You are currently browsing the category archive for the ‘Costache Ioanid’ category.

Daca blandetea este o forma de lepadare de sine pentru cel tare, smerenia este o lepadare de sine pentru cei inzestrati cu talente deosebite.

Nimeni nu poate spune despre un tantar sau despre un purice ca este “bland”. Blandetea nu sta alaturi cu slabiciunea si cu lipsa de posibilitati. Putem spune ca este “bland” doar despre o entitate care, daca ar voi, ne-ar strivi sau ne-ar ului prin declansarea exploziva a posibilitatilor potentiale. Bland este, nu puricele, care oricat s-ar stradui nu poate decat sa sara si sa se ascunda, ci elefantul, leul sau ursul; bland poate fi omul foarte puternic sau inzestrat cu posibilitatea de a distruge.

In mod similar, despre smerenie sau umilinta nu se poate vorbi in situatia celor cu posibilitati limitate, ci doar in cazul acelora care, prin ceea ce sunt si prin ceea ce pot face, se ridica cu mult peste media societatii din jur.

Probabil ca cel mai frumos exemplu de smerenie pe care l-am vazut a fost viata pictorului, sculptorului, artistului si poetului crestin Costache Ioanid. L-am intalnit de multe ori si mi-a facut cinstea sa ma numeasca printre prietenii lui din mai tanara generatie.

Prietenia lui exemplara cu familia lui Aurel Popescu, si venirea lui printre noi la Citește restul acestei intrări »

Cele mai mari adevaruri sunt simple. Tot asa sunt si cei mai mari oameni. Costache Ioanid a fost “o comoara ascunsa” sub un munte de umilinta. Tacut si retras fata de straini, el devenea dintr-odata foarte vorbaret si foarte accesibil tuturor acelora care si-l apropiau ca prieten.

Fin cunoscator si creator de literatura, Ioanid a fost un om indragostit de Cartea Cartilor, a carei continut ii era hrana si calauza zilnica. Odata, pe cand ii deschideam sfios usa locuintei lui din Bucuresti, pe Magistrala, in zona restaurantului Budapesta, m-a surprins spunandu-mi, in loc de “Bine ai venit!”, “Stii in ce zi ne gasim astazi? Sunt foarte emotionat. Hai sa-ti arat din Biblie.” M-a condus apoi in camera de studiu si mi-a aratat textul din Isaia 19:18-25. La Camp David, in Statele Unite, tocmai fusese incheiata o intelegere intre Manahem Begin si El Sadat, conducatorul Egiptului, iar fratele Ioanid incerca sa plaseze epocalul eveniment intr-o intrezarita perspectiva a calendarului profetic.

Inzestrat de Dumnezeu cu un suflet foarte sensibil si patrunzator, Ioanid a fost un timp actor si director de scena in lumea teatrelor. Simtul lui artistic l-a predispus catre pictura si scluptura (pasta de hartie, lut, ciment si chiar piatra). A fost ca o floare de nufar plutind deasupra mocirlei morale specifice celor ce-si faceau veacul in duplicitarea vicioasa de dincolo de cortina spectaculoasa a pieselor regizate de altii.
Fara indoiala insa, etapa aceasta din teatru l-a deprins cu oratoria specifica celor ce sunt chemati sa declame poezii. Multe din sfaturile lui m-au ajutat sa-mi imbunatatesc felul de vorbire si de predicare. Cine l-a auzit macar o data recitand stie despre ce extraordinar talent vorbesc. De aceasta abilitate nativa, cultivata apoi prin studiu si stradanii mi-am dat seama mai ales intr-o saptamana de inregistrari pe care i-am solicitat-o prin 1976. Atunci si acolo, in mansarda cladirii bisericii baptiste din soseaua Nicolae Titulescu 56A, unde ne aflam numai noi doi, asezati deoparte si de alta unui magnetofon “Grundig” cu doua piste l-am ascultat vrajit timp de ore in sir, transfigurat de fiorul trairii sincere si transformat cand in chimval, cand in vioara, cand in vant, cand in chitara, interpretandu-si poeziile atat de apreciate in perimetrul bisericilor crestine.

