You are currently browsing the category archive for the ‘Uncategorized’ category.

 

7 februarie 2010. Ne‑a vizitat azi la Bethel fratele Gheorghe Jernovei din Cernăuţi, Ucraina. Din predica lui am rămas cu o imagine autobiografică: „Eram ca un om care merge cu scara în spate. O aşezam pe zidul din faţă, crezând că dincolo de el am ajuns la treapta cea mai înaltă. Vroiam să ajung pe culme. Când ajungeam însă sus, vedeam că mă aşteaptă un alt zid şi o luam mereu de la capăt, fără să ştiu cât mai este de urcat până să ajung pe culme.“

Omul acesta cu scara în spate este o foarte bună imagine pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Până nu ne întâlnim cu Omul care poartă în spate o Cruce, nu ne rezolvăm problema ascensiunii. Omul cu Crucea în spate vine la noi „de sus”. Numai El ne poate înlesni întâlnirea cu cerul pe culmea pe care nu o putem ajunge. De unde se cunoaşte că ne‑am întâlnit cu El? Fiecare dintre noi purtăm de‑acum în spate câte o … cruce.

Reclame

Ştiam că „Paparuda” este un obicei păgân strămoşesc pentru chemarea ploii. Am aflat însă că există şi un altfel de a vorbi despre ploaie …

Aseară, la cercul nostru de rugăciune, Liuda ne‑a povestit păţania unor penticostali plecaţi în misiune prin părţile Clujului. Veniseră într‑un sat uitat parcă de lume; făcuseră un drum lung şi puţin bănuiau păţania pe care aveau s‑o trăiască. Veniseră pe vreme bună, cu soarele sus şi nori nicăieri. Când au scos însă instrumentele să cânte în uliţa satului, în faţa singurei case care adăpostea o familie de pocăiţi, micul grup n‑a apucat să cânte decât câteva strofe că, aşa ca din senin, venite parcă de după un colţ unde‑i pândiseră, s‑au pornit şuvoaiele. Ploua torenţial de rupea pământul.

Uzi până la piele, cu instrumentele ude, „pocăiţii” s‑au dat bătuţi şi s‑au refugiat în casa fratelui lor de credinţă. Nici să se roage nu le venea … făcuseră atâta amar de drum de pomană. Se părea că cerul le încurcase toate socotelile.

Când s‑a mai potolit puţin potopul de afară, gazda a ieşit să vadă cine strigă în stradă şi s‑a întors să le spună:

„Sunt cincisprezece bărbaţi şi spun să ieşiţi afară la ei, că au să vă ceară ceva…”

„Pocăiţii” s‑au uitat speriaţi unii la alţii: „Şi udaţi şi bătuţi?” De asta veniseră ei la „evanghelizare”?

De ieşit au trebuit să iasă şi, ca să le fie mai la Citește restul acestei intrări »

Aseară am fost la Harvest Crusade la Anaheim Stadium. Eu şi alţi 45.000 de oameni …

Mulţi ne‑am dus să‑l vedem pe Greg Laurie, persoana care predică la aceste evenimente de 18 ani. Acum trei săptămâni, fiul lui a murit într‑un accident auto şi nu se ştia dacă Greg va putea să‑şi îndeplinească datoria în aceste condiţii.

Ne‑am rugat cu biserica pentru el, pentru cruciadă şi ne‑am dus. Iată două dintre citatele care mi‑au rămas în memorie:

„Dumnezeu mi‑a dat «pacea care întrece orice înţelegere», nu pacea care dă orice înţelegere. Nu ştiu de ce s‑a întâmplat, dar accept ce s‑a întâmplat pentru că ştiu că Dumnezeu ştie ce face.”

„Moartea nu este un capăt de drum, ci doar o cotitură a drumului şi nu mai vedem ţinta spre care mergem. De aceea ne îngrijorăm câteodată. Drumul continuă însă dincolo de această cotitură şi Dumnezeu ne‑a spus deja ce ne aşteaptă.”

În iarna lui 2007, le‑am făcut o vizită creştinilor baptişti români din Atena, Grecia. Atunci şi acolo mi‑am dat seama ce extraordinar de importantă este pentru greci lucrarea acestui om de excepţie, numit Spiros Zodhiates.

