You are currently browsing the category archive for the ‘Traian Ban’ category.

Cu unii „sfinţi” se întâmplă lucruri ciudate. Sunt convins că sunt rânduieli hotărâte la curtea cerului. Iată câteva dintre ele:

Richard Wurmbrand, prin mâinile căruia au trecut milioane de dolari în misiunea lui mondială, n‑a avut şi n‑a condus niciodată o… maşină. N‑a făcut niciodată o fotografie şi n‑a avut o cameră de fotografiat. N‑a avut în America o casă a lui cu mobilă şi n‑a îmbrăcat nici el, nici tanti Sabina, haine scumpe sau obiecte de aur.

Niculiţă Moldoveanu a murit într‑o casă „de împrumut” cu chiria plătită de fraţi şi a fost îngropat într‑un mormânt care nu era al lui.

Petru Popovici mi‑a mărturisit de curând (iunie 2007) la Atlanta că a reuşit să nu mai aibă nimic în posesie personală. Stă în casa fetei lui Angela.

Traian Ban şi Vasile Brânzei o sfârşesc tot fără să aibă o casă a lor, la fel ca şi Aurel Popescu în Portland.

Oamenii aceştia au reuşit să nu se lipească prea tare de nimic din lumea aceasta. Au trăit mai mult pentru lumea de dincolo şi s‑au desprins mai uşor de ceea ce deja nu mai era în niciun fel „al lor”.

Prietenii ni i alegem singuri. Părinţii sunt însă un dar de la Dumnezeu. Gândindu mă la părinţii noştri, am toate motivele să dau dreptate acestei afirmaţii.

Iată aici un scurt fragment autobiografic, preluat din cartea „Prizonierii speranţei”, editată de Visky Ferenc jr. şi apărută sub îngrijirea editurii „Strigătul de la miezul nopţii”, în noiembrie 2002:

„M-am născut la 2 august 1924 în comuna Covăsânţ, judeţul Arad. Părinţii mei s au numit David şi Elena, eu fiind primul născut dintre cei cinci copii ai lor. În anul 1930 sau 1931, familia noastră s a mutat la Arad. Am absolvit şcoala primară şi liceul comercial în Arad. În toamna anului 1943, am fost încorporat în armată, până în primăvara anului 1945.

În anul 1945, m-am angajat la Biroul de mişcare CFR în funcţia de impiegat de birou, iar în toamna anului 1946, am fost mutat de la Arad la Timişoara, tot la Biroul de mişcare, ulterior fiind transferat la Serviciul de Contabilitate, în funcţia de contabil. În primăvara anului 1949, am fost mutat la Secţia L 10 CFR din comuna Gurahonţ, judeţul Arad, unde am lucrat până la arestare.

M-am căsătorit la 2 septembrie 1947 cu Maria Cicirean şi am avut 5 copii: Marcel, Rodica, Daniela, Lidia şi Dorina.

Am fost arestat la data de 28 noiembrie 1958 de la birou, împreună cu colegul meu Harap Dumitru, zis Mitică, care locuia într o anexă a locuinţei mele. Am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, cu următoarea acuzaţie: «A făcut parte din organizaţia mistico religioasă condusă de Vasile Moisescu din Arad, care urmărea răsturnarea regimului din ţara noastră.»

Procesul şi condamnarea au avut loc la Tribunalul Militar din Timişoara la 18 februarie 1959, cu sentinţa nr. 72 în baza art. 209 pct. 2 lit. a din Codul Penal pentru uneltire contra ordinii sociale. Am fost condamnaţi doisprezece fraţi, cei mai mulţi din Arad, trei din Timişoara şi unul din Caransebeş. Tribunalul Militar din Cluj, prin Decizia 443 din 27 martie 1959, a schimbat calificativul, încadrându ne la art. 209 pct.1. Condamnarea prevedea şi confiscarea averii. Eu nu aveam decât mobila din casă, care a fost lăsată în custodia soţiei, în urma unui proces-verbal.

Datorită memoriilor înaintate de familiile noastre, Tribunalul Suprem Militar   Decizia 225 din 27 august 1962 ne a redus cuantumul pedepselor. Mie mi s a redus de la 20 de ani la şase ani, din care am executat cinci ani şi jumătate, fiind eliberat la data de 24 iunie 1964, prin graţiere, în urma Decretului 310/1964. După eliberare mi am stabilit domiciliul în Arad, la părinţii soţiei, care s a mutat la ei în anul 1960.

