You are currently browsing the category archive for the ‘Ionatan Piroșcă’ category.

.
Nu l‑am cunoscut şi el n‑a pierdut nimic pentru asta. Eu însă ]mi descopăr doar acum pierderea. Ionatan a avut mulţi prieteni buni.
Sper ca evocările următoare să le umezească ochii:

,,Cu care altă bucurie putem înlocui fiecare dimineaţă
senină pe care ne‑o dă Dumnezeu? Când simţim întinerirea
iarăşi ca a vulturului, oricât de grele ne‑ar fi oasele…? Eu
unul, ştiu că vreau să mulţumesc.

Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din înflorirea unui înger cald.
De parcă‑n zori de mână m‑ai lua
Şi făuri‑m‑ai dintr‑un spin, smarald.

Îţi mulţumesc de aripa ce‑Ţi dai,
Turnată‑n aer ca‑n regesc alai,
Pe‑un zbor atât de iute cum sunt eu
Între un boţ de lut şi Dumnezeu.

Îţi mulţumesc că nu‑nţeleg de ce
Iubire sfântă peste mine e,
Cum este „coperişul sub furtuni,
Când tu secerătorii Ţi‑i aduni.

La umbra lunii noi şi a iertării,
Cum trenurile vin la pieptul gării.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din nou, mereu, din înflorirea mea.

Pocăinţa are fantezia ei

interviu 1 mai, 2009

Ionatan Piroşca s‑a născut pe 20 mai 1958 la Brăila, într‑o familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le‑a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i‑a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului…

Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu încetează să scrie.

„…e slujba la care m‑a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El“ ne‑a mărturisit Ionatan.

‑ Când aţi început să scrieţi poezie?

‑ Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarnă, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam.

Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care‑mi amintesc. Când m‑a prins „tovarăşa”, m‑a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.

‑ Ce este poezia lui Ionatan Piroşca?

‑ Aici e mai greu de răspuns. Ar trebui să alcătuiesc nişte descrieri accesibile ale unei pante inaccesibile a unui munte învăluit în ceaţă. Vă daţi seama că aş vorbi taaare… alunecos. Nu pot spune ce înseamnă poezia, în general sau în absolut. Ar fi ca şi cum distanţa dintre gândurile mele şi gândurile lui Dumnezeu n‑ar mai conta. Dar pot spune, e adevărat, ce este ea pentru mine. Sau, mai degrabă, ce nu este: nu e un hobby, nu e o aventură, nu e o cale de a atinge nu‑ştiu‑ce scopuri. Este calea de împlinire a însăşi existenţei mele, este strigătul nestrivit – de nicio altă realitate – a mărturiei credinţei, dragostei şi nădejdii mele, este ceea ce mirul de nard era pentru femeia aflată la picioarele Mântuitorului. Fiindcă, în mod categoric, pocăinţa are
fantezia ei.

‑ Care a fost cea mai inedită sursă de inspiraţie pentru a scrie vreo poezie?

‑ Nu mai depind de mult de o anumită sursă de inspiraţie. Starea de poezie este o stare permanentă. Niciodată nu mi‑am propus să scriu şi să nu pot scrie fiindcă „n‑am avut inspiraţie”… Viaţa unui creştin e atât de complexă, atâtea trăiri îl încearcă, atâtea universuri i se deschid, atâta realitate nouă i se revelează, că n‑ar trebui să fie cineva care să se plângă de lipsa inspiraţiei. Ea se află în orice cantitate în fantezia unui poet care stă la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu. Acest aspect e altceva decât să afirmi – cum aud adesea – că „Duhul Sfânt m‑a inspirat şi am scris asta.” Şi, aproape întotdeauna, în astfel de situaţii, am avut de‑a face cu poezie proastă, dar foarte „politically correct” din punct de vedere bisericesc. Adică, al unor lideri bisericeşti fără pregătire şi fără viziune în domeniu. Duhul ne dă trăirile creştine. Ne pune la dispoziţie esenţa mesajului creştin. El este Mângâietorul. Dar nu El este poetul cu numele căruia semnez eu. Cât despre surse de inspiraţie, orice realitate pe care o pot gândi la un moment dat poate deveni aşa ceva: un sentiment, o idee, o experienţă; pentru un poet creştin, orice iese din sufletul său creştin este poezie creştină: dragostea pentru femeia care este soţia lui, dragostea pentru familia lui, pentru copiii lui, dragostea de ţară, de biserica lui, de
fraţii în credinţă şi, mai mult ca orice, dragostea pentru Cristos. Mă poate inspira orice: găleata de gunoi cu care mă trimite la tomberonul de afară soţia mea iubită sau raza de soare căzută pieziş pe nasul unui mort dus către cimitir…

‑ Cum este primită poezia dumneavoastră?

