You are currently browsing the category archive for the ‘Maria Ban’ category.

În albumul familiei noastre există o poză a fratelui meu care, pe la un an, stă în picioare ţinând în mână … un pai. Tatăl meu mi‑a explicat „taina”:

„Emil făcea atunci primii paşi, dar nu putea să stea în picioare singur decât dacă se «ţinea» de paiul pe care‑l ţinea în mână.”

Auzindu‑l, mama soţiei mele, Maria Ban, a adăugat:

„Da ce, eu am fost mai brează? Când spuneam poezia în Biserică n‑aveam curaj decât dacă ţineam în mână foaia mototolită pe care era scrisă. Altfel, mă încurcam…”

Trăim cu toţi astfel de ajutoare imaginare fără de care ne‑am pierde echilibrul interior şi ne‑am pierde graiul…

Cugetare de bunic: Nepoţii sunt cea mai scurtă cale spre tinereţea fără bătrâneţe! Motivaţia ar fi că ei ne ajută să „dăm în mintea copiilor”.

Există oameni care se ridică deasupra împrejurărilor potrivnice; alţii se lasă înecaţi de valurile năvalnice. Mai există şi o a treia categorie: acea a celor din care împrejurările, asemenea unei uriaşe prese, scot must aromat sau untdelemn de leac alinător. Un astfel de exemplu a stat în ultimii ani alături de noi, în casa noastră din Los Angeles.

În 1983, a venit să stea la noi, în Los Angeles. Părea o realitate stânjenitoare, cam „peste mână” pentru dânsa. Trebuia să fie musafir la a doua fată a ei, în ordinea naşterilor. Motivul aveam să l aflu mult mai târziu, când locuirea împreună devenise deja o obişnuinţă fericită.

Când soţul ei, Traian Ban, a fost luat la închisoare, mami tocmai născuse cel de-al cincilea copil, cea de a patra fată. În ziua arestării, Dorina avea doar câteva luni.

A înţeles că nu va putea purta de grija tuturor celor cinci. Trebuia să-l dea pe unul dintre ei. Dar pe care?
Marcel era singurul băiat de sprijin la nevoie… Rodica era fata cea mai mare, speranţa unei mâini de ajutor în creşterea celorlalţi… Dorina era mult prea mică pentru a putea creşte la alţii… Lidia este şi ea micuţă… Daniela… Daniela? Ea nu era nici prea mică, dar nici prea mare. Dintre toţi, Daniela a părut cel mai uşor de transplantat la Timişoara, în casa unchiului Ghiţă şi a mătuşii…. Cicirean.

Aşa s a făcut că Daniela a crescut departe de familie, la Timişoara. Rudele ei i au dat o educaţie aleasă, au trimis o la şcoala germană şi au alintat o cu mersul la patinoar.

Totuşi, în inima de mamă a Mariei Ban, a încolţit şi a crescut o buruiană amară cu un damf morbid, regretul că n a putut să şi ţină fata acasă, că n a putut să i ofere ceea ce le a oferit celorlalţi, că la o adică, când a fost forţată să cântărească şi să aleagă, la Daniela a fost gata să renunţe. A fost gata s o trimită departe de privirile şi de grija ei, dincolo de limitele ei de sacrificiu personal, înstrăinată şi ţinută vremelnic la distanţă.

Acum, viaţa şi, cumva, providenţa poetică a lui Dumnezeu, făcea ca, dintre toţi copiii pe care i crescuse ca o mamă grijulie, să nu poată locui la nici unul dintre ei, ci să trebuiască să vină „pe capul” singurului copil „nedreptăţit” în judecăţile ei materne sentimentale.

Cum să stea „tocmai la Daniela”? Cum să apeleze dintre toţi tocmai la ajutorul ei?

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

B27

B17

Olah_familie_pastori

Plah_portret

Olah_Sotie_cu_amintiri

Olah_portret_cu_sicriu

Olah_Familie_in_asteptare

Mai multe poze

Blog Stats

  • 191,343 hits