You are currently browsing the category archive for the ‘Marcu Nichifor’ category.
Acest „Nastratin Hogea” creştin s a întâmplat să fie într o dimineaţa de duminică la una dintre bisericile baptiste din Arad, dar fraţii nu l au pus să predice pentru că… „n avea cravată”! A venit şi la serviciul de după-amiază, de data aceasta cu o cravată izbitoare la gât. Când i au spus să se ridice şi să predice, s a apropiat de microfonul de la amvon, şi a scos tacticos de la gât cravata şi a aşezat o în faţa microfonului, sub privirile nedumerite ale celor din sală.
– Acum fă bine, matale, şi spune tuturor ceva demn de ascultat, că eu am fost aici şi azi-dimineaţă, dar nu m au lăsat să vorbesc fără tine…
Se spune ca daca absenta ta nu este bagata in seama de nimeni, nici prezenta ta nu conteaza. Acum, cand fratele Marcu Nichifor s-a dus dintre noi, mi-a ramas in suflet un dor nesfarsit fara sanse de potolire de partea asta a curcubeului.
Marcu Nichifor a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu ii daruieste la singular in fiecare generatie. Asemenea lui au fost Simion Cure, Alexa Popovici, si alti astfel de oameni “nepereche.”
Anul trecut, Nelu Gug prietenul si colegul meu de la Sacramento, dupa o privire aruncata in zare si dupa un oftat care descatusa o durere venita din adancuri, mi-a spus:
“Ce ne facem Daniel, ca se duc “mai marii” nostri? Acum, dupa moartea fratelui Alexa nu mai am pe cine sa critic, dar nu mai am nici de la cine sa invat! Ce mare om a fost Alexa Popovici! Ce mare om a fost Simion Cure! Nu i-am pretuit destul atunci cand erau printre noi, iar acum, cand tinerii se uita la noi asa cum ne uitam noi altadata la dansii, ma ia frica! Iti dai seama in ce papuci mari trebuie sa ne bagam noi picioarele? Mai marii nostri au fost oameni mari … Vom putea noi sa fim ce au fost ei pentru generatia asta care se ridica?”
Unic in felul sau, Marcu Nichifor a fost intre putinii baptisti care au avut un continut si o inclinatie “mistica” (in sensul bun al cuvantului). Imi este foarte greu sa explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate asa de enigmatica. Semana cu un fel de Ilie Tisbitul, pentru care rugaciunea era cheia care descuia domeniul miraculosului, domeniu care pentru noi ceilalti era sinonim cu acela al imposibilului.
Cand ma gandesc la el, imi vin in minte niste cuvinte ale celebrului psiholog austriac Carl Gustav }oung. Nebagat in seama pe timpul mai celebrului Sigismund Freud, dar readus in atentia publicului dupa ce a iesit la iveala frauda experimentelor lui Freud, Carl Gustav a fost intrebat de unul din ziaristi: “Domnule, }oung, un psiholog de talia dumneavoastra mai crede in Dumnezeu?” Raspunsul acestui crestin de elita a fost: “Nu domnule, nu mai cred in Dumnezeu. Acum Il cunosc pe Dumnezeu! A crede inseamna a face un salt in necunoscut, a presupune existenta Cuiva care conduce universul. Eu nu mai cred de mult! M-am intalnit personal cu Dumnezeu la Crucea Domnului Isus si de atunci Il cunosc si umblu cu El toata ziua.”
Nichifor Marcu a fost un astfel de “cunoscator” al lui Dumnezeu, un “prieten” care a stiut sa caute si sa pretuiasca tovarasia Celui care a umblat odinioara in acelasi mod cu Enoh, cu Ilie si cu Citește restul acestei intrări »
Cine l-a cunoscut, stie ce mare pret punea nenea Marcu pe o totala predare a credinciosului in mana Creatorului Sau. Cuvintele nu erau doar o proclamatie goala, ci izvorasera dintr-o experienta personala incontestabila:
“Ca fiecare tanar plin de ravna pentru Domnul, aveam si eu planurile mele si mi-era frica ca nu cumva El sa mi le schimbe. Mergand pe drum, ma gandeam ca Domnul s-ar putea sa-mi schimbe roata vietii si, atunci, ce se va alege de mine?