Concepută de el ca un ajutor pentru grecii vorbitori de limba engleză din toată lumea, revista „Pulpit Helps” este citită acum de foarte, foarte mulţi păstori şi lucrători creştini din America. Sunt şi eu unul dintre abonaţii ei. Iată un articol care dă pe faţă lucrarea lui Dumnezeu în inima acestui, pe atunci, tânăr grec:

„De ce nu eşti un Timotei?”

Mă întorceam acasă obosit după munca unei zile grele. Era pe vremea de dinainte de a mă înrola în armată. Pe drum, mi‑a răsunat în minte o întrebare ciudată, care nu ştiam de unde vine şi la care nu ştiam cum să răspund.

Întrebarea era: „Ai fost astăzi un Timotei?” Am căutat să o alung din minte ca pe un musafir nedorit, dar întrebarea se ţinea ca scaiul de mine. Abia când m‑am gândit la semnificaţia acestui nume, „Timotei”, am putut să găsesc un sens acestui gând care îmi răsărise în minte. „Timotei” este un nume compus din verbul ,,timo”, care înseamnă a onora, şi din substantivul „Theos”, care înseamnă Dumnezeu. Este un nume plin de importanţă, cum sunt mai toate numele din Orient. „Întrebarea mi‑a apărut dintr‑o dată într‑o cu totul altă lumină: „Ai trăit astăzi spre lauda lui Dumnezeu?” Zgomotul străzii a fost însă prea mare ca să mă pot concentra mai Citește restul acestei intrări »

Puteți prelua pentru Facebook, Twitter, etc dacă apăsați pe butonul SHARE de la finalul fiecărui articol:

Screen Shot 2013-04-05 at 4.57.10 PM

source: “Like the Flowing River” by Paulo Coelho (here)

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

‑ Scrii o poveste care ni s‑a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi‑i spuse nepotului:

‑ E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi‑ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi intrigat creionul, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

‑ Dar e la fel ca toate creioanele pe care le‑am văzut în viaţa mea!

‑ Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o Citește restul acestei intrări »

Pe când adunarea Bisericii Baptiste „Iuliu Valaorii” era încă găzdiută în clădirea de pe șoseaua Mihai Bravu din București, am trăit într-o seară una din cele mai mari revelații despre „sfinți”.

Veniseră     în vizită doi păstori americani din Biserici Baptiste Independente (pe atunci nici nu știam ce înseamnă aceasta). Erau oameni simpli, cu vorbire duioasă și familiară, fără oratorie și fără dorința de a impresiona pe cineva. Am simțit repede că veniseră să-și vadă „frații în suferință”, pentru ei, bisericile creștine aflate sub regimuri comuniste fiind biserici persecutate și private de libertațile de care se bucurau ei „în vest.”

Când i-a venit vremea să vorbească, cel de al doilea s-a ridicat în picioare la amvon, a privit un timp lung peste adunare, s-a umplut de emoție și a zis:
„Vreau să vă înregistrez pe toți în memorie. Vreau să vă țin minte fețele ostenite, ochii frumoși ai credinței. Vreau să vă rețin exprtesiile fețelor dornice să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o zi în care voi ajunge de partea cealaltă a curcubeului și voi sta față în față cu Domnul Isus. Atunci voi privi fața Lui, voi vedea ochii Lui luminoși și mă va lumina expresia feței Lui binecuvântate. În clipa aceea voi spune cu uimire: „Stai așa! Eu am mai văzut undeva fața aceasta, ochii aceștia! Expresia aceasta îmi este binecunoscută!” Se va împlini atunci ceea ce scrie apostolul Pavel: „Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:10).

A fost pentru prima dată când am înțeles ce mult se identifică Domnul Isus, Capul trupului, cu mădularele trupului Său, credincioșii. Probabil că a fost una din cele mai scurte predici pe care am ascultat-o vreodată. Înalțimea și adâncimea ei a compensat însă lipsa ei de lungime, lăsând pentru totdeauna în mine pasiunea unei îndeletniciri care avea să nu mă mai părăsească niciodată: Să văd în cei credincioși chipul sfânt al Mântuitorului lor.