‑ Nu pot spune că nu mă preocupă aspectul ăsta, odată ce am intenţia ca poezia mea să fie şi să rămână ca o mărturie despre Domnul meu şi credinţa mea. Nu atât cum este primită, adică felul oamenilor de a se bucura de ea, cât modul în care este receptată, cât adică se înţelege din ea….  De aceea am căutat să‑mi „ramific” cumva demersul creator, încercând să‑mi adaptez scrierea la „paliere” oarecum diferite de cititori, asumându‑mi cel puţin două maniere deosebite de a scrie. Astfel că, dacă la începutul carierei mele poetice nu erau prea mulţi cei ce se arătau încântaţi de scrisul meu, acum mă bucur să constat că numărul şi calitatea unor astfel de oameni sunt în creştere.

‑ Pentru mulţi, poezia înseamnă doar rimă. Cum este privită latura artistică a unei creaţii în spaţiul creştin evanghelic?

‑ E adevărat, din nefericire. Ne‑am învăţat cu ceea ce eu numesc „predicuţe rimate”. Adică, ceva bun de spus în biserici, dar cu neputinţă de adus ca mărturie a unor reale înzestrări şi pregătiri poetice în spaţiul dedicat. Pentru un critic literar de aiurea, un astfel de poet va dovedi nu o trăire adevărată a unei realităţi neîndoielnice, ci o atitudine bigotă nejustificată, poate chiar agresivă. Şi asta fiindcă nu se vorbeşte pe limba lui, care este aceea a calităţii literare a textului. Nu, poezia nu înseamnă doar rimă, ci orice produce starea specifică de încântare, de nou, de frumos şi beatitudine.

‑ Există un standard al creştinilor pentru literatură?

‑ Şi vă aşteptaţi să‑l numesc eu?! Pentru unii creştini, nici Cristos nu mai pare a fi un standard, atât de multe sunt abordările credinţei, atât la nivel teologic, dogmatic, cât şi la nivel formal. Evanghelicii se raportează la Biblie ca singura sursă a credinţei lor. Aşadar, toate manifestările lor ar trebui să se alinieze adevărurilor biblice. Nu pot crede în fericirea făcătorilor de pace şi să aduc, în acelaşi timp, argumente în apărarea războiului în poeziile mele. Dar nici nu voi face rabat de la calitatea formală, atâta timp cât aceasta îmi este la îndemână. Şi nici nu voi face confuzie între aceste două aspecte: inspiraţia divină a Bibliei nu se răsfrânge automat asupra tuturor producţiunilor noastre, indiferent de calitatea artistică a acestora. Cum mai spuneam într‑o altă ocazie, o poezie creştină trebuie evaluată din două perspective: una e calitatea ei duhovnicească, şi cu totul alta cea literară.

‑ Există o anumită formă de organizare a scriitorilor creştini români?

‑ Din câte ştiu eu, încă nu. De fapt, aici îmi regăsesc un vis mai vechi, acelaşi care m‑a condus în anul 2001 la alcătuirea grupului de literatură creştină pe Internet „Cuvinte la schimb”. Şi încă îmi doresc ca, dacă Dumnezeu va îngădui, să încerc să pun bazele unei Asociaţii a Scriitorilor Creştini Români. Sper să mai vorbim despre asta!

‑ Care dintre volumele publicate de dumneavoastră vă este cel mai drag şi de ce?

‑ Publicam, în 2006, la Editura HYPOGRAMMOS din Oradea, „Ferestrele Împărăţiei”. Îmi este cel mai drag volum din cele apărute până în prezent. Nu aş putea să vă spun exact de ce. Poate fiindcă libertatea şi bucuria pe care le‑am resimţit scriindu‑l mi‑au îngăduit părtăşii noi cu alte şi alte aspecte ale poeziei… Este o carte care mi‑a permis să mă joc mult, să inventez cuvinte noi, precum şi noi posibilităţi de folosire a lor…

‑ Care sunt cele mai plăcute amintiri legate de viaţa dumneavoastră de scriitor?