Amarat, imi raspundeam ca voi face ce va voi Domnul, pentru ca eu, cu planurile mele, imi sunt dusman, pe cand Dumnezeu, cu planurile Lui, imi este prieten. Cu El traiesc, fara El ma distrug.
In acest timp de apasare sufleteasca si de nepotrivire intre gandurile mele si cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost luminata de cuvintele “jertfa arderii de tot.” Nicodata nu meditasem pana atunci la acest subiect. Aceasta jertfa este prima si cea mai importanta din toate jertfele. Dupa ea urmeaza jertfa de mancare, de inchinare, de ispasire, de multumire si cea de vina. Aceasta inseamna ca in viata mea vine mai intai predarea totala in bratele lui Dumnezeu, fara sa pastrez nimic pentru mine.
Lectia era “tare”. Am inchis repede locul unde erau scrise aceste randuri si am mers mai departe printre holde. “Trebuie sa dau Domnului tot ce am si toate planurile mele pe care mi le-am facut.”
Eram necajit. “De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi trebuit sa citesc”, ma gandeam. “Aici a fost gresala mea.” Dar in mine totul suna din nou: “Trebuie sa dau totul!” … Daca nu am predat totul?”
Mergeam mai departe si auzeam aceeasi voce in mine: “Toata inima, toate planurile, toata casa, toata viata, toate sunt ale Domnului si toate trebuie predate Lui.”
Scanteia divina a aprins constiinta mea asa de tare incat simteam ca ard in flacari. Si, cine poate sa arda in flacari fara sa fie … ars?”
Socrate a avu-o pe Xanthippe, Marcu Nichifor a avut-o pe Ada! Cateodata, sotiile fac din sotii lor folosofi, alteori ii fac … evanghelisti pribegi departe de casa.
Imi amintesc ca tatal meu l-a intrebat odata: “Cum te mai impaci cu Ada?” Dupa ce a ingaduit unui zambet sagalnic sa-i cuprinda toata fata, Nichifor a raspuns: “Vasile, Dumnezeu s-a uitat pe toata intinderea pamantului si a zis: “Cui pot sa o dau pe Ada?” Intr-un tarziu, m-a vazut pe mine si a spus: “Am sa i-o dau lui Marcu, ca el este tare si poate sa o duca!” Daca Dumnezeu a crezut ca eu sunt in stare, nu pot tocmai eu sa-L contrazic. O duc foarte bine cu Ada!”
Nu se putea ca un astfel de destin sa aiba o casatorie ca a tuturor celorlalti oameni … Dar, haide-ti iarasi sa-l lasam pe dansul sa povesteasca:
“E vorba despre calauzirea in casatorie si vreau sa va povestesc despre casatoria mea.
Ajunsesem la o varsta destul de inaintata, la 37 de ani, si Domnul inca nu imi aratase Citește restul acestei intrări »
Mi-a fost greu sa patrund sensul afirmatiei apostolului Pavel: “Nu ma mai judec …” Numai dupa ce am vazut cum “asculta” nenea Marcu am inteles ca pentru astfel de ascultatori disciplinati nu exista nici merit, dar nici judecata. Dumnezeu este Acela care lucreaza in ei si le da “si vointa si indeplinirea.”
Iata doua exemple din marturiile fratelui Marcu:
“Inca nu era amiaza, iar eu aveam de terminat niste lucrari urgente. Deodata, am simtit ca trebuie sa parasesc lucrul si sa merg in partea de miazanoapte a orasului. Eram sigur ca Dumnezeu ma trimite acolo. Domnul ma zorea, dar eu tineam mortis sa-mi termin lucrul. Calauzirea fiind urgenta, m-am sculat in picioare, m-am imbracat, am incuiat usa si am plecat.