Vazandu-ma probabil prea extaziat si prea plin de admiratie pentru calitatile dansului, a avut atunci una din acele manifestari specifice de umilire nascuta din constienta si incapatanata lui lepadare de sine. Intr-una din pauzele dintre poezii, rosu de emotie ca un pusti prins vinovat cu mana in bomboniera, mi-a spus ca pentru o echilibrare a diferentelor dintre noi:

“Dumneata de ce nu vrei sa reciti poezie? Ai un glas mult mai bun ca al meu si te vad printre cei inzestrati cu o mare sensibilitate. Te simt vibrand impreuna cu mine la aceste poezii. Te-am ascultat vorbind de la amvon si rugandu-te. Le faci pe toate cu simtire si cu buna cuviinta. Hai, te rog eu, recita si dumneata cateva poezii.”

Insistenta dansului copilareasca si entuziasta mai, mai, mai ca m-a convins. M-am oprit insa la timp si am refuzat. Ma readusese la realitate prezenta magnetofonului si teama ca o astfel de exhibitie ar putea ajunge si la urechile altora. Hmmm, stau si ma gandesc mai bine, ce a fost atunci? Teama ? Sau nu cumva mandria mea tinereasca ?

Marturisesc acum, in fata tuturor, ca multe din incercarile mele de a citi cu intonatie un text biblic si de a predica nu doar intonand, ci mereu “interpretand” continutul unui discurs sau a unei ilustratii s-au nascut din apropierea mea de acest “artist de o sinceritate cuceritoare” si de o transparenta deplin si indelungat “studiata.” De dragul dansului, m-am dus eu insumi la repetitii ale studentilor de la “IATC” (Institutul de arta teatrala si cinematografie) si am cautat sa deprind metodele si mecanismele comunicarii.

Revenind la genialele sale poezii, cred ca ar fi drept sa spun ca acel caracter de “sceneta” al unora dintre ele si acel aer impodobit sarbatoreste cu un decor sugestiv si creator de atmosfera se trag tot din apropierea lui Costache Ioanid de lumea teatrului.

“Sub terasele inalte cu boschete de migdali,
sub faclii ce-astern pe lespezi pasi de umbra ireali,
schimbul strajilor de noapte,
ca un joc ciudat si mut,
se perinda fara tropot, fara zanganit de scut.
Nici un pas nu da rasunet, nici o arma de soldat,
caci, in purpura si aur, doarme Dariu imparat.

Dar pe cand tacerea noptii creste-n margini de cetate,
intr-un mic iatac de taina cu obloanele lasate,
sfetnici si satrapi de frunte ai Imperiului persan
tin sobor ca sa rastoarne un rival din Canaan”

(din poezia “Daniel si Dariu”)

Despre venirea lui Ioanid la Christos, iata ce citim in marturia lui Cristian Ioanide, fiul sau, asa cum a aparut ea in prefata volumului de poezii “Porumbite albe”:

“Intr-o dupa amiaza de vara a anului 1940, pe o banca din parcul Carol din Bucuresti, blandul poet de mai tarziu, citea cu nesat Sfanta Scriptura. Langa el, o doamna il urmareste cu discretie. Un copilas cu ochii rotitori, ce se joaca prin preajma, ii atrage atentia doamnei ca vecinul ei citeste Biblia.

Cu o “viclenie orientala”, doamna (Sabina Wurmbrand) Citește restul acestei intrări »

In ciuda uriasului sau talent, Ioanid a fost un om smerit si simplu. Cine l-a urmarit de aproape a avut ocazia sa simta ca aceasta umilinta a lui, aceasta dorinta dupa anonimat era un rezultat al dezbracarii de sine rezultate din intalnirea cu Dumnezeul care a venit sa moara pentru noi la Golgota. Sfantul Macarie obisnuia sa spuna: “De dragul tau, Dumnezeu S-a smerit pe Sine insusi.” Ioanid a cantarit mult aceasta realitate si s-a hotarat sa traiasca pururi in umbra unei vinovatii personale a carei pedepsire a fost suspendata la Calvar.