‑ Păi, apariţia cărţilor, cred. Recunoaşterile, în general. Atât cele din partea lui Dumnezeu, cât şi cele din partea oamenilor. Recent, mi s‑a acordat de către o comisie din cadrul Uniunii Scriitorilor, cu 11 voturi din 11, calitatea de membru al acestei prestigioase Asociaţii. Cum credeţi că m‑am simţit?!

‑ Ce amintiri vă leagă de poetul Ioan Alexandru?

‑ Aici ar fi multe de povestit. În anul 1991, eram secretar de redacţie la o revistă creştină, la Brăila. În această calitate, am propus şi am organizat primul Festival de poezie creştină din România. Ioan Alexandru a fost preşedintele juriului. Au fost câteva seri de neuitat. Dar, despre acest lucru şi despre multe alte aspecte ale relaţiei mele cu poezia creştină, puteţi lua la cunoştinţă vizitând blog‑ul meu pe Internet, la adresa: http://ionatan.wordpress.com

‑ Cum face faţă poetul creştin acestor vremuri?

‑ Eram, la un moment dat, într‑un anturaj unde se aflau mai multe persoane care aveau câte ceva nou de zis. Unul a spus: „Eu sunt cutare, vin din America…”, altul: „Eu sunt cutare, vin din Canada…”. Când mi‑a venit rândul, le‑am spus că vin „din necazul cel mare”. Nu doar condiţia mea de bolnav incurabil şi de persoană cu handicap făcea să fie aşa, ci şi nevoia de a trăi din ceea ce scriu. În vremuri ca astea, poezia nu are mare căutare. Ea nu este ca micii şi berea de 1 Mai, nici ca ştirile mondene ale ziarelor de scandal… Mai ales poezia creştină! Aşa că sunt un privilegiat: sunt nevoit să trăiesc prin credinţă. Slavă Domnului!

‑ Ce îşi doreşte a fi Ionatan Piroşca pentru creştinătatea românească?

‑ Nu m‑am gândit la aspectul ăsta. Abia dacă îmi pot dori să însemn ceva pentru mine. Cărţile mele, da! Ele îşi pot dori să însemne ceva: un pic de aer proaspăt în odaia exprimării dragostei, credinţei şi nădejdii noastre, care e Isus Cristos, aşa cum El doreşte. Şi asta, indiferent de prezenţa sau absenţa mea de pe acest pământ. Fie Numele Domnului lăudat!

(Interviu realizat de Dan Surducan pentru Revista Impuls.)

Ionatan Piroşca ‑ Iov

13 iulie, 2009

Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care L‑a acuzat pe Dumnezeu. Prietenii lui L‑au apărat… Dar tocmai de aceea!

Noi Îl putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care‑I iau apărarea însă greşesc fundamental, considerându‑se capabili să‑L înţeleagă şi să‑L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a‑L „ajusta” şi a etala o sfinţenie pe care nu o avem.

Ionatan Piroşca ‑ Hai să facem pârtie!

24 iulie, 2009

Plimbarea la Arad a fost o adevărată aventură pentru mine. Dacă n‑aş fi avut alături pe Domnul, dar şi pe ajutorul pe care El mi l‑a trimis, nu m‑aş fi încumetat. Sigur că aş fi pierdut lucruri minunate, cum au fost seara petrecută
la Metanoia sau zilele calde de la Pecica, unde întâlnirea ecumenică de vineri seara ne‑a unit inimile în laudă şi închinare…

Serbarea de împlinire a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Baptiste din Pecica a fost un adevărat festin spiritual. Invitat să mă alătur bucuriei generale, m‑am gândit ce aş putea spune… Ce anume înseamnă pentru credincioşi astfel
de locaşuri? Şi mi‑am adus aminte că, atunci când am mai crescut, iarna, când zăpada era mare, tata ne trimitea, pe mine şi pe fratele meu, să facem pârtie. O cale, adică, prin zăpadă, pe care să putem trece noi şi musafirii noştri. Ba tot pe acolo puteau veni colindătorii, de Sărbători. Uneori zăpada era mai înaltă decât noi, dar aste ne distra şi ne mobiliza, până ne îngheţau mâinile. Mereu ne îngheţau mâinile. Atunci mergeam în casă, unde soba era caldă, iar mirosul ce venea
din bucătărie însemna că, după ce aveam să dăm zăpada, ceva bun ne aştepta.

