Unic in felul sau, Marcu Nichifor a fost intre putinii baptisti care au avut un continut si o inclinatie “mistica” (in sensul bun al cuvantului). Imi este foarte greu sa explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate asa de enigmatica. Semana cu un fel de Ilie Tisbitul, pentru care rugaciunea era cheia care descuia domeniul miraculosului, domeniu care pentru noi ceilalti era sinonim cu acela al imposibilului.

Cand ma gandesc la el, imi vin in minte niste cuvinte ale celebrului psiholog austriac Carl Gustav }oung. Nebagat in seama pe timpul mai celebrului Sigismund Freud, dar readus in atentia publicului dupa ce a iesit la iveala frauda experimentelor lui Freud, Carl Gustav a fost intrebat de unul din ziaristi: “Domnule, }oung, un psiholog de talia dumneavoastra mai crede in Dumnezeu?” Raspunsul acestui crestin de elita a fost: “Nu domnule, nu mai cred in Dumnezeu. Acum Il cunosc pe Dumnezeu! A crede inseamna a face un salt in necunoscut, a presupune existenta Cuiva care conduce universul. Eu nu mai cred de mult! M-am intalnit personal cu Dumnezeu la Crucea Domnului Isus si de atunci Il cunosc si umblu cu El toata ziua.”

Nichifor Marcu a fost un astfel de “cunoscator” al lui Dumnezeu, un “prieten” care a stiut sa caute si sa pretuiasca tovarasia Celui care a umblat odinioara in acelasi mod cu Enoh, cu Ilie si cu ceilalti mari oameni de pe paginile Bibliei. Marcu Nichifor L-a “experimentat” pe Dumnezeu.

S-a nascut la 11 Martie 1912 in satul Dinauti, judetul Hotin din Basarabia. La varsta de 18 ani, s-a inscris la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti. A urmat de asemenea Facultatea de Teologie Ortodoxa, unde a studiat greaca si ebraica.

In anul 1938, la varsta de 26 de ani, a fost numit predicator la biserica baptista “Speranta” din Arad.
Intre anii 1941-1946 bisericile au fost inchise. Marcu a predicat atunci la grupuri de crestini adunate prin case.

Tot in aceasta perioada, multe din predicile lui au fost publicate in revista “Farul crestin”.

Cand, in 1947, bisericile au fost redeschise, Marcu a fost ales pastor la biserica baptista “Golgota” din Bucuresti, unde a functionat alaturi de Jean Stanevschi si de Vasile Branzei, tatal meu. In aceasta perioada a fost numit si misionarul tineretului din Romania.

La varsta de 38 de ani, Marcu Nichifor s-a casatorit la Iasi cu Ariadna Voitcu.

Din cauza persecutiilor a fost dat afara din servici si, intre anii 1956-1963 a lucrat ca si cosar. I-a placut viata de cosar si a predicat in toate casele unde era chemat sa curete. A fost unul din putinii evanghelisti care se ducea prin carciumi si prin cele mai decazute locuri ca sa predice Evanghelia la betivi si declasati.
In 1963 a fost chemat sa pastoreasca Biserica Baptista din Iasi, unde a lucrat pana in anul 1970, cand a fost iarasi dat afara de autoritati. Motivul dat pentru demiterea si apoi expulzarea lui din Iasi a fost ca a primit pe Vasile Moisescu din Arad sa predice in biserica si ca a contribuit la convertirea preotului calugar Dumitru Zamisnicu, cu care apoi a continuat sa colaboreze in biserica.

De la Iasi, Marcu Nichifor a fost deportat in Yara Oasului, unde a stat zece luni. De acolo a fost trimis de Departamentul Cultelor sa fie pastor la Caransebes. A lucrat acolo 21 de ani, pana ce a venit noul pastor, Belciu Busuioc.

Dupa cativa ani grei de suferinta si dureroase limitari, Marcu Nichifor a murit la Iasi.

Uneori, este suficient daca, dintre toti oamenii care te inconjoara, singurul care te intelege este … Dumnezeu.

Fratele Marcu Nichifor a trait ca un crestin mereu “ratacitor”, un fel de Samuel plecat mereu sa cerceteze poporul de-a lungul si de-a latul tarii. A fost un om cu o personalitate profunda si bogata, un foarte priceput psiholog, un cititor cu o preocupare enciclopedica si, mai ales, un excelent evanghelist “de la om la om.”

Se spune, pe drept cuvant, ca este cu neputinta sa intelegi un mistic. Ca sa-l patrunzi, ar trebui sa poti repeta experientele lui, ori asa ceva nu este la indemana oricui.

Din fericire, de la Marcu Nichifor avem propria lui marturie, asa cum a aparut ea in cartea “Perle si comori”, sub ingrijirea prietenei mele Genovieva Beatie, fosta Sfatcu.
Urmariti impreuna cu mine cum a avut loc “desteptarea” lui spirituala:

Mai intai, Nichifor a trebuit sa se desfaca din mreaja de minciuna care a fost aruncata peste o intreaga generatie:

“Prin partile noastre s-a intamplat un caz, cand un mort a fost dezgropat de niste hoti si a fost gasit viu. S-a facut multa valva cu intamplarea aceasta. Tot asa se poate intampla si in viata ta: sufletul tau sa fie ingropat de viu si sa-l tii o viata intreaga prizonier.
Asa faceam si eu, dar nu stiam.

