In primavara lui ’80 un grup de tineri din Arad l-au vizitat pe Feri bacsi. Desi neanuntati fura primiti bine. Tot neanuntsat a venit si un vechi prieten. “Stii ce zi-i astazi” il intreaba prinenul. “Nem” raspunde Feri bacsi. Azi se-mplinesc 22 de ani de la condamnareea ta; abia azi trebuia sa fii liber!”. Visky a amutsit o vreme apoi a pocvestit. In ziua condamnarii sale, sotia a primit de la Domnul versetul: “Judecata e-a Mea, zice Domnul”. Inseamna ca v-a fi eliberat- gindi sora. N-a fost. Durerea sorei Viski era dubla; sotul condamnat si Domnul a “pacalit-o”. “N-a pacalit-o” zice Feri bacsi. In ’64 Visky a fost eliberat prin decretele de gratiere… Drumul spre casa a fost lung. Asteptind trenul intr-un oras, Feri Bacsi apuca o Biblie. Prima data-n aproape sapte ani! Biblia se deschide la vesrsetul: “sase ani sa tii robi si in al saptelea an sa-i eliberezi”!. Am plins de bucurie -zice Visky; oamenii au dat 22 de ani, Dumnezeu a dat 6 ani si ceva. Judecata a fost a Domnului. Domana Visky a interpretat versetul cum si-ar fi dorit. Dumnezeu n-a pacalit-o si i-a ocrotit pe toti “Visky” in acesti aproape 7 ani.

 

+++++

E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…

S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.

Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.

La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).

Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.

Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.

Am mai aflat că Visky era mutat disciplinar în parohii unde oamenii erau complet dezinteresați de biserică (într-una dintre acestea era lacăt pe clădirea bisericii la sosirea lui), dar după câțiva ani, biserica se umplea și el era iarăși trimis în altă parte, cu același efect (dezamăgitor pentru autorități).

Am mai aflat că era un ins meticulos în ce privește pregătirea pentru predică, disciplinat spiritual, iubitor de literatură și arte, la curent cu tot ce era nou pe piața ideilor, inclusiv în științe. Și am aflat că el considera că un creștin este prin natura lui un om implicat politic, fiindcă viața sa are implicații politice inevitabile (fapt mai mult decât evident în epoca respectivă).

A urmat prezentarea mea pe care am încercat s-o fac cât mai concisă și mai bine ilustrată cu exemple. Voi reveni cu o variantă pentru blog a ceea ce am spus.

Ce m-a frapat în timpul prezentării a fost faptul că mai multe doamne în vârstă, din comunitatea de acolo, anticipau ce urma să spun, fie prin răspunsuri, fie prin gesturi, fie mă aprobau din cap când spuneam ceva sau se luminau ca și când și-ar fi amintit ori se bucurau că și eu am văzut ce știau ele.

Ulterior, mi s-a confirmat, în câteva discuții private, că ele știau foarte bine ce conținea cartea Mierea din stâncă, fiindcă mi-au spus că nu știau că traducerea a reușit să păstreze totuși atât de bine ideile autorului.

După mine, nepotul lui Ferenc Visky, Istvan, singurul preot dintre nepoți, a relatat două episoade din viața sa care scoteau în evidență caracterul și pedagogia bunicului. Am să rețin doar una în acest text. Istvan e nepotul cel mare (cum am precizat mai sus) și, pe la 16-17 ani, bunicul i-a zis într-o bună zi:

– Spune-mi ce te frământă.

– N-am nimic, a răspuns Istvan.

– Eu știu ce am văzut, a stăruit Visky.

Așa că Istvan s-a așezat pe scaun și se frământa cum ar putea să-i spună bunicului care era problema lui – tânărul nu mai credea în Dumnezeu. Era primul nepot, bunicul său suferise 7 ani de pușcărie pentru credința în acest Dumnezeu, cum putea el să spună unui asemenea om că nu mai crede?

În cele din urmă, cu un efort, i-a mărturisit scurt:

– Eu nu mai cred în Dumnezeu.

La care, răspunsul lui Visky a fost că s-a luminat la față, i-a spus nepotului să lase la o parte filosofia, preocupările intelectuale, chiar și teologia și l-a îndemnat:

– Spune-i lui!

Nepotul era încurcat: ce și cui să spună? „Lui!”, insista bătrânul. În cele din urmă a înțeles că Visky îi propunea nici mai mult nici mai puțin decât să-i spună lui Dumnezeu că nu mai crede în el.

Concluzia lui Istvan mi-a plăcut. I-a spus: „Doamne Dumnezeule, eu nu cred în Tine”. Iar de atunci înainte, a continuat să-I spună orice a avut pe suflet.

Nu știu ce spun alți participanți, dar, în ce mă privește, am înțeles în sfârșit cum poți lăsa o moștenire familiei și comunității în care ai fost. Rămâne de văzut dacă urmașii lui Visky (familia și copiii lui spirituali) îi vor putea perpetua această moștenire, dar senzația mea foarte vie a fost că acum ea încă există și se manifestă.

Două doamne îmi mărturiseau la final că pentru ele Visky a rămas ca un om de rară smerenie care nu doar că era dispus să învețe de la enoriașii de rând, ci îi întreba ce au înțeles ei dintr-un anumit text biblic, iar la urmă le spunea ce a învățat el de la ei. Mie îmi seamănă a comunitate hermeneutică în cel mai sănătos sens al conceptului.

O prezență discretă, dar tonică (la 93 de ani) a fost un fost tovarăș de muncă silnică al lui Visky, Karczagi Sándor, care, întrebat fiind de ce nu a ieșit din Biserica Reformată a răspuns: „Fiindcă, înainte să mă nasc, Dumnezeu a uitat să mă întrebe: «Sandor, tu în ce confesiune ai vrea să te naști?»”.

Chiar în debutul întâlnirii, Istvan Visky jr fixase drept obiectiv al serii dovedirea faptului „că limba nu este o barieră care să ne despartă”. Cum-necum, cred că îl putem considera îndeplinit, nu doar prin ceea ce s-a spus, ci și prin atmosfera ce n-a putut fi prinsă în cuvinte.

Doru Radu

Anunțuri