You are currently browsing the category archive for the ‘Iosif Serac’ category.

Oricât ar părea de ciudat, acesta este adevărul. Arad este o localitate din sudul Israelului. Nu demult, câţiva creştini erau foarte persecutaţi în acea zonă. Ştiu, ceea ce ne interesează pe noi în zilele acestea este ce s‑a întâmplat în Arad‑ul din România, mai precis la întrunirea păstorilor baptişti. Am citit primele reacţii şi am văzut copia documentelor cu semnături publicate deja pe blog‑uri mai bine informate decât al meu (aici şi aici).

Părerea mea este că singurele rezultate de la Arad care contează sunt cele care vor avea urmări peste, să zicem, câteva mii de ani (sau de vremuri) … Evoluăm toţi şi fiecare la o intersecţie între temporal şi etern, chiar dacă unii dintre noi nu‑şi dau seama de această realitate. Ceea ce facem acum şi aici va avea urmări în tărâmul eternităţii. Dumnezeu are răbdare şi … aşteaptă.

Salut încă o dată, cu toată admiraţia, iniţiativa şi râvna fratelui Iosif Serac. Probabil că nimeni nu‑i iubeşte aşa de mult ca el pe colegii cu care şi‑a împletit activitatea în vremurile grele de sub persecuţia comunistă. Ocazia pe care a creat‑o dânsul la Arad a fost … excepţională (la propriu) în peisajul indolenţei generale în care străjerii au uitat sau au obosit să mai strige …

Tatăl meu spunea într‑o ocazie în care Comitetul Uniunii „judeca” activitatea unor păstori „dezidenţi” în prezenţa reprezentanţilor Departamentului Cultelor: „Văd că se face un proces verbal şi sunteţi foarte atenţi ca vorbele noastre să se transforme în nişte capete de acuzare… Vreau să vă aduc aminte însă de o altă realitate! Tot ce se petrece aici se înregistrează fidel şi în altă parte, în alte înregistrări, cu care ne vom întâlni fiecare în Ziua Judecăţii de la urmă …

Cine a semnat? Cine nu a semnat? Fiecare a făcut‑o în dreptul lui şi… aşa va rămâne. Când am venit în America, am găsit comunitatea de aici frământată de valurile care existau între românii americani veniţi de mai multă vreme aici şi cei abia sosiţi din România. La una dintre întrunirile noastre am povestit o amintire cu Vasile Brânzăi.

„Tata, am spus eu atunci, m‑a învăţat să merg cu bicicleta. Ţin minte ca şi acum că, ţinându‑mă cu mâna de şaua pe care stăteam, m‑a sfătuit să nu mă mai uit la pedale, ci să privesc doar înainte, mereu înainte.. altfel am să ameţesc şi am să cad. «Învârtelile lanţului şi ale pedalelor», ca toate maşinăriile şi învârtelile din culisele unor asemenea întruniri «frăţeşti» sunt periculoase pentru cel ce vrea să‑şi păstreze echilibrul. Eu vreau să nu mă mai uit la ele şi, privind înainte, să aştept şi să lucrez pentru ridicarea unei alte generaţii… Mi‑am aţintit privirile înainte, mereu înainte, numai înainte…”

Vai de aceia care sunt prizonieri ai trecutului altora sau, şi mai tragic, ai propriului lor trecut! Vai de cei cu prezentul învălmăşit şi amestecat caraghios şi caricatural. Vă chem să Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

In 1 Februarie 2001, Dumnezeu mi-a inlesnit sa pot oferi tatalui meu, care fusese internat in spital, bucuria de a se intalni pentru o zi cu trei din prietenii si colegii lui de lucrare din Romania: Vasile Talos, Geabou Pascu si Iosif Serac.

tardelasul

Spre deosebire de alte vremuri, cand ii admiram de la distanta, dar, din cauza fragezimii varstei mele, nu eram primit la intalnirile si discutiile lor, acum am avut ocazia sa stau cu ei si sa-i aud depanand amintiri din vremurile anilor ’75-’89, cand a inceput in Romania „desprimavararea”. Acesti pastori baptisti, impreuna cu alti doi , Stefanuti Iosif din Braila si Iosif Ton din Ploiesti, alcatuisera atunci un grup de rugaciune si suport spiritual reciproc, poreclit in Citește restul acestei intrări »

„Eu cred ca cel mai greu ne-a fost atunci cand ne-am hotarat sa trimitem protestul nostru la Ceausescu si, ca sa fim liberi in ceea ce aveam sa facem, ne-am hotarat sa mergem fiecare acasa si sa cerem dezlegare de la sotiile noastre. A fost greu sa le spunem ca s-ar putea sa nu ne mai vada niciodata. Multi spun ca noi am fost niste eroi, dar trebuie sa recunoastem ca n-am fi fost de loc asa daca n-am fi avut ajutorul si suportul lor. Ele ar fi ramas singure sa ne creasca copiii.

Imi amintesc ca eu am luat memoriul scris de Vasile Talos si aranjat in forma finala de Iosif Ton, si am plecat pe traseul dinspre Arad, cu Geabou Pascu. Alta echipa a luat alte copii ale memoriului si au plecat pe ascuns pe alte trasee din tara. Din socotelile noastre, mizam pe cel mult 16 pastori care sa ni se alature. Vremurile erau grele si multi traiau inca frica din timpul stalinismului. Atunci oamenii erau luati de pe strada si dispareau fara urme. Multi fusesera batuti si franti in anchete indelungate. Am ales sa mergem doar la cei pe care-i credeam inclinati sa ni se alature, si daca nu credeam suta la suta ca vor semna, cel putin aveam nadejdea ca nu ne vor turna la autoritati. In fiecare casa in care am intrat, am inceput Citește restul acestei intrări »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 196,350 hits