La 20 iulie 1983, am emigrat în SUA, împreună cu trei dintre copii, la fiica noastră Rodica, stabilită în Detroit.
În prezent locuiesc în Los Angeles (California) şi sunt membru în biserica Baptistă Bethel din oraşul Anaheim.
Părinţii şi bunicii mei au fost credincioşi baptişti. Socrii, Cicirean Gheorghe şi Elisaveta au fost de asemenea baptişti. Atât viaţa de credinţă a tatălui meu şi experienţele sale cât şi ascultarea rugăciunilor lui au întărit credinţa mea. Domnul a lucrat în viaţa mea prin mulţi fraţi şi surori, mai ales prin cei pe care tatăl meu i a invitat la el acasă. După ce sora Margareta Creangă s a stabilit în Arad, a invitat la ea o soră misionară din Moldova, care a stat de vorbă cu mine despre Domnul Isus. După încă un an, fratele Emil Jiva, din Biserica Pârneava, a stat de vorbă cu mine şi m a îndemnat să mi predau viaţa Domnului, lucru pe care l am făcut nu după multe zile. Într o sâmbătă seara, am îngenuncheat sub un copac în păduricea de lângă Podgoria şi mi am cerut iertare pentru păcatele mele (la 13 ani împreună cu unii colegi din clasă furasem de mai multe ori fructe şi alte alimente dintr o prăvălie), predându mi viaţa Domnului Isus. A doua zi, după ce fraţii s au convins că m am întors la Dumnezeu, am fost botezat de fratele Cocuţ Ioan, împreună cu ceilalţi candidaţi.

Tot sora Creangă a iniţiat un grup de studiu biblic şi rugăciune prin casele fraţilor, care nu s a întrerupt poate nici după zece ani şi, după părerea mea, ea a contribuit mult la trezirea pe care Domnul a făcut o mai târziu prin fratele Marcu Nichifor, când foarte mulţi tineri din Arad şi au predat viaţa Domnului. Fratele Marcu s a ocupat foarte mult atât de formarea mea spirituală, cât şi a altor tineri.

Pe fratele Vasilică Moisescu l am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Congresului Mondial al Baptiştilor (1937?). După căsătoria lui cu sora Sânziana şi mutarea lor la Arad, tatăl meu s a împrietenit cu el, vizitându l foarte des. Am păstrat legătura cu el şi după mutarea la Gurahonţ (1949), mai ales după ce ei au înfiinţat adunarea din Oituz. Datorită faptului că foarte des călătoream la Timişoara în interes de serviciu, mă opream şi la părinţii soţiei, în Arad, participând astfel la adunările fraţilor, precum şi la multe întruniri familiale, care aveau loc de mai multe ori pe săptămână. Întrunirile erau foarte ziditoare, fraţii cercetând Cuvântul cu multă seriozitate şi crescând în har şi în dragoste.

La Gurahonţ, eram foarte activ în biserica locală şi vizitam mult şi adunările din jur, colaborând cu diferiţi lucrători.

Fratele Moisescu s a gândit odată că ar fi bine să mi dea în păstrare lucrările lui scrise la maşină, pentru a fi în siguranţă în caz că lui i s ar face vreo percheziţie. Autorităţile de stat au fost informate de intenţiile lui prin sursele lor, astfel că pe mine şi pe fratele Mitică Harap ne au arestat primii, iar la percheziţia făcută mi au luat şi cărţile lui Vasilică şi, după două săptămâni   timp în care toţi fraţii au fost urmăriţi îndeaproape   i au arestat şi pe ceilalţi.

Doresc să mărturisesc cum m a pregătit pe mine Dumnezeu pentru arestare. Am presupus că aş fi putut fi arestat, mai ales că Securitatea se interesa de mine la serviciul personal unde lucram, dar nu mi a fost frică.