Mergeam repede pe drum, ca sa rascumpar din timpul pierdut. Domnul era cu mine si stiam ca voi ajunge la tinta, desi nu stiam unde merg. Mergeam pe dibuite si totusi eram dus cu mare precizie. Domnul nu greseste in calauzire. Nu-mi era teama ca voi gresi adresa, pentru ca Domnul era cu mine si Domnului nu-I era frica.
Ma bucuram pentru ca in calauzirile directe, precise si urgente se ascunde multa bucurie. Nu degeaba vorbeste apostolul Pavel despre “Carul de biruinta” (2 Cor. 2:14), pentru ca in acest car toate se termina cu bine. Domnul conduce acest car si El nu poate falimenta.
Dupa scurt timp, ma aflam la patul unui tanar bolnav, incarcat de pacate si faradelegi. Isi recunostea Citește restul acestei intrări »
Numai rugaciunile nesincere il suparau pe nenea Marcu. Cele sincere, chiar daca ii erau adresate cumva impotriva, ii faceau mare placere. Odata, s-a intalnit cu un tanar pe peronul unei gari si, dupa cateva cuvinte de politete, i-a spus: “Hai sa ne rugam aici pentru oamenii astia!” Cand i-a venit randul, tanarul s-a rugat cam de-a sila, incheind cu cuvintele: “ … si te rog, Doamne, sa-i dai intelepciune si fratelui Marcu, ca uite m-a pus sa ma rog si se uita lumea la noi ca la niste caraghiosi.”
Cand a deschis ochii, se astepta sa vada un Marcu suparat sau macar jignit … Mare i-a fost insa surpriza cand Marcu l-a luat in brate si, printre hohote homerice de ras, l-a sarutat, zicand: “Multumesc, multumesc tinere. Aveai o sansa sa te rogi pentru tine si tu te-ai rugat pentru mine. Multumesc frumos! Foarte putini oameni se roaga Domnului ca sa-mi dea si mie intelepciune. Foarte buna rugaciune! Multumesc ^matale! Domnul sa te asculte!”
Imi aduc aminte de fratele Marcu ori de cate ori aud rugaciuni “neslefuite”. Dansul era alergic la rugaciunile de parada si ne punea adesea sa ne mai rugam inca o data, daca rugaciunea noastra i se paruse lipsita de sinceritate sau de traire reala. Iata cateva perle de rugaciuni care ar fi fost apreciate foarte mult de fratele Marcu. Le-am cules sub titlul “Caci nu stim cum trebuie sa ne rugam”:
“Doamne, Tu stii precis ca sunt ispitit. Te rog sa ma tii teapan sa nu alunec …” si “Doamne, Tu stii destul de bine ce pacatos sunt eu …” sau “Doamne, habar n-ai Tu ce pacatos sunt eu!”
Fratele Marcu n-a fost niciodata suparat pe cei care-i vedeau lipsurile. El insusi si-a masurat mereu cresterea, regretand ca nu poate fi mai repede si mai deplin pe masura harului care-i fusese acordat. Iata una din marturisirile lui pe tema cresterii spirituale personale:
“Intentia Domnului era sa-mi largeasca inima, sa fiu larg ca si El: casa mea sa fie casa Lui si a ucenicilor Lui, mancarea mea sa fie si a ucenicilor Lui si marginirea sa dispara din viata mea. Felul meu ingust a trebuit sa-l pun mereu inaintea Lui in rugaciune, ca El sa ma largeasca, sa ma scoata din marginirea mea.
Alta data, El a trebuit sa ma largeasca in problema dragostei. Ca pastor, a trebuit sa fac cuiva o mustrare pentru anumite nedesavarsiri; dar nu puteam sa-i fac observatie daca in adancul sufletului meu nu ajungeam la mila si dragoste fata de persoana respectiva. O saptamana am staruit in rugaciune pentru problema aceasta. La sfarsitul saptamanii, Domnul ma largise: puteam sa-i vorbesc cu mila si cu dragoste.” (Idem. pag. 73).