In prefata volumului de poezii “Porumbite albe”, Mircea Ciobanu scrie despre Costache Ioanid urmatoarele randuri:

“(El) … a facut multi pasi in adancimile simplitatii. El s-a retras, ca sa zicem asa, dinaintea oricarei ispite de a face vasul mai graitor decat continutul. Literatura romana nu poate gasi decat un singur exemplar asemanator – in poemele lui V. Voiculescu, cele din urma, in care gandul despre mantuire covarseste orice ispita de a cauta frumusetea in exterior.”

Adevarata umilinta nu sta in a fi in stare sa spui: “Sunt nevrednic!”, ci in a le da dreptate celor care-ti spun de la obraz, in batjocura: “Esti nevrednic!” Ioanid a stiut mereu sa doreasca umilinta ca pe o Citește restul acestei intrări »

Adulat si laudat de prieteni, Ioanid a stiut sa se tina deoparte de pericolele care insotesc drumul celor haraziti cu har si cu un neobisnuit talent. Este uimitor ce bine seamana un om beat cu un om mandru. Fiecaruia i s-a urcat ceva la cap si amandoi au impresia gresita ca toata lumea se invarteste in jurul lor.
Ioanid a stiut sa nu se lase ametit de laudele altora, de parca un Mentor nevazut ii soptea mereu la ureche: “Piscurile umilintei sunt ametitoare si abisurile mandriei sunt grozave; te sfatuiesc sa fii atent cu cele dintai, ca sa nu te prabusesti in cele de pe urma”.

Una din caracteristicile smereniei fratelui Ioanid a fost si hotararea de a nu alcatui niciodata o “colectie” a poeziilor lui. Foarte putini stiu probabil ca dansul le-a scris si … le-a dat drumul sa zboare. “Daca sunt bune, se vor aduna in cartile altora; daca nu sunt bune, se vor pierde in uitarea tuturor”, spunea dansul. Acest legamant al modestiei este marturisit intr-un mod indirect in poezia “Porumbite albe”:

“Porumbite albe ca zapada
din eternele gradini de sicomori,
voi mereu imi infloriti arcada
cu ghirlanzi de raze si ninsori.

Fermecat de zborul vostru-n soare
gingas, luminos si intelept,
v-am cuprins faptura sclipitoare
si v-am strans o clipa langa piept.

Dar curand, voi oaspeti de departe,
stol de flacari si de primaveri,
am lasat ca vantul sa va poarte
catre lumea-ntreaga, mesageri.

Orice dor curat ce-n piept zvacneste,
orice plans pe buze fara grai,
mangaiati-l voi hulubareste,
cu tot harul ciugulit din Rai !

Si facand pe urma cale-ntoarsa,
stol de pace alb si marmoreu,
duceti, langa lacrima cea stearsa,
ramuri de maslin lui Dumnezeu …

Dupa ce m-am mutat la Iasi, providenta a vrut ca sa nu ma departez prea mult de neamul Ionizilor. Chiar peste drum de cladirea bisericii baptiste din dealul Sarariei se gasea pe atunci casa fratelui lui Ioanid, din care iesea nu de putine ori chipul intotdeauna luminos si placut al nepotului sau: Ghiocel.
Pe Costache Ioanid l-am vazut apoi in treacat prin Bucuresti, pe vremea alergaturilor mele dupa pasaport si dupa aceea, cand dansul a venit sa stea in America.

Umbra amintirilor din vremea cand am avut ocazia sa-i stau in preajma staruie si astazi in inima mea. Iata una din intamplarile pe care nu le voi uita niciodata.

Cineva din occident mi-a trimis pe numele dumnealui un pachet cu ajutoare materiale de dupa inundatii. Ne-am dus impreuna la posta si am scos o cutie nu prea grea, dar voluminoasa. La toate insitentele mele de a ma lasa s-o duc singur, dansul a staruit s-o ducem impreuna.

Diferenta mare de varsta si de putere fizica m-a facut sa ma simt stanjenit sa fiu vazut carand impreuna cu dansul o povara pe care as fi putut s-o duc de unul singur. Se uitau oamenii la noi pe strada. N-am Citește restul acestei intrări »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

B27

B17

Olah_familie_pastori

Plah_portret

Olah_Sotie_cu_amintiri

Olah_portret_cu_sicriu

Olah_Familie_in_asteptare

Mai multe poze

Blog Stats

  • 192,443 hits