Soţia mea trebuia să nască. Ne am rugat împreună, am încurajat o, închipuindu mi că s a umplut de credinţă, dar în ziua în care am dus o la spital mi a spus că ar dori să asist şi eu la naştere, lucru posibil la ţară. Cum însă eu am crezut că aceasta înseamnă lipsă de încredere în Domnul, m am întristat foarte tare. Ea mi a zis:

«Bine, du mă la spital.» Am lăsat o acolo. Ajuns acasă m am pus pe genunchi, mărturisindu I Domnului că nu mi place starea mea (n am fost în stare să împlinesc dorinţa soţiei de a fi alături de ea) şi rugându L: «Te rog, foloseşte Te de orice situaţie şi fă mă să fiu aşa cum vrei Tu.»

După ce m am ridicat de la rugăciune m am speriat, gândindu mă ce va urma. A şaptea zi m au arestat. Am ştiut că acesta este răspunsul la rugăciunea mea, fiind liniştit şi bucuros.

Eram anchetat la sediul Securităţii, fiind conştient că urmează să primesc condamnarea pe mulţi ani. În celulă era un inginer din Arad, Nad Duris Traian, care se mira cum pot fi atât de liniştit (aşa păream). În suflet însă se duceau lupte mari.

În ultimii doi ani înainte de închisoare am fost internat de două sau trei ori în spital, zilnic aveam dureri de cap şi de stomac, suferisem de ulcer gastric, o uşoară hepatită şi slăbiciunea nervilor.

Mi am lăsat acasă soţia cu cinci copii   cel mai mare avea opt ani, şi Dorina doar şapte zile. Soţia nu avea serviciu şi era foarte timidă şi fricoasă.

Nu aveam speranţe că aş putea rezista în puşcărie atât de mulţi ani şi trebuia să accept gândul că am să mor în închisoare. Ştiam prin credinţă că sunt al Domnului, dar nu eram gata pentru jertfa supremă. Mi am adus aminte de cuvintele din Isaia 43:1 2, care mă îngrozeau mai tare   «apele şi focul» prin care aveam să trec   şi deşi mă rugam, nu primeam liniştea necesară. Atunci, Duhul Domnului mi a adus aminte de cuvintele apostolului Pavel: «Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea…» (Fapte 20:24) şi mi a spus: «Tu ţii la viaţa ta şi nu vrei să mori!» I am spus Domnului: «Doamne, mă supun Ţie, accept să mor în închisoare. Facă se voia Ta.» Şi din acel moment pacea Lui a intrat în inima mea (Fil. 4:7) şi niciodată nu m a părăsit. Pot să spun că în toţi acei ani am fost foarte slab, nu ştiu dacă a existat măcar o zi ca eu să pot mânca puţina mâncare pe care o primeam. Chiar şi atunci când am auzit sentinţa   20 de ani de muncă silnică   am fost atât de liniştit, ca şi când m ar fi avansat în funcţie. Nici dorul de casă nu m a mistuit. Tot atunci I am spus Domnului că eu nu mai pot să mi ajut familia, de aceea I o încredinţez Lui, care este «Tatăl orfanilor şi Apărătorul văduvelor». (Psalmul 68:5)

Ziua procesului a fost pentru noi toţi o zi de sărbătoare. În sala unde aşteptam să fim introduşi în faţa Instanţei, Îl lăudam pe Domnul, repetam versete biblice cu voce tare, fără să fim opriţi de ofiţerul care ne păzea, toţi fiind întăriţi sufleteşte. O martoră împotriva mea, o colegă de birou, fiind întrebată de avocatul meu: «Cum şi a manifestat inculpatul Traian Ban acordul faţă de contrarevoluţia din Ungaria?» a răspuns:

«Prin faptul că nu l a contrazis pe domnul Harap.» La întrebarea avocatului meu, adresată completului de judecată: «Prin ce mijloace au intenţionat aceşti acuzaţi să răstoarne guvernul?» procurorul a răspuns: «Prin rugăciuni.»

După pronunţarea sentinţei, la început am fost introduşi în celule mici, unde ne am dat seama, observând feţele palide ale celorlalţi deţinuţi, ce regim ne aşteaptă şi pe noi, apoi am fost duşi (cei 12 fraţi) într o cameră mare cu peste o sută de deţinuţi şi cu rânduri de trei paturi suprapuse, pentru prima dată reîntâlnindu ne cu toţii. Am povestit evenimentele înainte de proces, felul cum a decurs ancheta şi alte impresii, mai ales despre eventuala noastră vinovăţie, cât şi perspectiva viitorului care ne aştepta. Apoi am lăsat la o parte problemele personale şi zilnic, de dimineaţa până seara, citeam din Cuvântul Domnului, trăind într o părtăşie sfântă, care a durat peste o lună de zile.