După 11 Septembrie, una din companiile care au fost găzduite în turnurile gemene din New York i-a adunat pe toți supraviețuitorii din celelalte companii ai căror angajați fuseseră uciși de atacul terorist să vină pentru o scurtă stare de vorbă.
Unul din lucrurile pe care le-au făcut împreună a fost să-și reamintească ce făcuse fiecare în dimineața de tristă amintire. Nimic deosebit, doar niște „fleacuri”, care au reușit însă să le scape viața:

Șeful companiei a întârziat pentru că a trebuit să fie în dimineața aceea prezent la prima zi de grădiniță a fiului său.

Un altum a întârziat și el pentru că-i venise rândul să cumpere gogoși pentru ceilalți colegi.

O femeie s-a sculat târziu pentru că nu i-a sunat ceasul în dimineața aceea.

Un angajat fusese prins în trafic din cauza unui accident întâmplat pe autostradă.

Un altul pierduse pur și simplu autobuzul.

O femeie a mărturisit că s-a pătat cu mâncare pe rochie și a întârziat pentru că a trebuit să se schimbe.

Altulia nu i-a pornit motorul de la mașină.

Unul s-aîntors din ușă ca să răspundă la telefon și cineva sâcâitor l-a ținut câteva minute de vorbă.

O femeie a povestit că băiatul ei este cam leneș și a trebuit să stea după el ca să ffie sigură că pleacă la școală.

Unul a spus că n-a putut cu nici un chip să găsească un taxi.

Cel care m-a pus cel mai mult pe gânduri a fost unul care a povestit că tocmai își cumpărase niște pantofi noi și l-au ros de i-au făcut bășici la călcâie. A trebuit să se oprească la o farmacie și să cumpere un plasture. Asta i-a salvat până la urmă viața.

De când i-am auzit pe oamenii aceia vorbond, ori de câte ori mi se mai întâmplă să fiu și eu blocat în trafic, să scap un autobuz, să trebuiască să mă întorc din drum ca să răspund la telefon, toate „fleacuri” pentru care mă enervam așa de repede înainte, mă opresc puțimn și-mi sun că mă găsesc exact în locul în care mă vrea Dumnezeu în momentul acela.

Data viitoare, când îți vor merge și ție „pe dos” lucrurile, gândește-te că nimic nu este la întâmplare. Nu te mai enerva pentru că nu-ți găsești cheile de la mașină, pentru că ți se pare că toate stopurile le prinzi pe roșu sau pentru că ți-a plecat autobuzul chiar din fața ta; Dumnezeu este la lucru prin toate acestea.  De fapt, nici nu există „fleacuri”, ci numai lucruri importante cărora n-ai reușit să le identifici încă importanța. Dumnezeu le-o știe însă și le-a rânduit pe toate pentru binele și fericirea ta.

Când ne-am mutat pentru prima oară în clădirea bisericii „Bethel” din Anaheim, Californai, pe un perete aflat în holul intrării coriștilor era afișată o caricatiră tăiată dintr-un ziar local. Ea îl înfățișa pe un copil îngenuncheat lângă pătuțul său pentru rugăciunea dinainte de culcare. Sub caricatură era scris textul acelei rugăciuni copilărești:
„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”

Iată că am străbătut două continente, câteva țări și am vizitat o sumedenie de biserici creștine. Lucrarea cu oamenii este uneori lipsită de rezultate vizibile spectaculoase. Răsplătirile ei sunt de cele mai multe ori nevăzute și ele, uneori rămânând ascunse foarte adânc … în viitor. Asta nu înseamnă însă că ele nu există!

În primul rând, cine lucrează cu oamenii colaborează îndeaproape cu Dumnezeu și-i simte foarte concret … respirația. Această „Ruah Elohim”  sau „Duh al Celui Atotputernic” adie delicat încă pe deasupra acestei lumi, aducând mereu în ființă și crescând apoi duios … copii „născuți de sus”, destinați să vadă și să moștenească Împărăția lui Dumnezeu.

În al doilea rând, cel ce lucrează cu oamenii pătrunde vrând nevrând în lumea nevăzută a spiritualității, a caracterului. Aceasta este o lume a inefabilului, dincolo de „ceea ce se vede” cu ochii firești, o realitate care poate fi palpată numai cu sufletul și poate fi modelată numai prin Cuvânt, prin post și prin rugăciune.

Una din caracteristicile acestei existențe spirituale este ceea ce eu numesc „elasticitatea”, capacitatea Citește restul acestei intrări »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 201.971 hits
Reclame