Legatura aceasta intre lumea launtrica si manifestarile exterioare au marcat toate convingerile lui. Chiar si bolile, in anumite cazuri, i s-au descoperit tot ca o consecinta a opresiunii sufletesti si a lipsei de libertate spirituala:
“Odata am vizitat o familie intr-un sat din Caras-Severin, pe unde eram pastor. Sora era bolnava in pat, de inima. Copiii, vreo trei mititei, erau flamanzi si neingrijiti. Sotul era la servici. Am inceput sa vorbesc cu sora:
– “Cum stai cu soacra? Cu vecinele? Dar cu supunerea fata de sot?”
– “Nu stau bine cu nici una”, a raspuns ea.
Apoi sora si-a recunoscut pacatele. A fost sincera si s-a cait de toate. Atunci a primit o eliberare si o mare putere. S-a sculat din pat si a inceput imediat sa ingrijeasca de copii. Boala i-a trecut pe loc.
Peste o saptamana am intalnit-o in piata, in Caransebes. Era sanatoasa si bucuroasa.
– “Frate Marcu”, mi-a spus ea, “mai vino pe la noi in sat, pentru ca sunt multe ca mine.”
– “Da”, am raspuns eu, “la crucea lui Christos ai primit vindecarea. Cei ce se pocaiesc cu sinceritate primesc nu numai iertare, dar si vindecare. Spune la cei din jur sa vina la Domnul Isus. El ii asteapta cu dragoste.” (Idem, pag. 80).
Nu mai era nevoie de un motiv in plus ca sa-mi placa sa merg in practica la Piatra Neamt. Fusesem deja acolo inainte cu cativa ani si indragisem si oamenii si muntii aceia frumosi si neplecati sub vanturile si furtunile vremii.
Motivul a aparut totusi sub forma unei posibile calatorii pe urmele fratelui Marcu Nichifor, de la Piatra Neamt la Borca si de la cheile Bicazului , de-a lungul cascadelor cristaline pana in valea carierei de piatra si apoi peste munti, la Damuc.
Urmele pe care le lasa un om in amintirea celor din jur sunt cea mai adevarata carte de vizita a sa. Am cules pentru posteritate cateva din marturiile celor care l-au avut cativa ani printre ei si i-au simtit influenta sfintitoare.
Costel Dupu, convertit si crescut de fratele Marcu, l-a avut ca mentor si in anii de inceput ca pastor in bisericile din judetul Neamt. Intr-o calatorie misionara la Borca, localitate facuta celebra de Ion Creanga in „Amintirile ..” sale, umblarea peste munti, pe drumuri forestiere l-a obosit neobisnuit de mult pe fratele Marcu, asa ca acesta s-a oprit si a spus: „Mai Costelus, hai sa ne rugam sa ne trimita Domnul o masina sau un tractor, ca nu mai pot merge mai Citește restul acestei intrări »
Fratele Marcu povestea odata pocait: „Tocmai ajunsesem in gara cand mi-am dat seama ca n-am destui bani pentru bilet. Trebuia sa ma intorc in sat si sa cer de la o familie. Ca sa nu mai car dupa mine geanta grea, m-am rugat Domnului si L-am rugat pe El sa pazeasca geanta pana ma voi intoarce.
Am pus-o jos langa o treapta si m-am dus. Domnul s-a tinut de cuvant si am gasit geanta exact unde o lasasem. Bucuros, am multumit Domnului, ridicand-o de jos si punand-o alaturi de mine pe policioara ghiseului. Pana sa ma scotocesc prin buzunare si sa platesc m-am intors cu spatele la geanta. Cand am dat s-o iau, nu-i! Mi-o furase cineva chiar de langa mine.
Crezusem ca pot pazi singur geanta. Multumisem Domnului pentru paza lui parca spunand: „Multumesc ca ai vazut de ea cand am fost plecat. De acum o pazesc eu insumi. Am gresit, ce mai! Mai bine Ii spuneam Domnului sa continue sa aibe El grija si de geanta mea si de … mine”.
Amintiri cu sfinti 