De mai multe ori, seara înainte de culcare, Îi mulţumeam din toată inima Domnului, uneori cu lacrimi, pentru binecuvântările primite în ziua respectivă, atât de bucuros şi fericit eram. Nu regretam că nu mă aflam în libertate.

După câteva luni de la arestare au încetat definitiv durerile de cap şi de stomac. Nici astăzi, după mai bine de 40 de ani, nu le mai am. Nu numai că Dumnezeu m a păstrat cu viaţă, dar astăzi sunt mai sănătos şi mai tare ca înainte de închisoare. Nu am nici un fel de dureri. Mare i harul Domnului! În timpul detenţiei nu am primit nici o asigurare din partea Domnului că n am să mor în închisoare sau că voi fi eliberat. Am trăit zilnic prin credinţă şi am fost ajutat şi întărit prin fraţii care m au înconjurat cu dragostea lor, dar mai ales prin Cuvântul Domnului. Rugăciunile şi cântările ne ridicau la cer, aşa cum spune poezia fratelui Traian Dorz:

«Nu-i loc mai sfânt: îngerii s fraţi, iar fraţii s îngeri, pământu i sus, iar cerul jos.»

Totuşi, Dumnezeu mi a dat indirect o asigurare, nu că voi fi eliberat, ci că El hotărăşte totul în viaţa mea şi că pot să am încredere deplină în El. Într o zi când ni s au dat briciuri în cameră ca să ne bărbierim, unul dintre frizeri s a oprit din bărbierit ca să spună o poveste hazlie. Eu voiam să trec pe lângă el, dar m am oprit să l ascult. După ce a terminat, am întins mâna dreaptă, iar el a întins mâna în care avea briciul ca să l ascută de cureaua care era legată de un pat. Briciul a atins mâna mea făcând o tăietură de vreo cinci centimetri în piele, aproape de încheietura mâinii dar n a tăiat nici una dintre cele trei vene peste care a trecut. Rana s a vindecat admirabil. Astăzi, abia că se mai cunoaşte cicatricea. Atunci am înţeles că aşa cum Dumnezeu a hotărât ca briciul să taie doar câţiva microni în piele, El va hotărî toate lucrurile, şi pe cele mari şi pe cele mici, îngăduind atât cât putem răbda.

I-am spus Domnului: «Doamne, doresc să mi vorbeşti şi să mă îndrepţi în tot ceea ce sunt greşit. Învaţă mă şi corectează mă.» Pe orice frate pe care l întâlneam îl rugam să mi povestească cum s a întors la Domnul şi experienţele pe care le a avut. Am întâlnit în închisoare mulţi fraţi minunaţi, din toate grupările care L iubeau din toată inima pe Domnul Isus. Cu regret spun că nici măcar cu un «frate», dacă ar putea fi numiţi aşa martorii lui Iehova, nu am putut avea părtăşie. Ei refuză orice părtăşie cu cei care nu aderă la învăţăturile lor.

În al doilea an de detenţie, am aflat de la un frate care a fost arestat după noi că soţia i-ar fi spus cuiva:

«Frate, nici când soţul meu era acasă n a fost mai plină cămara de alimente ca acum.»

Astfel a îngrijit Dumnezeu de familia mea timp de doi ani de zile în Gurahonţ, după care s au mutat la Arad, la socrii mei. Şi acolo, Dumnezeu a făcut minuni: în grădina lor au crescut mereu ciuperci comestibile pe toată perioada cât am lipsit.

Pe mama mea am lăsat o bolnavă de inimă, boală de care suferea de peste zece ani. Doctorul i a zis:

«Doamnă, ai inima foarte bolnavă, poţi muri în fiecare clipă. Ai grijă să nu faci efort, să nu te necăjeşti etc.» Domnul a ajutat o să poarte necazul când am fost eu arestat.

