Am primit o frumoasă evocare a timpurilor grele din viaţa credincioşilor moldoveni:

De demult mă duceam cu gândul să fac o istorie care să împrospăteze aducerea‑aminte a unei biserici, şi nu e singura care a rezistat prin vremurile grele ale comunismului.

Chiar dacă autorul nu a trăit aceste vremuri în totalitate, el le‑a experimentat în perioada 1960‑1990. Dacă voi aminti unele evenimente sau oameni, este datorită faptului că au mai rămas unii dintre cei care îşi mai amintesc. Este mâna lui Dumnezeu vădită, căci puterea omului şi înţelepciunea lui pălesc, când e vorba despre o luptă cu un „balaur”, şi încă roşu… Poate că şi aceste întâmplări sunt o palidă împlinire a textului din Apocalipsa 12. Copilul a fost urmărit ca să fie nimicit…

Doresc să amintesc doar cum Cel ce a păstorit această turmă mică a ales şi oamenii potriviţi pentru vremuri dificile. Alte amănunte sunt redate cu mai multe detalii într‑o lucrare specială cu denumirea „Istoria Bisericii Baptiste din satul Colibaşi, judeţul Cahul, Republica Moldova.”

Din anul 1922 când a început mişcarea baptistă în Colibaşi, peste biserica Domnului au venit multe lovituri Au mai încercat pe timpul lui Antonescu şi preoţii să boteze, dacă nu pe maturi, măcar copiii acestora, şi aşa să‑i aducă înapoi la biserica pe care o părăsiseră.

Ştiu că fratele Nicolae Ruşulischii a refuzat să boteze copiii şi a fost judecat, apoi închis; nu ştim cât timp a stat închis în Galaţi. Apoi puterea sovietică ia clădirea bisericii cu greu construită, ca din ea să facă club.

Urmează perioada războiului, foametea, tifosul. Toate acestea şi‑au lăsat amprentele. Între anii 1947‑1959 biserica se înmulţeşte şi creşte. Între timp prezbiterul Toader Iaconi, din pricina bătrâneţii, este înlocuit cu fratele Ştefan Florea (1948).

În 1952, într‑o seară, se pomenesc cu un lacăt la uşa bisericii. Fraţii Stelian Roşca şi Zberea Gheorghe strică lacătul şi adunarea continuă. Proprietarul casei este persecutat şi constrâns să nu‑i mai adăpostească pe baptişti în casa lui. Un alt frate mai curajos hotărăşte să se construiască casa de rugăciune în ograda dânsului. Până acum tot acolo a rămas, dar reconstruită de mai multe ori.

În anul 1959, vrăjmaşii bisericii au răsuflat uşuraţi, crezând că această lovitură va fi ultima. Douăzeci şi patru de membri, împreună cu păstorul trec ca membri la biserica Adventistă. Râvna unora dintre ei, ştiut fiind că e mult mai uşor de rupt din grămadă decât să aduci din lume, a provocat o mare tulburare între fraţi.

A durat o bună bucată de vreme, când în post şi rugăciuni adunarea cerea de la Domnul un om pentru a fi păstor. În câteva rânduri au căutat fraţii din Chişinău să rezolve problema, însă n-au reuşit. Dintre toţi fraţii propuşi să preia funcţia de păstor nimeni nu se putea hotărî, ori aveau motive de a se retrage. Ca uşier în adunare făcea slujba un frate mai puţin marcant (fusese jandarm pe când Basarabia aparţinea statul României). Acest frate, membru din anul 1947, a fost cercetat de Domnul şi se ruga pentru rezolvarea problemei. Mânat de Duhul, se scoală şi zice: „Fraţilor, eu de bună voie doresc să iau această sarcină, şi dacă adunarea aprobă, sunt gata să o duc cu ajutorul Domnului“.

Aşa s‑a pus capăt acestui val de tulburare. Nu trece mult, şi vine altul. De data aceasta din partea puterii sovietice, care voia să facă reguli în biserică. În frăţietatea baptistă este cunoscut anul 1961, prin scrisorile ce veneau din Moscova, scrisori în care se impunea ca copiii să nu fie aduşi la adunare, tinerii sub 18 ani să nu frecventeze biserica, oaspeţii să fie anunţaţi autorităţilor, la înmormântări să nu se predice pe stradă. Alte şi alte restricţii şi porunci privitoare la mersul slujirii în biserică.

Când a apărut scrisoarea şi în mâna fraţilor din biserica din Colibaşi, prezbiterul, fratele Ghiţă (aşa îl numeau fraţii), împreună cu fratele casier, pe atunci Stelian Roşca, au hotărât să nu o arate nimănui. Unii, curioşi să ştie ce au făcut cei doi cu scrisoarea, au tot pus întrebări. Neprimind răspunsul pe care‑l doreau, au început să facă presupuneri, ceea ce nu au uitat până acum.

Cele trei decenii ce urmau să vină au dovedit cât de serios au atârnat fraţii faţă de acest plan demonic. Ca şi copii, (unul dintre ei era pe atunci şi autorul), niciodată nu am fost opriţi de a merge la adunare, apoi ca adolescent, nu‑mi aduc aminte ca cineva să‑mi spună „nu veni la adunare“, sau, şi mai rău, să stea cineva la uşă şi să nu ne lase să intrăm. Acest lucru îl confirmă şi soţia, dar şi mulţi alţii de aceeaşi vârstă cu noi.

