa-i in viata …
L-am privit pe sarbatoritul de mai alaltaieri si i-am zis:
– “Ce-ai patit podule ? Unde-ti sunt laudatorii ? Unde-i sarbatoarea ? …”
El nu mi-a raspuns nimic, dar .. am inteles eu … sarbatoarea aceea nu fusese pentru pod … bietul pod … Sarbatoarea fusese pentru oamenii din sat, nu pentru pod! Oamenii si-au facut sarbatoare cum le-a placut lor, ca sa se veseleasca ei!
Soarta podului nu este sarbatoarea, ci slujirea! Pe cei care slujesc, nu-i prea baga nimeni in seama … nimeni nu-i mai lauda … nimeni nu-i impodobeste cu flori.
Pricepura-ti voi ce am vrut eu sa va spun ? Povestea podului este povestea noastra. Astazi e tare fain la voi … si aveti si muzica … aveti si invitati … aveti si flori … si ne asteapta si mancarea … toti sunteti in sarbatoare … si la mijlocul sarbatorii este astazi un om, nu un pod … dar omul e ca si podul …
Ce va fi maine? … Soarta slujitorului este slujirea, nu sarbatoarea. De maine s-ar putea ca toti sa-l uitati pe cel sarbatorit astazi. S-ar putea ca nici azi sa nu fie sarbatoarea lui, ci a voastra … Bagati bine de seama! Va vorbesc ca un om cu experienta …”
“Mosul” a fost toata viata prietenul calatoriilor si al … tinerilor. Ca unul care l-am cunoscut mai ales in partea a doua a vietii lui, pot spune ca nu l-am vazut imbatranind niciodata. A fost ager la minte si tanar la inima pana in ziua in care … s-a “mutat” dincolo de zare.
Stia sa se apropie de tineri cu o inima ca a lor si cu … multa intelegere. Se spune ca cine vrea sa-i inteleaga pe cei tineri trebuie sa stie sa-i asculte cu amandoua urechile si … cu inima. Iata un exemplu din viata lui Simion Cure.
Avea tare multa ironie pentru “holteii” batrani care nu gaseau, in puzderia de fete din tara, una care sa le fie sotie. Ii cam lua peste picior si-i cam impingea de la spate. Asta nu insemna ca nu le era prieten. Dimpotriva!
Un astfel de “holtei” a venit intr-o zi bucuros la “mosu” cu mesajul:
– “Tata Cure, ma insor!”
Credea ca-i face mosului o bucurie si ca a scapat de glumele spuse pe seama lui. Simion Cure l-a privit o clipa uimit, a macinat ceva in mintea lui pusa mereu pe sotii, si i-a raspuns:
– Ma, tu nu esti intreg …”
Surprins, intristat dintr-o data si putin jignit de replica “mosului”, tanarul a mormait:
– “Ce vreti sa spuneti, frate Cure ? Pana mai ieri ma impingeati de la spate … si acum ? Ma faceti nebun …”
Zambind cu toata fata, mosul a spus:
– “Ma, tu nu intelegi? Eu ma mir de tine ca, in sfarsit, ai inteles ca nu esti intreg. Numai cine isi intelege aceasta realitate isi cauta cealalta … jumatate. Numai un baiat care stie ca-i lipseste ceva, ca nu este intreg asa cum este, se uita dupa o sotie. Ma bucur ca ti-a venit si tie mintea la loc si o iei pe calea tuturor barbatilor.”
“Mosul” avea trecere la tineri, dar nu-i uita niciodata nici pe cei batrani. Sfatos el insusi, nu uita de fel ca primise la randul lui intelepciune de la cei dinaintea lui. L-am auzit de multe ori vorbind cu admiratie si recunostinta despre doi profesori pe care-i avusese la Seminarul din Bucuresti: doctorul Gill si fratele Belicov. De la acesta din urma primise si acum dadea si dansul mai departe un sfat pentru predicatori:
“Niciodata sa nu va urcati la amvon, ci sa va coborati la el! Cine nu a stat mai intai pe munte, in partasie cu Domnul, nu va avea fata schimbata si nu are ce sa le spuna oamenilor si nu merita sa fie ascultat de ei.”
Iata si alte astfel de “perle” adunate in decursul anilor:
– Nu vorbi din varful buzelor, ci din adancul inimii.
– Ca sa ajungi sa stapanesti Biblia, trebuie ca mai intai sa te stapaneasca ea pe tine.
– Este o mare diferenta intre a spune ceva si a avea intr-adevar ceva de spus …
– O predica buna trebuie sa aibe o introducere buna si o incheiere buna; amandoua tinute foarte aproape una de alta … Cand n-au adancime, unii vorbitori cauta sa compenseze prin … lungime!
– Oamenii tacuti nu sunt singurii oameni care nu spun mare lucru …
– Predicile nu trebuie sa tina o vesnicie ca sa fie nemuritoare!
– Exista pastori care le vorbesc ascultatorilor intr-o limba necunoscuta, chiar daca nu sunt pentecostali.
– Cele trei reguli pentru reusita in vorbirea publica: stai la subiect, stai in timpul acordat si stai … jos!
– Oile se ratacesc, nu pentru ca tufisurile ar fi prea mari, ci pentru ca se indeparteaza prea mult de Pastor.
– Cu cat de rogi mai din adanc, cu atat ajungi mai sus. Dumnezeu raspunde rugaciunilor, nu sfaturilor.
– Fereste-te de sterilitatea unei vieti prea ocupate.
Era in discutie eficacitatea predicarii in biserica si aparentul insucces al unor buni vorbitori care n-au avut insa rezultate pe masura. In cercul acela de pastori se afla si Simion Cure si Iosif Ton.