Tatăl meu, aflând de arestarea mea, a exclamat: «Lui Traian i a plăcut să vorbească despre credinţă. Acum are ocazia să trăiască prin credinţă.» În comparaţie cu ceilalţi fraţi, părinţii mei au suferit dublu, pentru că odată cu mine a fost arestat şi cumnatul meu, Simion Moţ. Ei au trebuit să poarte de grijă celor nouă copii rămaşi fără taţii lor. Mama considerând că tatăl meu nu suferă în inima lui aşa de mult ca ea, odată i a spus: «Ţie nu ţi pasă de copiii noştri că suferă de foame şi de frig.» Tata i a răspuns: «Atunci de ce scrie în Psalmul 103:13:

‘Cum se îndură un tată de copiii lui?’ Şi un tată suferă, nu numai o mamă.»
Într o zi, tata s a rugat şi a mijlocit cu strigăte atât de tari înaintea Domnului, încât s a auzit din stradă. Domnul i a răspuns prin cuvintele din Ieremia 31:16-17 «Aşa vorbeşte Domnul: ‘Opreşte ţi plânsul, opreşte ţi lacrimile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului. Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul, copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor!’» A fost mângâiat şi întărit în credinţă, mai ales prin precizarea pluralului «ei» şi «copiii», care l asigura că amândoi ne vom întoarce din închisoare.

Niciodată nu am regretat că am fost închis, dimpotrivă, am mulţumit deseori pentru acest mare har: să L iubeşti pe Domnul nu numai când îţi dă binecuvântări, ci mai ales atunci când ţi le ia. Dacă aş începe o nouă viaţă şi aş putea să mi aleg calea pe care să merg, n aş alege alt drum, ci numai pe cel pe care Domnul l a hotărât din veşnicie pentru mine. Aş alege tot familia în care m am născut şi toate împrejurările vieţii prin care am trecut. Aş alege o de nevastă tot pe soţia mea. L aş alege tot pe Domnul Isus şi Biserica Lui.

«A Lui, care ne iubeşte, care ne a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin!» (Apoc. 1:5 6).”

L-am cunoscut atunci, când bâjbâind prin hăţişul îndoielilor căutând calea spre certitudinea călăuzirii divine în problema căsătoriei, ajunsesem la o parţială convingere că Daniela, una dintre fetele lui, avea să mi fie soţie. Mă înşelasem însă şi în alte privinţe şi doream acum să fiu absolut sigur că nu fac o greşeală.

– Cum să aflu dacă aceasta este ce vrea Domnul pentru mine? Cum pot să fiu sigur?

Mi a răspuns simplu, dar năucitor de greu pentru mine:

– Dacă vrei să afli ce vrea Dumnezeu, trebuie să nu mai vrei tu nimic. Trebuie să te duci înaintea lui Dumnezeu şi să I spui din toată inima: „Doamne, eu renunţ la Daniela Ban. Renunţ şi la alte fete… Renunţ la orice fată pe care o cunosc eu acuma. Vreau să aflu ce doreşti Tu şi ce ai hotărât Tu pentru mine. Îţi dau toată libertatea să mi alegi soţia după inima Ta. Poate fi oricare fată sau poate să nu fie nicio fată. Poţi hotărî să nu mă căsătoresc niciodată. Sunt gata să accept orice hotărâre îmi vei comunica Tu.” Dacă eşti gata să te rogi aşa, din toată inima, eu sunt gata acum şi aici să mă rog împreună cu tine.

Cum puteam să l refuz? Era tatăl Danielei Ban, de care mă îndrăgostisem în urmă cu aproape un an… Cum să i fac tocmai eu o impresie proastă?

Pe de altă parte, îmi cerea să renunţ, dintr odată şi din toată inima, la fata lui… Nu era cumva la mijloc o şmecherie părintească? Nu cumva nu i plăcea de mine şi tocmai găsise o metodă „duhovnicească” să scape de mine?

Dumnezeu mi l-a rânduit ca socru, dar el a reuşit performanţa de a-mi fi un tată.

A trăit în părtăşia „celor mari”: Vasilică Moisescu, Alexa şi Petru Popovici, Poci Gustav, Ionel Truţa, Iosif Ţon, Aurel Popescu, Liviu Olah, Richard Wurmbrand, dar nu s a considerat niciodată unul dintre ei. L a caracterizat întotdeauna o smerenie cuviincioasă şi o părere cumpătată despre sine.

A reuşit întotdeauna să nu se certe cu nimeni. A avut păreri, dar nu patimi. A ştiut să vorbească întotdeauna domol, clar şi răbdător.

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 193,556 hits