Jelev la … Maxim!

(La Big Bear – Christine cu fratele Jelev Maxim și cu fratele Ghiță Dumitru)

Un bărbat din biserica noastră este în spital. Medicii spun că este pe moarte. L‑am vizitat de câteva ori acolo şi l‑am găsit, ca întotdeauna, mulţumit şi gata. Numele lui este Jelev … Maxim.

Unicitatea lui este alcătuită din câteva dimensiuni speciale:

1. Este un bulgar din sudul Basarabiei care s‑a refugiat în România să scape de binecuvântările comunităţilor. A sărit, ca să spunem aşa, din lac în puţ.

2. S‑a convertit împreună cu soţia într‑o bisericuţă de evrei din Bucureşti, strada Olteni, şi a intrat în orbita familiei Wurmbrand.

3. A fost un prieten al mamei mele cu care a împărţit multe, bune şi rele, de‑a lungul anilor.

4. Ce l‑a făcut însă pentru mine „Maxim” a fost felul în care şi‑a purtat şi îşi poartă suferinţa şi neputinţele vârstei.

De câţiva ani stă pentru o îngrijire corespunzătoare. Niciodată, dar niciodată, nu l‑am auzit să se plângă de suferinţă sau să fie într‑o stare de depresie. Ieri l‑am găsit ieşit temporar din starea de comă. L‑am întrebat:

„Cum eşti, frate Maxim?”

„Mulţumesc Domnului, bine, frate Daniel.”

„Te doare ceva?”

„Mă dor toate.”

Pentru fratele Maxim, mulţumirea poate fi asociată cu ori ce fel de stare, inclusiv cu orice fel de durere sau suferinţă. Aşa a fost toată viaţa lui. Le plasează pe toate pe planuri diferite şi nu lasă ca vreun neajuns să‑i tulbure, măcar pentru o clipă, mulţumirea. Cu cât se apropie de plecare, cu atâta mi se pare mai deasupra dimensiunilor mele. Cu cât îl văd mai liniştit în aceste zile neliniştite, cu atâta mi se pare mai… maxim.