Sigur că eram supravegheaţi de profesorii din şcoală care se ocupau cu educaţia marxist‑leninistă şi voiau să scoată afară tot ce au pus părinţii în noi. Ne‑au pus cu sila insigna de octombrel, apoi cravata roşie de pionier, însă în inimă nu au izbutit să ne‑o introducă. La orice înmormântare pregăteau câte o surpriză, pentru că fraţii nu au renunţat la obiceiul bun de a cânta şi de a predica oamenilor pe stradă.

Ştiind lucrul acesta, fratele Ghiţă era pregătit a doua zi de drum. Chemat la „raiispolcom”, nu se putea să scape fără o ameninţare şi o amendă. Aşa au păţit şi alţi fraţi care îndrăzneau să predice Cuvântul.

Fratele Ghiţă, de când a acceptat să ducă pe umeri responsabilitatea de păstor, nu a mai lucrat o zi la colhoz, de aceea nu avea nici prea mulţi bani, de pensie nici vorbă. Când a fost vorba de pensie, s‑a spus: „Eşti popă la baptişti, să te plătească ei.“

Pe de altă parte, unde auzea că cineva este bolnav sau are vreo problemă, fratele Ghiţă imediat era prezent. Nu acoperea cheltuielile din casa bisericii, ci lucra cu mâinile lui acasă. Cultiva porumb pentru mălai şi făcea mături. Dacă avea comenzi, făcea şi opinci pentru ciobani. Cu toate acestea, pentru că biserica era destul de numeroasă, (pe atunci ajunsese la 200‑300 de membri), nu lipsea de la niciunul dintre evenimentele din viaţa bisericii. Mai mult, el a avut o mare influenţă şi în regiunea de sud a Moldovei. Până azi, de unde nu te aştepţi, poţi auzi lucruri bune despre fratele Ghiţă, păstorul din Colibaşi. Biserica însăşi a căpătat reputaţia unei biserici cu o disciplină de invidiat. Recent, în anul în care scriu, 2007, m‑am întâlnit în Seattle cu un frate bătrân, care, când a aflat din ce biserică provin, a zis: „Aaa… din biserica de unde toată lumea iese în rând câte unul?“

Cei din familia Zberea a fratelui Ghiţă îşi amintesc cum prin anii 1975‑1978, pe când era nevoie de reconstrucţie din pricina încăperii neîncăpătoare, trebuia autorizaţie. Atunci el a făcut zeci, chiar sute de drumuri la raion, la Chişinău. A ajuns până şi la Moscova.

Odată, pe seamă că se săturaseră de el, l‑au ameninţat cu pistolul spunându‑i: „Îţi vor putrezi oasele în Siberia.“ Probabil că era deja pregătit pentru o aşa soartă că le‑a răspuns blând: „Voi fi mai aproape de Domnul. Eu sunt gata, dar mâine vin la voi 300 de membri. Ce veţi face cu ei?“

De atunci sora Ana, nevasta fratelui, i‑a pregătit hainele necesare să le aibă gata, pentru orice eventualitate…  Până la urmă, „judecătorul nedrept” a cedat. În timpul construcţiei a dus şi greul administrării celor necesare. Autorul îşi aduce aminte de unele întâlniri personale cu fratele Ghiţă. În anul 1979 am fost botezat de dânsul.

Mai târziu, pentru că Biblia era o carte rară şi mult dorită, cât şi Sionul (Cântările Evangheliei de azi), el m‑a întrebat: „Ai Carte?“ Zic: „Nu.“ Atunci mi‑a dat o Biblie şi o carte de cântări noi. Nici până azi nu ştiu de unde le avea, dar efectul pe care l‑a avut acest gest nu‑l voi uita nici în veşnicie.

Altă dată, prin toamna lui 1982, tocmai ne mutasem în casa noastră neterminată. Ne trezim cu fratele Ghiţă în prag. Pe atunci eram doar nevasta şi eu, şi am avut aşa mare bucurie căci a fost primul oaspete în casa noastră. Ne‑a zis scurt: „Haideţi să facem o rugăciune în casă nouă.“

După aceasta au mai urmat multe alte vizite. Una dintre ele a produs un impact deosebit asupra fiicei noastre care avea vreo 3‑4 anişori. După ce a plecat fratele Ghiţă, ea ne‑a întrebat: „Când mai vine Isus la noi?“

Altădată, tot cam pe atunci, nevastă‑mea s‑a îmbolnăvit şi a fost internată în spitalul din Cahul. Una dintre paciente vine şi‑i spune: „A venit un moş şi vrea să te vadă.“ Cine credeţi că putea să fie? Tocmai fratele Ghiţă. Asemenea mărturii pot spune şi multe alte familii.

Din anul 1958 până în 1984 a fost o perioadă de timp când, în ciuda persecuţiilor, biserica Domnului a fost condusă de un om cu caracter, statornic în credinţă şi cu lepădare de sine. Fratele Ghiţă a trăit în simplitate, dar i‑a îmbogăţit pe mulţi. A acceptat să fie el lovit, ca să‑i apere pe alţii.

La vârsta de 88 de ani, în anul 1998, a trecut la cele veşnice. La înmormântare, unul dintre fraţi a spus printre altele: „A fost omul potrivit pentru vremea lui şi la locul lui“. Aşa l‑am cunoscut şi noi.

Nicolae Dragomir, noiembrie 2007, Spokane WA

Anunțuri