Oare nu ceva asemănător suntem chemaţi a face noi, creştinii? „Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi‑I cărările.»” Iar frigul spiritual al acestei lumi ne pătrunde în măruntaie, face să ne îngheţe mâinile
entuziasmului. Unde să mergem, atunci? Nu la gura sobei? La gura sobei Duhului Sfânt…

Care sobă arde tare şi încălzeşte, pentru noi, incintele pline de aroma bucuriei fraţilor noştri. Acolo ne umplem rezervoarele, ne reîncărcăm cu energie… Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului. Acolo acela se
numeşte Biserica, sau Casa Domnului, sau Locaşul de închinare…

Ionatan Piroşca ‑ Ultimul Crăciun

26 decembrie, 2009

De ce să nu vorbesc despre asta? O zi de bucurie: Crăciunul! Sărbători fericite!
Dar cum să fac să ascund lacrima? Ideea că e foarte posibil ca să nu vă mai pot ura acelaşi lucru la anul, decât, poate, prin cărţile mele, nu e cea mai fericită idee… Spuneam nu de mult că voi povesti „în direct” viaţa şi… moartea mea.
Dar nu ştiam atunci că despre viaţă nu voi mai avea multe de spus.

Am tăcut în ultimele luni, aşteptând să termin un tratament foarte greu (interferon) împotriva hepatitei c de care sufăr, tratament care, aplicat peste paralizia evolutivă care mă reduce fizic de ani mulţi, m‑a anulat pur şi simplu. Pe deasupra, în urma unui accident stupid, mi‑am mai rupt şi meniscul, făcându‑mi mişcarea aproape imposibilă.

Mă durea tăcerea asta, ca orice ignorare a prieteniei. Speram că se va termina şi că voi reuşi să mă mobilizez suficient, ca să revin. Dar… imediat ce l‑am terminat, la controlul medical am aflat (asta de curând) că sufăr de cancer hepatic malign, că organismul meu este prea slăbit ca să mai poată suporta un alt tratament şi că… Sună ca o condamnare la moarte.

N‑am decât un răspuns: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce‑L iubesc pe Dumnezeu.”
***

toate lucrurile
ca oştirea cucerită de flori
lucrează parfum
aur smirnă şi tămâie
pentru naştere pentru înviere
pentru rămân
şi azi şi mâine şi‑n veci
în braţele Pruncului

Ionatan Piroşca ‑ O suferinţă cu sceptru

5 ianuarie, 2010

O moarte grabnică, necruţătoare, sălăşluieşte în mine.
Mă încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe. Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?
Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?
Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări.
Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v‑aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta, nu de acum, ci de mereu.
Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei…
Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.

Dar El ştie toate astea. Facă‑se voia Lui!

Evocare Ionatan Piroşca

Oamenii care au trăit în două regimuri, două secole, în două stări şi mai ales au avut de înfruntat nevolnicia vremilor, a regimurilor şi a semenilor, oamenii aceştia au un mesaj deosebit de transmis. Pe deasupra tuturor acestor strângeri şi constrângeri şi şerpuiri printre şi pe sub stânci – adică bolovani – prietenul şi fratele Ionatan, mereu încrezător şi visător, s‑a născut şi a trăit cu măiestria cuvântului clar rostit şi rostuit, purtător de valenţe, de taine şi învăţăminte. Aşa l‑a primit, aşa ni l‑a dăruit.

Acum, la trecerea lui în lumea drepţilor, fie‑mi îngăduit „iubiţi iubitori” ai cuvântului care înalţă, care învaţă şi mai ales care luminează, fie‑mi îngăduit să aduc omagiul nostru al tuturor… omului care a luptat cu sabia cuvântului, cu
paloşul exprimării calde şi neduplicitare.

