You are currently browsing the category archive for the ‘Nicolae Radoi’ category.

L am cunoscut mai bine în dimineaţa plecării spre Israel. S a apropiat de mine şi mi a spus şăgalnic:

– Frate Brânzei, nu te supăra, da’ numai noi doi suntem ciobani în grupul ăsta! Matale cu oile Domnului, eu cu cele adevărate…

Într adevăr, în România fusese unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici ciobani ai Banatului. Acum trăia în Los Angeles şi pleca împreună cu un grup de credincioşi români să „descopere” teritoriile vizitate de atâtea ori în imaginaţie prin citirea Sfintelor Scripturi.

Se anunţa o excursie veselă şi aşa şi avea să fie. Fratele Rădoi, sau „Albai”, cum îl mai cunosc cei din jurul Caransebeşului, a fost „scânteia unor veselii incendiare”, pe care nu le vom uita niciodată.

De fapt, vizita în Israel a început din aeroportul internaţional. Măsurile extraordinare de securitate ne au făcut să simţim pe propria piele ce simt evreii în atmosfera de terorism mondial. În timpul zborului, evreii ortodocşi şi au scos un fel de şaluri, nişte cărţi şi s au plasat în partea din spatele aeronavei pentru a şi rosti rugăciunile rituale. Continua lor balansare înainte şi înapoi ne a trezit curiozitatea. Fratele Nicu l a întrebat pe unul dintre ei de ce fac acest lucru şi ce semnificaţie are:

– Noi plecăm să vizităm ţara voastră şi vrem să învăţăm cât mai multe despre voi.

Spre totala noastră mirare, evreul a răspuns „doct” că nimeni nu ştie de ce fac astfel de lucruri. Probabil că cineva foarte influent şi respectat, într un trecut foarte îndepărtat, a făcut primul aşa, şi ceilalţi l au imitat după aceea.

– Sau, a comentat Nicu, acel cineva s a luptat din greu cu somnul, şi moţăiala lui a fost luată drept semn de umilinţă şi stăruinţă de ceilalţi.

Pentru credincioşii Bibliei, o vizită în Israel este un eveniment unic cu conotaţii deosebite. Deîndată ce soseşti acolo, te trezeşti în faţa unor locuri pe care le ai cunoscut parcă dintotdeauna. În ţara lui Israel, „te întorci”, chiar dacă mergi pentru prima dată, şi nu pleci, chiar dacă o părăseşti, căci ea rămâne mereu înaintea ta, între coperţile Bibliei pe care o răsfoieşti în fiecare zi.

Noi fusesem deja în Israel, călătorind de multe ori cu… imaginaţia. Ajunşi însă abia acum pe pământul sfânt, acest „acolo” al imaginaţiei a devenit sub privirile noastre acest „aici” al imediatei vecinătăţi.
Acolo S a născut Isus, acesta este Nazaretul, iată satul Capernaum, pe dealul acela au fost ucişi Saul şi Ionatan etc.

Cu Israelul Bibliei ne am întâlnit chiar din prima seară, o seară de vineri, când am pornit curioşi să străbatem la întâmplare străzile Tiberiadei, străvechea cetate a garnizoanei romane. Erau puţini oameni pe stradă, iar cei pe care i întâlneam erau îmbrăcaţi parcă de sărbătoare şi mergeau solemn cu familia spre un loc de întâlnire. Am descoperit că se îndreptau spre o sinagogă, plasată foarte aproape de clădirea hotelului nostru. Noi, ca nişte americani îmbrăcaţi dezordonat, ne uitam la bărbaţii îmbrăcaţi în haine negre şi lungi până la pământ şi care purtau pe cap nişte turbane de blană, foarte nepotrivite pentru temperatura şi aspectul acelor zile toride de vară.

