You are currently browsing the category archive for the ‘Branzai’ category.

Eram la Suceava, în ultima seară a misiunii mele în Moldova. De data aceasta eram într‑o biserică de creştini după Evanghelie. Clădirea era ticsită de entuziaşti ai lucrării şi de prieteni de demult. După studiu şi după sesiunea de întrebări şi răspunsuri, ne‑am luat rămas‑bun, târziu, spre ora zece. La urmă au rămas prietenii pentru ceva extra‑îmbrăţişări. Ba nu! La urmă a rămas acea perpetuă reîncarnare (ca într‑un film ştiinţifico‑fantastic) a unei fiinţe care mă însoţeşte cu râvnă şi o nedorită credincioşie pe oriunde merg. Eu îl numesc „Ghiţă contra”, spinul din coastă, pârâşul şi eternul nemulţumit.

De data aceasta a venit la mine sub chipul unui bărbat cam de vârsta mea. Aşteptase cu stoicism să fie cel din urmă (ca să lase urme probabil). Când l‑am văzut, deşi nu‑l  Citește în continuare »

Richard Wurmbrand ne-a privit duios și ne-a întrebat: ,,Când ați văzut-o ultima dată pe Bințea tristă?“
Avea dreptate! Tristă, n-am văzut-o niciodată.

,,E o hotărâre pe care a luat-o ea de foarte mulți ani. Și când a primit vestea că părinții ei au fost uciși n-a stat mult timp tristă. A plăns în singurătate, dar nu în public. ,,Oamenii n-au nevoie să vadă fața mea tristă, ci luminată de bucuria mântuirii și de optimismul credinței. Asta am să fac toată viața! Oamenii trebuie să-l vadă pe Christos pe fața mea.“

„Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înlăuntrul meu?”

Această întrebare, aparent retorică, apare de două ori în Psalmul 42 şi o dată în Psalmul 43, cu care este pereche. Problema pe care o ridică această interogaţie este următoarea: Ce ne spune ea despre omul care şi‑o pune?

Capacitatea introspecţiei, a cercetării de sine, a lui „self realisation”, a meditaţiei este treapta care separă lumea umană de lumea animală, vegetală şi minerală. Niciun animal nu o are. Vaca, deşi rumegă, nu meditează la ceea ce i s‑a întâmplat peste zi. Boul se duce fără şovăială drept înainte, „ca boul”, iar viţelul nu se miră decât atunci când dă de „o poartă nouă” la capătul drumului pe care venea de obicei „acasă”.

Poate că aţi auzit pe cineva spunând: „Nu mă mai mir că nu mă înţeleg cu ceilalţi, pentru că nu mă înţeleg nici măcar cu mine!” Observaţia dă pe faţă nu neapărat o inimă certăreaţă, ci o inteligenţă superioară. Sunt sigur că aţi auzit de titlul „Gâlceava înţeleptului cu lumea”. El subliniază capacitatea omului de a fi o „personalitate” care nu merge cu valul, nu poate fi Citește în continuare »

L‑a găsit dezamăgit şi deprimat de o lucrare care refuză să crească pe măsura aşteptărilor şi jertfei lui. Numai doisprezece convertiţi după câţiva ani de misiune. O biserică aşa de mititică …  Merită oare să mai zăbovească într‑un aşa loc aşa de sărac nu numai în rezultate, ci şi în resurse materiale? Trebuie să‑şi chinuie în continuare familia sortită parcă unei sărăcii ameninţate permanent cu grija zilei de mâine? N‑ar fi fost mai bine să se ducă pastor în altă parte, unde un grup de peste 400 aveau nevoie de el şi ar fi răsplătit mai îmbelşugat şi aspectul material al vieţii lui de familie?

Întrebarea nu era una matematică, ci una de suflet, cu o logică dincolo de orice sistem de măsurare. Simţea că este legat de oamenii din acel loc şi se simţea „chemat” de Dumnezeu acolo. N‑ar fi vrut să „părăsească postul” şi să nu stea „la datorie”.

Pentru vizitatorul venit de departe, dintr‑o ţară mult mai bogată, lipsită de „grija zilei de mâine” … şi chiar de poimâine, întrebările acestea erau foarte stânjenitoare. Nu se simţea îndreptăţit să le răspundă. Era prea „alintat” ca să le aline. Avusese prea mult succes ca să‑i predice altuia despre sacrificiu.

