You are currently browsing the category archive for the ‘Iosif Trifa’ category.

Oastea Domnului

Despre această mişcarea spirituală prin care Dumnezeu a cercetat şi încă cercetează România am aflat de la câţiva oameni scumpi pe care i‑am întâlnit în viaţă: un coleg de liceu, familia Pleşoianu din Galaţi şi preotul Cornel Avramescu, tovarăşul meu de lucrare creştină printre românii din aria Los Angeles.

Cine citeşte cartea Apocalipsei îşi va da repede seama că Dumnezeu Se îngrijeşte personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite în primele capitole ale cărţii nu seamănă nici una cu cealaltă, dar fiecare are privilegiul de a fi permanent în atenţia lui Dumnezeu şi de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot aşa stau lucrurile şi cu Biserica Ortodoxă din România. Dintre mişcările de trezire spirituală petrecute în sânul ortodoxiei, mai mult sau mai puţin locale, mai mult sau mai puţin luate în seamă de istorici, vom aminti aici de mişcarea cunoscută sub numele de „Oastea Domnului”.

Există o frumoasă simetrie istorică între această mişcare de reînnoire spirituală din România şi o alta, petrecută în Anglia şi intrată în istorie sub numele de „Salvation Army” (posibil de tradus prin „Oastea Mântuirii” sau „Armata Salvării”).

Şi una şi cealaltă s‑au născut într‑un climat de apatie religioasă şi de decadenţă spirituală, când Biserica era mai mult caracterizată de ceremonii liturghice decât de vitalitate spirituală şi de preocupare pentru sufletele oamenilor.

În România, împrimăvărarea creştină a venit uneori din „import” prin activităţile misionare ale „evanghelicilor” protestanţi sau neoprotestanţi. Mişcarea „Oastea Domnului” a fost şi continuă să fie o „trezire spirituală” născută în sânul Bisericii Ortodoxe.

Iosif Trifa

Prin amabilitatea lui Iosif Baciu, care a pus în formă computerizată şi mi‑a trimis acest material, pot să vă spun câte ceva despre preotul Iosif Trifa. Materialul face parte dintr‑o carte scrisă foarte elocvent de fratele lui, Ioan Marini, care ne face parte şi de comentariile sale personale.

CUVÂNT ÎNAINTE

Era în toamna anului 1992. Mă aflam în oraşul Braşov, la o mare adunare a „Oastei Domnului”, în piaţa din centrul oraşului. În mijlocul unui sobor de preoţi, se afla şi P.S.Ep. Vicar Serafim Făgărăşanul, de la Mitropolia din Sibiu. După obişnuita slujbă de vecernie, în cuvântul său către publicul care umplea piaţa, P.S.Ep. Vicar, în predica sa de sfătuire şi îndemnuri adresate ascultătorilor, între altele a făcut şi următoarea declaraţie: Mişcarea „Oastea Domnului” este opera Mitropolitului Nicolae Bălan, din Sibiu, ajutat de un preot. Numele preotului nu l‑a mai pronunţat. Când am auzit o asemenea afirmaţie, de substituire la adresa martirului „Oastei Domnului” în favoarea celui ce l‑a prigonit, părea că am fost lovit în cap, şi aveam senzaţia că în acel moment părintele Iosif Trifa s‑a răsucit în mormânt.

Intenţionam să intervin ulterior pentru a pune lucrurile la punct, prin a arăta adevărul, cu privire la cele declarate de P.S. Vicarul din Sibiu, dar nu mi s‑a permis accesul la cuvânt, de către cei ce au condus programul, fiindcă ei înghiţiseră în tăcere minciuna şi se făceau că nici n‑au auzit nimic.

În preajma mea, unii ascultători comentau, spunând: „Aţi auzit ce se afirmă? În cărţile ostaşilor, preotul Trifa spune că a acţionat de unul singur, fără sprijin şi binecuvântare de la nimeni. Atunci care este adevărul?” Aflându‑mă lângă acel grup şi ca unul care l‑am cunoscut personal pe părintele Iosif Trifa, am intervenit, spunând: „Declaraţia părintelui Vicar eludează adevărul despre «Oastea Domnului» şi membrii ei şi mai ales despre cei care au suferit în puşcăriile comuniste. Adevărul cu privire la originea «Oastei Domnului», la înfiinţarea acestei mişcări religioase din Biserica noastră, este aşa cum l‑aţi citit în cărţile scrise de preotul Iosif Trifa”, demonstrându‑le şi tragedia prin care a trecut şi că tot ce se spune altceva, în afară de ce declară el, în cărţile sale, cu privire la această problemă, sunt simple născociri. Dar cineva care spiona prin zonă, a avut grijă să mă „toarne” celor din suita oficialităţii.

Încercarea de a mi se aduce învinuiri pentru acea intervenţie a eşuat. Nu aveau Citește restul acestei intrări »

Pentru o evaluare evanghelică a „Oastei Domnului”, vom reda mai jos prelegerea păstorului Adolf Novak, ţinută în 1998, cu ocazia conferinţei „Lumină pentru răsărit”, din Germania.