Tata Cure, om umblat prin multe biserici si trecut prin multe in viata, a tacut multa vreme si a ascultat cu luare aminte. Intr-un tarziu, intrerupandu-l pe fratele Iosif, “mosul” a zis si el: “Iosife, tu le-ai dat hrana tare, si multa …, dar nu i-ai cantarit niciodata …”
Era in cuvintele acestea o intelepciune care nu se invata in Seminar, o buna cuviinta a omului practic care a facut toata viata ucenicie crestina cu cei din jur. Nu degeaba il numeau asa de multi “tata Cure”. Omul acesta influentase multe vieti si schimbase multe atitudini.
Predicarea singura, fara dragostea care cheama in partasie, discursul teoretic si rece care nu pune la treaba si care nu disciplineaza in caracter, va fi pururea lipsit de rezultatele pe care le urmarim in cei ce ne asculta.
Eram inca tinerel, cu visuri luminoase si idealuri inalte. M-am intilnit cu fratele Cure Simion si el m-a intrebat: „Este adevarat ca vrei sa te faci pastor, ca tatal tau?”. „Da, i-am raspuns”, intr-un fel timid, de parca m-ar fi prins cu un gind prea inalt pentru starea mea spirituala. „Ei bine”, a continuat el, „daca vrei sa te faci pastor sa ceri de la Domnul sa-ti dea … o beregata larga”.
L-am privit surprins si am tacut nedumerit asteptind o lamurire. Fratele Simion a continuat: „Pastorii trebuie sa aibe o beregata larga ca sa-i poata inghiti pe toti asa cum sint ei, fara sa-i ramana in gat vreunul.” Au trecut ani de zile pana cand mi-am dat seama ca atunci primisem una dintre cele mai adanci lectii de teologie pastorala. Nu cred ca m-am rugat vreodata asa cum m-a invatat fratele Simion, dar mi-am dat seama adesea de nevoia ca pastorul sa poata avea un spirit de toleranta ingaduitoare si plina de rabdare sfanta.
Este mare lucru sa fii cu picioarele pe pamant, dar este si mai important sa te si misti cu ele. Lumea are nevoie de oameni care pot infaptui ceva, nu de cei ce stiu sa explice foarte convingator de ce au stat degeaba. Toata omenirea poate fi impartita in trei categorii: cei de neclintit, cei care pot fi pusi in miscare si cei care ii pot misca pe altii.
Prin vara anului 1986, adunarea noastra s-a mutat intr-un fost garaj al Bisericii „Magnolia” din Anaheim, California. Iata ce ne-a spus fratele Simion ca sfat, despre importanta crestinilor anonimi:
„Lumea se entuziasmeaza de vizitatorii straluciti care vin sa predice, dar lucrarea avanseaza numai daca se nasc oameni anonimi care sa staruiasca in lucrurile mici si necesare din biserica.
In armata exista o vorba si este bine sa tinem seama de ea: „Biruinta finala si cuceririle sunt facute de infanterie.” Cu alte cuvinte, nu poti castiga razboiul fara infanteristi.
Aviatia zboara pe Citește restul acestei intrări »
Dupa o lunga, obositoare si lipsita de rezultate aparente sedinta de Comitet, in care s-a incercat zadarnic impacarea unor tineri casatoriti intrati in criza, l-am dus acasa cu masina pe fratele Cure. Locuia pe atunci in orasul Bell, din aria Los Angeles. Desi eu locuiam intr-o cu totul alta directie, imi placea sa fac acest ocol pentru a mai sta putin de vorba cu dansul.
Am comentat putin ceea ce se petrecuse la Biserica si, dupa ce a oftat, a rostit una dintre vorbele lui de duh care pot tine loc de cursuri de facultate: „Deh, sfaturi poti da, dar minte, nu!”
Amin, frate Cure!
Fratele Simion Cure m-a rugat odata sa scriu o introducere pentru un volum de poezii pe care dorea sa-l tipareasca. Intentia dansului a fost buna, dar … n-a fost sa fie asa. Volumul cu pricina n-a mai aparut. Eu am ramas insa cu o „introducere” pe care nu stiam unde sa o pun.
O asez acum ca pe o destainuire a dansului si a mea, la inceputul acestei culegeri de scplipiri luminoase care mi-au aprins, de-a lungul anilor, trairile sufletului si mi-au iluminat calea.
„Ce este un poet ? Cine poate scrie poezie ? Se spune, pe drept cuvant ca „muzica este poezia inimii, iar poezia este muzica mintii”.
Cantecul este respiratia inimii, poezia este cantecul mintii.
Se cere multa inima si nu mai putina minte pentru a scrie poezie. Volumul de fata este produs de un om cu o inima de aur si cu o minte de otel.
Exista poeti care se nasc si poeti care se fac. Cei dintai scriu pentru ca exista, ceilalti pentru ca sa existe. Poeziile din aceasta carte sunt rasuflarile unui om care „n-ar fi putut altfel”.
Am intalnit oameni „daruiti” si oameni care stiu sa se Citește restul acestei intrări »
Pe vremea cand era inca in puterea maturitatii si cand pe alocuri, fratii din comunitatea Timisoara incepusera sa-l cunoasca mai bine, s-a intamplat ca pe undeva prin Banat, o biserica era tulburata ca un roi de albine salbatice la care venise ursul la miere.
Se zvonea chiar si ca fratii se cam luasera la bataie si in invalmasala se rupsesera cateva banci, nu se stie pe spinarea cui.
Fratii din conducerea comunitatii se cam codeau sa se duca sa puna lucrurile la punct. Nimanui nu-i place sa fie partas la Citește restul acestei intrări »
Amintiri cu sfinti 