L‑am cunoscut în tumultul bătăliei pentru promovarea versului românesc şi creştinesc, în inimaginabilă lui trăire a cuvântului armonios „pe stil nou” de care a rămas legat toată viaţă lui. Era riguros în tot ce scria şi ce făcea. Evita cu sârg
polemicile de orice natură, iar atunci când nu le putea ocoli cu niciun chip era aprig şi neînduplecat. Argumentul lui forte era: „Viaţa mea atârnă doar de mila lui Dumnezeu şi se numără oricum în zile… De ce m‑aş face vrăjmaş adevărului
ce mi‑a fost revelat? Îl voi mărturisi aşa cum l‑am primit, oricare ar fi preţul pe care va trebui să‑l plătesc!”

După ce a petrecut ani lungi în scaunul cu rotile şi s‑a obişnuit cu gândul că „trebuie să mor”, îmi scria cu ceva timp în urmă: „Mă simt şi trăiesc atât de bine cât o poate face UN OM care tocmai a primit un al doilea diagnostic mortal!”
Şi astfel, pentru cel care se numea pe sine „Omul ca semn de întrebare”, puntea suferinţelor s‑a rupt şi el a trecut de partea cealaltă, unde e pace.

L‑am preţuit şi l‑am citit pe poetul Ionatan Piroşca. Am început cu cartea „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon”, pe care mi‑a dăruit‑o cu dedicaţie. Apoi am tras cu urechea şi am aruncat privirea pe „Cuvinte la schimb”, însă serialul riguros şi amplu, publicat pe http://www.wordpress.com, intitulat «Jurnalul scrierii iubirii» ar putea să vă convingă pe oricare dintre dumneavoastră, cei care iubiţi poezia, că ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l‑a lăsat printre noi numai două etape din viaţă: tinereţea şi maturitatea.

Oare cum ar fi arătat şi ce tezaur poetic ne‑ar fi lăsat Ionatan Piroşca‑bătrânul, dacă ar mai fi rămas printre noi? A plecat la Domnul aproape tânăr şi astfel despărţirea ne doare şi mai mult. Dar îl vom regăsi în veşnicii şi mai tânăr şi vom relua împreună „realitatea trăirii iubirii…”.

Îţi mulţumim, Doamne, care dai daruri oamenilor! Îţi mulţumim pentru mesajul pe care ni l‑ai trimis prin glasul lui Ionatan.
Te rugăm să‑i mângâi pe toţi cei care îl plâng.

Zaharia BONTE, Bruxelles, Belgia,
18 aprilie 2010

Mărul lui Ionatan ‑ Marius Cruceru

Ionatan a plantat un măr în livada poeziei evanghelice româneşti, un măr care face roade spre vindecarea verbelor derivate din adjectivele şi substantivele cele mai nemişcătoare; spre vindecarea substantivelor înţepenite prin formule golite de vioiciunea metaforică, dar care încep să se mişte sub condeiul lui cu o iuţeală verboasă fulgerândă.

Îngerii lui Ionatan îngeresc şi ferestrele ferestruiesc, mişcătoarele împietresc şi nemişcatele umblă nestingherite. Ionatan ne‑a învăţat „tabla înmulţirii cu cerul” şi ecuaţiile cu două nume necunoscute, ne‑a reparat „ferestrele Împărăţiei” şi ne‑a învăţat comerţul cu ghimpi în schimbul iertării, ne‑a arătat cum ar trebui să „trecem prin icoană” sau care sunt cele mai potrivite litere pentru a scrie „poema iubirii”, dar „cu faţa la cruce”, în linişte, o „linişte dintre două tăceri”.

Ionatan şi‑a transferat toată seva din carne pe hârtie; mişcarea din articulaţie, în conjuncţii; şi‑a înşirat puterea sub cuvintele aşezate cu o disciplină oţelită sub suferinţă. Ionatan a rodit câte un fruct în fiecare zi. Cum culegeam merele, cum el se mişca mai greu; cum cuvintele curgeau mai repede, cum vorba i se îngreuia. S‑a stors pe sine sub pomul propriei vorbiri despre cele ce cu greu alţii au reuşit să scrie cuvinte. Din oase, ligamente, zgârciuri, sânge, muşchi şi vene a adunat şi a plantat totul la rădăcina pomului cu umbră de leac pentru limba înţepenită în lozinci şi ne‑a dăruit o nouă scriitură despre cele văzute şi cele nevăzute, o nouă umbră de odihnă şi răgaz.