Ce grozav! Sa nu stii ca ai suflet! Pe la 15 ani, tarana si murdariile, filosofii de tot felul l-au ingropat de viu. Sufletul meu era ingropat si pecetluit in groapa vietii mele.

Am fost surprins la inceput, cand am auzit pentru prima oara ca nu am suflet. Apoi m-am obisnuit cu ideea aceasta. Am citit, am recitit si m-am convins ca nu am suflet. Mintea mea de copil primea toate prostiile sarlatanilor materialisti. Rugaciunea pe care, cu gingasie, mi-o turnase tatal meu in suflet cand eram la pieptul lui de sase anisori, imi devenise straina si nefolositoare. Eram acum rece si nepasator fata de tot ce era vesnic si sfant. Pot spune ca necredinta in cele sfinte imi inlantuia sufletul si eram chinuit grozav. Incercam mereu prin studii sa inlocuiesc criza sufleteasca, dar roata vietii ma ameninta cu prabusirea.” (“Perle si comori”, pag. 24)

Atingerea lui Dumnezeu si “desteptarea” nasterii din nou l-a surprins mai intai, dar apoi l-a indreptat hotarator spre lumina:

“Nu cunosc bine ce s-a intamplat, dar deodata sufletul meu s-a trezit din somnul mortii. Dumnezeu a lucrat mult, dar eu am vazut putin. Stiu numai ca lumina a venit asupra mea. Pamantul a fost rupt, iar sufletul a dat navala spre Dumnezeu ca o furtuna.

Pana sa-mi dau bine seama despre ce e vorba, m-am trezit un om nou si linistit, la picioarele Mantuitorului meu.

Sa caut – nu stiam; sa ma rog – nici atat. Dar cu toate acestea cautam cu tot sufletul si ma rugam aproape tot timpul. Domnul Isus devenise o persoana reala in viata mea.

Eram mirat de noua mea viata. Puterea de a ma mania, de a injura, de a ma certa, de a minti, a disparut. In schimb, ma bucuram nespus de mult, cu o bucurie pe care n-o cunoscusem pana atunci; si din aceasta bucurie izbucneau laude si glorie lui Dumnezeu.

Sufletul meu a inceput sa traiasca fara intrerupere in prezenta lui Dumnezeu, in Imparatia Lui. Asa vrea El. Daca ma impotrivesc, nu-i bine. Imi cere intaietate si trebuie sa I-o dau.” (Idem, pag. 26)

“Spiritul este pretentios in felul lui. Si de ce n-ar fi? N-a stat deajuns inchis si fara comunicare cu Dumnezeu? Sa-i facem si lui pe voie, caci noua ne-am facut cat am vrut, atunci cand pacatul era domn si stapan in viata noastra.

Spiritul meu se poarta cateodata ciudat cu mine. Nu ma lasa sa dorm si sa ma odihnesc decat tarziu, dupa miezul noptii. Imi sopteste cu glasul dulce: “Sa veghem.”

Alteori, pe la doua sau trei noaptea, ma trezeste cu acelasi: “Sa veghem.” Nu-l intereseaza la ce ora m-am culcat; ci cand flamanzeste, vrea sa stea la masa cu Tatal si cu Fiul (Apoc. 3:20). Si de ce m-as impotrivi? Cand ma impotrivesc, vad cu dezamagire ca si pentru corpul meu e mai buna vegherea decat somnul.

Cand eram copil mic, nu stiu cum ma obisnuisem sa ma scol pe la miezul noptii si sa plang, ca apoi sa capat de mancare. Aceasta devenise o regula. Spiritul din mine insa nu are nici o regula. El nu are nici un timp precis. El nu vrea sa stie de zi sau noapte. Lui nu-i pasa de aranjamentele noastre omenesti. Te miri cand, deodata, ii vine dorul sa urce din sferele pamantesti la cele ceresti.

Alta data, nu stiu din ce cauza, din zori si pana noaptea tarziu, spiritul meu sta langa Domnul, in fata Lui si cu nici un chip nu s-ar lasa induplecat sa intrerupa legatura sfanta cu Dumnezeu. In asemenea imprejurari, mirat de purtarea lui neinteleasa, imi continui lucrul aici pe pamant ca si cand nimic deosebit nu s-ar fi intamplat”

“Am avut multe experiente ciudate cu spiritul meu, pana ne-am cunoscut mai bine.

Odata, eram la masa cu un frate, dar spiritul meu dorea, in mod deosebit si foarte urgent, sa stea la masa cu Dumnezeu. “Intai eu, apoi tu”, am zis. Ma gandeam ca o sa-i mai treaca focul si o sa se mai astampere. Dar, spre mirarea mea, el din contra si mai tare ma nelinistea. Vedeam ca ceea ce dorea nu era politicos. Dar ce puteam face? L-am ascultat. Dupa ce am terminat felul intai de mancare, am multumit, am cerut scuze si am rugat sa mi se dea o camera nelocuita. Dupa o jumatate de ora, totul era bine.

Dupa masa, m-am rugat cu familia si i-am intrebat pe fiecare daca sunt siguri de mantuire, daca nu cumva au pacate prin care se impotrivesc Duhului Sfant. M-am simtit indemnat sa-i intreb, pentru ca banuiam ca a fost un motiv pentru care am fost intrerupt de la masa de Duhul Domnului.
Si asa a fost.”

Anunțuri