„Cine se interesează de istoria spirituală a României constată că anii care au urmat imediat după primul război mondial au fost o perioadă a multor începuturi. În 1922, călugărul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea devenind mai târziu foarte cunoscută. În acelaşi timp, preotul Tudor Popescu L‑a predicat în Bucureşti pe Christos, aşa cum ajunsese el să‑L cunoască prin pocăinţă şi prin naşterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei. În acelaşi an, viaţa spirituală din cadrul Bisericii Ortodoxe a început să se învioreze şi în Transilvania, mai exact în Sibiu. Toate aceste evenimente au lăsat urme până în ziua de azi, poate şi din cauză că au fost marcate de suferinţe şi de grele încercări.

Lupta pentru viaţa spirituală

Înfiinţarea şi dezvoltarea Oastei Domnului este legată inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s‑a născut în ziua de 3 martie 1888, în satul Certege, judeţul Turda, în Transilvania, şi a studiat teologia Ortodoxă la Sibiu. Aici, la Academia Teologică din Sibiu, a fost mai târziu şi profesor.

După ce s‑a căsătorit, a slujit zece ani ca preot. Între anii 1912 şi 1918, lui Trifa i‑au murit trei dintre cei patru copii şi, de asemenea, şi soţia. Au fost ani grei, care l‑au pregătit însă pentru lucrarea de mai târziu.

În 1920, Iosif Trifa îşi publica prima sa carte, sub titlul «Spre Canaan».

În 1922, mitropolitul Bălan îi propune să facă parte din redacţia gazetei bisericeşti «Lumina satelor». Un an mai târziu, Trifa a publicat în această revistă o chemare arzătoare la o înnoire spirituală în toată ţara. Autorul era nemulţumit de starea spirituală a poporului român şi a preoţilor lui. De asemenea, Trifa s‑a gândit (critic) şi la sine. În cartea «Să creştem în Domnul», Trifa a scris: «Mulţi ani am fost şi eu un om lumesc. Chiar ca preot de ţară, eram într‑o bună parte un om lumesc. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo, sunt şi eu om care trebuie ‘să‑mi trăiesc viaţa’. Această cumplită judecată, care ‑ durere! ‑ se mai ţine şi azi, mă împărţea în două: în omul de la altar şi în celălalt, de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m‑a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viaţă nouă.»

Aceeaşi regenerare duhovnicească şi‑o dorea pentru întreaga ţară. El scria: «România se află într‑o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate… Prin furtunile pline de otravă… ni s‑a înveninat credinţa, ni s‑a pierdut dragostea şi ni s‑a umplut sufletul de otrava păcatului… Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă.»

Soluţia văzută de preotul Trifa a fost într‑o pocăinţă interioară: «De ne vom Citește restul acestei intrări »

Iată una din predicile inspirate scrise de acest om deosebit în revista „Lumina Satelor” (nr. 28/1925, pag.3):

Sutaşul din Capernaum

Un mai-mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş păgân; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.

Sutaşul stă înaintea noastră, înti ca o pildă de credinţă vie
şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Christos, în
puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să

L caute
pe Christos şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale.
„Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie!”, i-a zis Christos… ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Christos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire.

Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era… sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele! Iată ce pildă de iubire a aproapelui său
a arătat sutaşul!

Sutaşul din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era un domn, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Isus Dumnezeu.
Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o Citește restul acestei intrări »

(În episodul din acest număr al jurnalului, cititorul va avea surpriza lecturii unui adevărat pamflet politic. Şocul lecturii vine din aceea că personajul căruia fostul prim-ministru Octavian Goga îi rezervă cuvinte vitriolante nu este altul decât întâiul Patriarh al României, P.F. Miron Cristea, cel care avea să-l caterisească şi martirizeze pe liderul Mişcării de Trezire a Ortodoxiei, Părintele Iosif TRIFA din Sibiu.)

31 martie 1931. De mai multă vreme mi-a trimis Patriarhul Cristea vorbă să-l văd. M-am hotărât să-l vizitez: iată o figură care va rezista foarte puţin în faţa posterităţii… Primul Patriarh al României, titlu grandilocvent, fără consecinţă, se va pipernici în măsura în care cineva se va apropia în viitor să proiecteze o lumină de cercetare crudă asupra rosturilor Prea Fericirii sale.

N-am fost dintre aceia care au crezut în rolul reformator al bisericii ce se atribuise de către unii, odinioară, lui Miron Cristea. Am văzut în Biserică o instituţie de mare înrâurire în modelarea sufletului unui popor.

În Ardeal, pe vremea ungurilor, ne retrăgeam în tranşee după zidurile lor şi vedeam supremul criteriu de naţionalitate în opera lui Şaguna. Din nenorocire, clerul superior ortodox din Ardeal n a fost la înălţimea situaţiei, în ultimul sfert de veac. Prea laicizaţi, dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi n au avut nimic din acel fluid miraculos care la catolici, de pildă, întreţine necontenit fiorul mistic al creaţiei.
Printre ei, Miron Cristea apărea mai investit cu oarecare atribuţii reprezentative, dar atâta tot. Îi lipsea mai întâi un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate profund dezagreabilă. Îi lipsea apoi o orientare culturală mai serioasă, care să i dea posibilitatea ca, prin atitudini intelectuale, să poată umple golurile morale. Singurele calităţi de duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial.

L-am susţinut odinioară, când a candidat la Episcopia de Caransebeş. L am îndoctrinat când cu vizita de la Belvedere, la Viena, unde a fost invitat de către răposatul arhiduce Franz Ferdinand, care urzise planurile de federalizare a monarhiei. (Alţii nu împărtăşeau acest program în vremile Citește restul acestei intrări »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 193,556 hits