După uscarea lui Ionatan, mărul lui va înverzi şi înflori mai dihai şi mai de soi şi muuultă vreme ne vom hrăni din el cu tot cu poeţii care vor să vină să‑şi adape poemele din Cuvânt. Şi eu am luat din mărul lui Ionatan…

Ionatan Piroşca a trecut dincolo Ionatan Piroşca aştepta cu nerăbdare lansarea ultimului său volum, „Trecerea prin icoană”. Ar fi trebuit să se întâmple pe 24 aprilie. Era atât de prins, visa cu ochii deschişi, iar în ultimele zile vorbeam despre ziua cu pricina. Cine vine, cine nu vine, invitaţii, pregătiri ca de nuntă. Ieri am sunat să îi dau răspunsul… Prea târziu. Ionatan era deja cu un picior trecut prin ramă. Se furişa oarecum vesel dincolo… ca un copil ghiduş, aşteptând clipa în care nu suntem atenţi, cu un colţ de zâmbet poznaş …

Prea devreme! N‑a mai putut aştepta călăreţul de pe calul galben încă o săptămână? Ştia că este ultimul său proiect şi acela la care ţinea cel mai mult. Se ambiţionase, chiar dacă era în suferinţe cumplite, să scrie câteva versuri cu plecare de la fiecare verset din cartea Iov. Ştia că i se strânge funia la par şi totuşi depăna Scripturile în cuvinte, ca să ne lase moşteniri. Se grăbea cumsecade precum unul care are toată veşnicia în faţă.

„Cât Domnul îmi dă viaţă vreau să scriu poezie … eu asta fac!” mi‑a spus cu voce stinsă. Astăzi am aflat că a trecut şi cu al doilea picior dincolo de ramă. A fost zi de rugăciune şi la ora 19.00 am început să ne rugăm la Biserica Baptistă Sfânta Treime din Aleşd, biserică pe care Ionatan o vizitase nu cu multă vreme în urmă, cu Rodica şi Cătălin, pentru trecerea, pentru bună‑trecere. Biserica l‑a iubit imediat şi ne‑a rămas tuturor în suflet de atunci.

Ionatan şi‑a tras şi mâinile şi a întors ochii spre spatele icoanelor şi a trecut prin Icoană. Ionatan a trecut în spatele măştilor cerului prin Ikonul Dumnezeului Celui Viu, Isus Cristos, în care şi‑a pus încrederea. Poetul ne‑a vorbit şi despre vechi şi despre noi, şi despre noi şi despre ei, părinţii noştri. Laude, puterea şi minunile Lui, cu toatele şi‑au găsit locul printre virgule şi puncte.

Acum îşi priveşte Icoana faţă către Chip. Ionatan nu mai tremură, nu mai şchioapătă, nu se mai ţine de cadru, nu mai are nevoie de pai ca să soarbă supa, bea vinul cel nou cu mână netremurândă şi se apleacă în faţa Tronului cu picioare neslăbănogite. Ochii vii, iscoditori, de un albastru adânc, îi vor fi semn de recunoaştere pentru noi toţi care îl vom fi văzut.

Acum Ionatan a ajuns la Umbră. Iată ultima poezie publicată pe site‑ul personal.

La umbra Ta vin codrii să‑şi odihnească frunza
de verdele văratec ce‑n ele s‑a‑ncrustat,
şi cerul nopţii, mândru‑şi adăposteşte spuza
de stele obosite de‑atâta licăr ‘nalt.

La umbra Ta se naşte şi piere‑ntre albastruri
nimicul niciodatei din care toate curg
cu grijă însăilate, ca haina pe sub nasturi.
Sub umbra Ta e ziuă şi‑n umbra Ta‑i amurg.

La umbra Ta, Părinte, cresc negri chiparoşii,
şi albă, neaua lumii se‑aşterne peste ei
cum dimineaţa vine din zorii trişti şi roşii,
peste bărbaţii zilei, peste‑ale ei femei.

La umbra Ta, cu grijă, un pas mai fac şi tremur.
Sfânt, fanionul păcii e‑un alb însemn ce sus,
oh, cât mai sus ridicu‑l, cu frică şi cutremur,
cum ridicatu‑şi crucea spre ceruri pe Isus.

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 193,556 hits