Ne am luat curioşi după ei şi ne am oprit la uşa sinagogii. Cel de la uşa nu ne a lăsat să intrăm înăuntru: Ne a făcut un semn categoric cu mâna, să plecăm mai departe. A fost un fel de: „Sinagoga noastră nu i un loc pentru turişti şi pentru gură-cască…” Doamnele noastre, mai şirete, au apucat o repede sus pe scara exterioară a clădirii şi s au suit la balcon, singurul loc de fapt în care aveau acces femeile care veneau la sinagogă. Le am aşteptat puţin, iar apoi am dat să plecăm resemnaţi mai departe la vale. Numai că ne a oprit un tinerel, îmbrăcat şi el în negru, şi ne a rugat, într o engleză foarte corectă, să i dăm o mâna de ajutor. L am lăsat pe Iosif Românu, conducătorul grupului nostru, să se ducă după el în anexele sinagogii, iar noi am rămas în stradă să l aşteptăm. S a întors după numai două minute, purtând pe faţă un zâmbet năuc şi contrariat: „Să vedeţi ce mi s a întâmplat, zice el. M am dus după el şi l am văzut că intră într o sală întunecată de la demisol. Mi a fost teamă să intru după el, fără lumină, dar el s a întors după mine şi m a rugat să intru. Pe bâjbâite, am trecut şi eu pragul şi am aşteptat în întuneric. Tinerelul mi a spus: „Întinde, te rog, mâna şi aprinde tu lumina.” Aşa am şi făcut şi… am văzut aşezaţi la o masă încă patru-cinci tineri care stăteau pe întuneric în faţa unor cărţi din care aveau probabil de gând să citească. Mi au zis: „Mulţumesc” şi m au condus înapoi în stradă, nu înainte de a mi spune că intraseră în Sabat şi ei nu aveau voie să mai facă nici un fel de muncă fizică, de aceea avuseseră nevoie de un „păgân creştin” care să le aprindă lumina.

Bineînţeles că am izbucnit toţi într un râs inocent. Fusese primul nostru contact cu „legalismul iudaic” care L condamnase pe Fiul lui Dumnezeu la moarte. Evreii de astăzi, evreii ortodocşi, au făcut o întoarcere de 360 de grade, un cerc complet, şi s au întors la istoria lor acolo unde au întrerupt o, la vremea în care „blestemul Legii” şi „năframa de pe ochii lor” i au făcut să n aibă deloc parte de venirea şi jertfirea lui Christos.

Să revenim însă la fratele Nicolae Rădoi. Grupul nostru a fost caracterizat peste tot de o exuberanţă şi o bucurie şăgalnică tipică turiştilor. Fratele Nicu s‑a întrecut pe sine şi a făcut tot felul de giumbuşlucuri de copil uitat imatur în trupul său de uriaş. Nicolae Iorga spunea: „Eşti fericit cât timp va trăi copilul din tine.” Din acest punct de vedere, fratele Nicu poate fi pe drept cuvânt… „foarte” fericit.

În Ierusalim, se tot ţinea după noi un negustor ambulant arab, gata să ne vândă tot felul de amintiri. Printre ele, avea şi câteva zeci de curele. Fratele Nicu i‑a spus, ca să scape de el:

– Dacă‑mi găseşti o curea pe măsură, îţi dau o sută de dolari pe ea.

Înfrigurat, omul a scotocit repede tot bazarul care‑i stătea pe umeri şi în braţe. Una după alta însă, curelele s‑au dovedit mult prea scurte pentru a înconjura circumferinţa foarte mare a fratelui Nicu.

– Vezi că n‑ai ce‑mi trebuie! Du‑te şi lasă‑ne în pace…

Circumferinţa aceasta i‑a creat ceva necazuri când a fost vorba sa străbată „oarece strâmtorări” pe traseul turistic de pe zidul Ierusalimului vechi. Din cauza ei a trebuit să renunţe la jumătate din drum şi să se întoarcă de unde a pornit.

Pretutindeni pe unde am fost, soţia lui căuta, jumătate în serios, jumătate în joacă, să‑l mai potolească:

– Mai taci, omule, că mă faci de râs. Opreşte‑te, Nicule! Fii liniştit, Nicule!

Unul dintre arabii care ne‑a însoţit i‑au spus:

– Ce‑i cu nevasta asta a ta? Văd că te tot cicăleşte. Dă‑mi‑o mie. Îţi dau o cămilă pe ea.

Şi pentru că veni vorba despre cămile… Din loc în loc, la popasurile turiştilor, câte un arab oferea în schimbul a cinci dolari posibilitatea de a face un mic tur călare pe cămilă. Majoritatea dintre noi au profitat de această ofertă şi s‑au fotografiat ca… „Lawrence of Arabia”!

Când a fost însă vorba de Nicu Rădoi, nici un arab n‑a vrut să‑l lase să se urce pe cămila lui. Unii dintre noi i‑am oferit fiecare arabului câte douăzeci de dolari, dar nici această tentantă ofertă n‑a folosit la nimic. Numai la una dintre porţile Ierusalimului, unde Nicu Rădoi a rămas cu şoferul arab să Citește în continuare »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

B27

B17

Olah_familie_pastori

Plah_portret

Olah_Sotie_cu_amintiri

Olah_portret_cu_sicriu

Olah_Familie_in_asteptare

Mai multe poze

Blog Stats

  • 190,799 hits