„Eu sunt pe jumătate evreu, aşa că am să‑ţi spun doar o poveste. Poate te ajută să găseşti un răspuns la situaţia ta. Ascult‑o: Citește în continuare »

Pentru că m‑am dus dintre fraţi creştini către fraţi creştini, experienţa mea în Moldova de pe cele două maluri ale Prutului a fost o reîntâlnire cu elementul creştin între români.

În interacţiunea pe care am avut‑o cu oamenii de acolo şi, mai ales, în întâlnirea mea cu Dănuţ Mănăstireanu, am resimţit că neamul românesc încearcă să‑şi redefinească identitatea naţională şi personală. După ce a fost dezamăgit cu eşecul experimentului comunist, mai mult impus de ruşi decât iniţiat de bună voie, poporul român se caută pe sine într‑o nouă întâlnire cu Dumnezeu.

Există însă diferite feluri de astfel de întâlniri. Oameni fiind, repetăm experienţele oamenilor de dinaintea noastră. În parte evreu şi în parte român, eu cred că ceea ce se întâmplă azi cu românii seamănă teribil cu ceea ce s‑a întâmplat cu generaţia de evrei din timpul Domnului Isus.

După o perioadă de „grecizare” forţată de care au scăpat prin răscoala‑revoluţie a Macabeilor, evreii au avut şi ei atunci şansa de a încerca o reîntâlnire cu Dumnezeu prin Isus Cristos. Faptul că ei se aflau atunci sub influenţa copleşitoare şi contaminatoare a Imperiului Roman european nu face decât să întărească simetria experienţei pe care o trăiesc acum românii. Ca şi evreii de atunci, românilor de azi le stau înainte două tipuri de întâlnire cu Dumnezeu, fiecare dintre ele cu urmările ei definitorii inevitabile. Oricine citeşte Evangheliile le deosebeşte foarte repede.

 

1. Întâlnirea prin „tradiţie”

Majoritatea populaţiei evreieşti de atunci, condusă de clasa preoţească, L‑a întâmpinat pe Isus Cristos prin prisma tradiţiei multimilenare. Privit prin această lupă şi analizat după canoane, Fiul lui Dumnezeu „n‑a corespuns” cu aşteptările lor. Ei n‑au putut accepta contemporaneitatea Lui, prospeţimea mesajului şi naturaleţea cu care ignora „rânduielile lor religioase”, legea strămoşească şi datinile împământenite. Din cauza acestei nesincronizări, cei de atunci au sfârşit prin a‑L învinui că „duce poporul în rătăcire”, un duşman al neamului care trebuie eliminat cât se poate de repede. Religiozitatea lor le‑a blocat întâlnirea cu Citește în continuare »

Aţi observat vreodată ce mult şi ce repede se schimbă părerile noastre odată cu poziţiile pe care le ocupăm? Am remarcat aceasta încă o dată la Phoenix, cu o persoană care a fost aleasă, pentru prima dată, ceva în RBA. Apatică de când o ştiu eu faţă de Asociaţie, persoana era dintr‑o dată entuziasmată şi revoltată pentru că nu putea înţelege şi accepta acum… apatia celorlalţi. Schimbarea părerii odată cu schimbarea poziţiei mi s‑a confirmat apoi pe propria piele pe… autostradă.

Faza 1: Merg cu puţin peste viteza limita (deh, am drum lung şi mă grăbesc!). Ochii scanează drumul să văd vreo maşină a poliţiei. Când o văd ascunsă după nişte arbuşti de pe margine, îngheţ! „Uite‑l, dragă, cum vânează, duşmanul ăsta. Precis că le‑au pus o cotă de amenzi. Flămânzii!”

Faza 2: Merg pe cruise control, cu câteva mile sub limită. Văd poliţia pe margine: „Bine le face, că fug ca bezmeticii! Le‑au dat 75 de mile pe oră şi tot nu le ajunge. Când le‑au dat 55 mergeau cu 65. Când le‑au dat 65 mergeau cu 75. Acum le‑au dat 75 de mile pe oră. Cât să le mai dea? Niciodată nu le‑ajunge!”

Faza 1: Stau pe cruise control, sub limita de viteză. Mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga. „Unde‑or fugi ăştia ca nebunii! Nu mai respectă nimeni viteza. Riscă tot pentru câteva minute câştigate la sfârşit. Ce lipsă de înţelepciune (eufemistic vorbind)”.

Faza 2: Fac slalom printre maşinile care parcă stau pe loc. Bineînţeles că merg peste limita de viteză. Mi‑e greu să le depăşesc pe unele: „S‑a pus pe cruise control şi stă în banda de viteză ca o vacă dintr‑un sat românesc! Dă‑te măcar la o parte!”

