Am primit un comentariu de la o creştină care se declara „tânără”. Este un răspuns delicat şi frumos, ca o floare nevinovată din aerul pur de la munte, neobişnuită cu poluarea din viaţa citadină de la câmpie. A trebuit să‑i răspund însă şi s‑o aclimatizez cu „viaţa de jos”, din mijlocul comunităţilor de oameni. Iată dialogul nostru:

„Ce uşor este pentru cei tineri să arunce cu pietre în cei care au fost informatori… sunt tânără şi la început am fost foarte revoltată pe păstorii care au fost informatori, dar apoi am auzit o explicaţie: Dacă erai acolo şi ţi‑ar fi ameninţat familia? Dacă erai unul dintre fraţii slabi în credinţă? Dacă îţi ameninţau copiii sau părinţii? Şi repede ai răspunde: Eu niciodată nu aş fi acceptat!!! Nu îi aprob pe cei care au făcut aşa ceva, dar nu am dreptul să‑i judec… Va fi vai de ei dacă nu realizează că mai au o şansă acum să‑şi recunoască greşeala în faţa turmei lor şi va fi la fel de grav şi dacă turma nu va putea să‑i ierte şi îi va condamna! Din cauza lipsei noastre de milă cred că Dumnezeu nu ne‑a dat dreptul să judecăm!!!”

* * *

„Dragă N”

Dumnezeu ne‑a dat dreptul să judecăm! Ba încă ne‑a spus că avem datoria să judecăm. Nu ne‑a dat însă dreptul să osândim veșnic. Ultimul cuvânt trebuie să‑L aibă El:

„În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?” (1 Corinteni5:12)

„Cum! Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi, şi nu la sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? Deci, când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care Biserica nu‑i bagă în seamă? Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate?” (1 Corinteni 6:1‑5).

Biserica este locul unde veghem unii asupra altora, disciplinăm cu dragoste şi căutăm întotdeauna recuperarea celui greşit. O biserică fără disciplină este o biserică fără dragoste, căreia nu‑i pasă de ceilalţi, ca o casă fără părinţi, ca un orfelinat lăsat la voia întâmplării. Biserica nu este doar locul în care Dumnezeu ne‑a aşezat „unul lângă altul”, ci mai ales al celui în care Dumnezeu ne‑a aşezat „unul pentru altul”, aşa ca din interacţiunea noastră să se facă voia Lui şi să se vadă înţelepciunea Lui.

Există minciuni cotidiene şi erori comune pe care le repetăm din rutină, fără să le mai analizăm valabilitatea. Una dintre ele este ideea că nimeni n‑are voie să judece şi să condamne, nimeni n‑are voie să spună adevărul incomod despre altcineva, pentru că numai cine este fără păcat are dreptul să ridice piatra şi să dea.

Expresia vine dintr‑o întâmplare din Evanghelie. Nişte păcătoşi perverşi şi vicleni au adus la Domnul Isus o femeie prinsă în preacurvie (cum de îl scăpaseră oare pe bărbatul cu care fusese surprinsă, că doar nu preacurvise singură!) şi L‑au întrebat ce credea El că trebuie făcut în acest caz. Fără nicio îndoială, pârâşii femeii Îl osândeau de fapt pe Isus, căutând să‑L pună în conflict deschis cu Legea lui Moise, ca să‑L poată osândi ca eretic. În text avem de a face cu trei grupe de vinovaţi: femeia, cei care au adus‑o şi … Isus, care era ţinta finală a înscenării.

Cu măiestria cunoscută, dar şi cu pătrunderea tăioasă a Celui care va judeca în finalul istoriei toată lumea, Domnul Isus le‑a răspuns: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7).

De mii de ani, răspunsul acesta al Marelui Judecător a fost răstălmăcit şi folosit în mod speculativ ca să interzică „disciplina” şi „judecata” bisericească. NU ESTE CORECT.

Cine citeşte cu atenţie vede că Domnul Isus a vorbit împotriva LINŞĂRII FIZICE, nu împotriva corectării disciplinare. El a CONDAMNAT‑O pe prima, dar a PRACTICAT‑O pe cea de a doua: „Du‑te şi să nu mai păcătuieşti”.

Femeia era păcătoasă şi Domnul Isus nu a ascuns lucrul acesta. Mai mult, El i‑a atras atenţia public asupra pericolului în care se afla. La fel făcuse şi în alte cazuri: „Du‑te şi să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău.”

Incidentul de mai sus nu interzice în nici un fel spunerea adevărului despre starea cuiva! Altfel n‑am mai putea face nici evanghelizarea păcătoşilor aflaţi în drum spre iad şi nici disciplinarea sfinţitoare a credincioşilor aflaţi în Biserică, în drum spre rai! Domnul Isus nu Se poate contrazice pe Sine şi cu siguranţă că nu o face în acest pasaj.

Cred doar că noi L‑am răstălmăcit căutând mereu o portiţă de scăpare pentru a „trece sub tăcere” mai departe greşelile noastre şi ale prietenilor noştri (simbolizaţi alegoric de bărbatul „nearestat” din întâmplarea cu femeia).

Anunțuri