Înţeleptul ar zice că există întotdeauna şi celălalt punct de vedere. Părerile noastre n‑ar trebui să fie mereu aşa de vehement corecte. La urma urmei, ai o părere pentru că aşa ţi se… pare…

Ieri m‑am repezit câteva minute de‑acasă până la clădirea bisericii. Am deschis poarta cea mare a parcării şi m‑am dus înăuntru. Pe geam, am văzut cum o maşină trage şi ea în parcare şi m‑am gândit că iar va trebui să stau ca altă dată după cine ştie cine plecat cine ştie unde, după cine ştie ce şi ori n‑am să pot încuia parcarea la loc, ori va trebui să încui maşina înăuntru şi să aştept să fiu iar chemat de acasă.

Ca să nu se întâmple aşa ceva, m‑am dus repede să‑i spun că nu poate lăsa maşina acolo decât câteva minute. Am stat lângă maşină o vreme, pentru că femeia dinăuntru vorbea la celular şi nici nu m‑a băgat în seamă. Până la urmă a lăsat geamul jos şi mi‑a spus repezit: „Ştii cine sunt eu? Sunt un „probation officer” (un ofiţer de poliţie). Ce vrei? Vrei să‑ţi arat legitimaţia?”

Răutatea ei a trezit în mine răutatea mea şi în loc să‑i mai spun ceea ce venisem să‑i spun, i‑am replicat: „Asta nu vă dă dreptul să parcaţi aici! Este o parcare privată. Vă rog să plecaţi.”

Am lăsat‑o acolo şi m‑am întors înapoi spre biroul bisericii. În drum, am simţit că am făcut ceva necaracteristic şi nepotrivit. M‑am dus în birou, am luat o foarfecă şi am tăiat cel mai frumos trandafir din cei care ne împodobesc curtea. Curăţându‑l de spini, m‑am dus înapoi spre acea necaracteristică maşină de poliţie. Am găsit‑o pe doamna poliţai în picioare, lângă maşină, cu legitimaţia întinsă spre ochii mei, ca sa mă impresioneze. Ocupat cu curăţirea spinilor i‑am spus doar: „Nu trebuie… N‑am nevoie de ea…”

„Unde este numărul 326 pe strada asta?”, m‑a întrebat răstit.

Am priceput că‑i este ruşine să recunoască faptul că se rătăcise şi am tăcut o vreme, până ce am terminat cu toţi spinii, apoi i‑am întins trandafirul spunându‑i: „Este pentru dumneavoastră. Ca să vă facă ziua mai frumoasă.”

Surprinsă, a zâmbit şi odată cu asta a lăsat jos şi masca profesională pe Citește în continuare »

O reîntâlnire cu un coleg de liceu mi‑a prilejuit o încercare de definire a „meseriei” mele. Iată despre ce este vorba:

From: A. 6 august 2008

Daniel, mulţumesc pentru răspuns. Mi‑ar fi făcut o deosebită plăcere să te aud. Sper însă că dacă vei veni în România să ne şi putem vedea. Vreau să te întreb un lucru: dacă te deranjează modul în care m‑am adresat, având în vedere poziţia ta de acum. Sper să nu fi făcut o gafă.

Am făcut o vizită în două locuri în SUA: la Mobile Alabama şi apoi în Madison, Wisconsin, unde este studentă fiica mea. Pentru mine a fost primul contact cu SUA şi recunosc faptul că a fost ceva deosebit de interesant. Sper să am ocazia să mai vin şi să văd şi alte locuri. Din câte îmi amintesc, te‑am informat că eu am absolvit Academia Tehnică Militară, secţia de aviaţie, dar imediat după absolvire m‑au trecut în rezervă pe motive de dosar. Tatăl meu şi un frate al lui au fost legionari, iar eu nu prezentam garanţie ca militar pentru regimul de atunci.

În 1979, am fost, pentru câteva luni, şomer cu diplomă de inginer în buzunar pentru că, având în vedere situaţia mea, nu vroia nimeni să mă angajeze. M‑a bătut, la un moment dat, gândul de a fugi din ţară, dar recunosc că nici nu am avut curajul să caut mai mult o soluţie, dar ştiu sigur că plecarea mea le‑ar fi adus multă suferinţă părinţilor mei şi aşa destul de încercaţi. În final am găsit pe cineva care a avut Citește în continuare »

Le‑am găsit într‑un carnet‑jurnal al mamei mele:

„Christina Elisabeta Brânzăi s‑a născut la 28 decembrie 1982, la ora 1 noaptea. La ora 3, Daniel ne‑a dat telefon (la noi era 10 dimineaţa). S‑a născut cu greutatea de 3,5 kg şi e brunetă.”

Rugăciune la începutul anului 1983:

„Doamne, fii Tu în toate nevoile şi necazurile prin care avem de trecut în acest an.  Rămâi pacea şi bucuria noastră şi nu ne lăsa o clipă singuri, căci despărţiţi de Tine nu putem face nimic. Fii la cârma vieţii noastre să ne ocroteşti pe toţi, pe noi aici şi pe Dan cu familia lui acolo (America). Creşte‑o pe micuţa Christina Elisabeta. Dă‑i harul să‑Ţi fie credincioasă (ajută‑mă să o văd şi eu). Te rog dă sănătate părinţilor ei şi, în special, lui Dan, să poată să fie un tată sănătos şi să‑şi câştige pâinea în frică şi temere de Tine. Lui Dana dă‑i înţelepciune în toate. Ai milă în anul acesta şi de Emil, Ileana şi Camelia. Ajută‑i să Te găsească pe Tine, comoara comorilor. Şi fie harul Tău peste mine. Dă‑mi sănătate. De Vasile ai milă şi dă‑i înţelepciune şi‑l păzeşte de orice rău şi de orice cursă. Harul Tău să rămână peste noi şi să ne dea mari şi bogate binecuvântări. Te slăvim pentru toate. (6 ianuarie 1983).”

Prin 1977, eram în vizită la Arad şi am avut plăcerea să particip la întrunirile unui grup de studiu şi rugăciune din casa lui Nelu Ban, viitorul meu unchi pe linia … logodnicei.

„Şeganii”, cum erau ei cunoscuţi, m‑au adoptat cu blândeţe şi m‑au înconjurat cu dragoste. După una dintre predicile mele în biserica lor, am auzit că unul i‑a spus altuia: „Daniel este un vorbitor bun. Când va cunoaşte Biblia mai bine, va ajunge şi un predicator bun.”

Pe atunci, deşi crescusem în casă de predicator, eram mai la curent cu poezia şi cu filosofia decât cu Scripturile. Am luat această remarcă a lor drept o încurajare şi, de ce nu, … drept o provocare. Pasiunea mea cea mai mare de astăzi este studiul Bibliei. Am ajuns şi eu să cred că diferenţa dintre vorbitori şi predicatori este măsura în care stăpâneşti Cuvântul (sau mai bine zis, măsura în care te stăpâneşte el pe tine).

M‑a întrebat cineva care nu mă văzuse demult: „De fapt câţi ani ai?”

L‑am privit meditativ şi i‑am răspuns în gând: „Nu ştiu … Mi‑e imposibil să precizez. Anii sunt etichete pentru trup, nu pentru suflet. Ei măsoară îmbătrânirea trupului, dar nu sunt în stare să cuprindă dimensiunile eterne ale sufletului. Sufletul meu nu se măsoară în ani. Mă surprind mereu la altă vârstă. Sunt seri de duminică în care parcă am nouăzeci de ani, sleit de puteri şi abia târându‑mă spre casă. Alteori mă descoperă soţia aşa de «copilăros», de naiv şi de vulnerabil. Mă simt bine în adolescenţa temerară şi plină de iniţiative, dar mă găsesc uneori matur, aşezat, fricos să mai facă schimbări majore, temător de necunoscut.

Câţi ani am? … Nu mă mai interesează. Mă interesa altădată când îi număram şi mi se părea că trec prea încet. Nu ştiu unde mă grăbeam pe atuncea…”

„Câţi ani ai?” Încearcă parcă să te fixeze în timp ca pe un gândac în insectar; încearcă să te categorisească şi să te aşeze într‑o anumită categorie. Numai obiectele fără viaţă au o identitate precisă. Orice este viu se află însă într‑o continuă schimbare. Ce este omul? Iată o întrebare la care nu se poate da simplist un răspuns unic. De îndată ce te pregăteşti să aşezi pe el eticheta „un copil” vezi că s‑a şi transformat într‑un adolescent căruia eticheta ta i‑a rămas mică asemenea pantalonilor şi mânecilor de la cămaşă. Te întorci şi scrii pe altă etichetă „adolescent”, dar când să i‑o aşezi pe Citește în continuare »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

B27

B17

Olah_familie_pastori

Plah_portret

Olah_Sotie_cu_amintiri

Olah_portret_cu_sicriu

Olah_Familie_in_asteptare

Mai multe poze

Blog Stats

  • 190,799 hits