UMBRA TERORII COMUNISTE

După  revoluţie,  am  avut  ocazia  să‑l  întâlnesc pe preotul (apoi episcopul) greco‑catolic, părintele Guţiu din Cluj‑Napoca. Când l‑am întrebat cum au fost anii de teroare stalinistă, mi‑a răspuns cu blândeţe: „Pentru mine a fost har! Am intrat în închisoare la 24 de ani şi am ieşit la 40 de ani… A fost harul Domnului Isus!”

Generaţia titanilor credinţei (indiferent de confesiunea creştină căreia au aparţinut şi din care au făcut parte Richard Wurmbrand, arhiepiscopul Todea, Traian Dorz, Nicolae Steindhart, Mircea Vulcănescu, Nicolae Moldovan, Simion Cure, Constantin Tudose, Francisc Visky, părintele Galeriu şi mulţi alţii), a cunoscut în perioada 1948‑1964 teroarea comunistă în toată agresivitatea ei. Teroarea şi regimul de exterminare al celor arestaţi pentru credinţă; teroarea şi intimidarea celor rămaşi acasă au reprezentat „gulagul” românesc.

M‑am născut la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Aşadar, ca adult am cunoscut doar umbra terorii care s‑a extins peste biserici în anii care au urmat. Când, în 1965 am început cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti şi apoi în 1969, când am fost ordinat (hirotonit) pastor al Bisericii „Sfânta Treime” din Bucureşti, în bisericile din România domneau intimidarea, suspiciunea şi lipsa de perspectivă. Mulţi slujitori ai bisericilor erau îngenunchiaţi în  sufletele  lor,  intimidaţi  de  aroganţa  şi  brutalitatea „împuterniciţilor” şi ofiţerilor de Securitate. În acelaşi timp, în inimile multor credincioşi mocnea nemulţumirea faţă de compromisurile liderilor religioşi impuşi de regimul comunist.

Câţiva   diaconi   ordinaţi   îndeplineau  pe   ascuns serviciile de botez pentru acei convertiţi care nu proveneau din familii baptiste şi pe care mulţi păstori nu îi botezau public, deoarece Departamentul Cultelor îi ameninţa cu destituirea. „Îmi amintesc că la Congresul Cultului din 1972 am luat cuvântul şi am cerut ca botezul să fie considerat act de cult asemenea Cinei Domnului şi păstorii să‑l poată îndeplini fără să ceară aprobare. Conducerea Congresului nu a luat în seamă solicitarea mea. Dar, cu acea ocazie am intrat în atenţia specială a Departamentului Cultelor şi a Securităţii.

În perioada respectivă era foarte greu să ai încredere chiar în colegii păstori. În primăvara anului 1972, m‑am dus la Iosif Serac, unul dintre puţinii păstori care aveau curaj să înfrunte deschis Departamentul Cultelor, şi l‑am rugat să accepte un timp de rugăciune împreună cu mine în fiecare săptămână. Îmi amintesc cum m‑a privit cu neîncredere şi m‑a întrebat: „Cine te‑a trimis la mine? Vor să afle ce gândesc?”

L‑am asigurat că doresc sprijin spiritual din partea lui, ca unul care are mai multă experienţă. Iosif Serac urmase studiile teologice în perioada 1954‑1959. Intrase în slujba de păstor cu zece ani înaintea mea şi trecuse deja prin experienţa destituirii. Am început să ne rugăm împreună. La scurt timp, ni s‑au alăturat: Geabou Pascu, păstorul bisericii baptiste din Alexandria şi Brânzei Vasile, care din 1969 era unul dintre păstorii bisericii „Golgota” din Bucureşti. Curând după aceea l‑am întâlnit pe Iosif Ţon, care se întorsese de la Oxford şi care a fost acceptat profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. Prima mea întâlnire cu Iosif Ţon a fost impresionantă! Iosif Ţon m‑a întrebat cum predic Evanghelia. I‑am răspuns oarecum jenat că nu am avut profesor de homiletică în Seminar şi că mă străduiesc să le explic oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. M‑a încurajat şi mi‑a spus: „Nici eu nu predic după reguli homiletice! Transmit oamenilor un mesaj şi caut să fie cât mai clar!” Viziunea lui m‑a cucerit! Cu acordul celorlalţi colegi, l‑am invitat pe Iosif Ţon la timpul nostru săptămânal de rugăciune. Aşa s‑a născut „tărdelaşul”, nume peiorativ dat întâlnirii noastre de rugăciune de către „zvonerul”  şi coordonatorul reţelei de „răspândaci” din bisericile baptiste.

Aproape un an de zile am discutat împreună despre starea spirituală a bisericilor baptiste din România şi ne‑am rugat pentru vremuri de libertate. Minunea s‑a produs însă cu noi! În acel grup de rugăciune am fost eliberaţi de orice teamă. Am înţeles că suntem în mâna lui Dumnezeu, şi nu în mâinile lor! Am hotărât să acţionăm şi să slujim liberi de orice restricţii ale Departamentului Cultelor şi să plătim orice preţ pentru Evanghelie. Ţon a scris lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa o va câştiga!” Eu am scris memoriul adresat de cei 50 de păstori baptişti lui Ceauşescu. Dar întreaga acţiune s‑a născut în spiritul de jertfă şi de unitate frăţească a „tărdelaşului”.

Iosif Serac, Geabou Pascu şi Brânzei Vasile (fusese păstor  şi  înainte de  1969)  cunoşteau mai  bine situaţia bisericilor din anii „arondării” (desfiinţarea câtorva sute de biserici baptiste) şi ai „reglementării serviciilor religioase”, ca unii care slujiseră în perioada de teroare post‑stalinistă impusă  în timpul lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi al lui Hruşciov. Îmi amintesc de râvna şi patosul lui Iosif Serac, de îndrăzneala şi determinarea lui Pascu Geabou, de calmul şi vorba pătrunzătoare a lui Vasile Brânzei şi de meditaţiile încurajatoare ale lui Iosif Ţon.

În acea perioadă eram aproximativ  130 de păstori baptişti în ţară. Adunarea semnăturilor pe „Memoriul celor 50”, cum avea să fie numit mai târziu, a fost o adevărată aventură prin credinţă. Eu am plecat în Ardeal şi Bihor, Iosif Serac şi Pascu Geabou au plecat spre Banat, prin Muntenia şi Oltenia. (Altădată, poate voi povesti mai mult). În ţară, am descoperit colegi tot atât de liberi în sufletul lor ca şi noi. Unii aşteptau de mult un astfel de moment, alţii s‑au eliberat de teamă tocmai prin această provocare. Şansa noastră, a grupului din Bucureşti, a purtat un nume: „tărdelaş”, adică, UNITATE! Împreună am descoperit ce forţă extraordinară este unitatea frăţească. Am avut curaj să acţionăm deoarece ne simţeam UNA în Cristos! Sunt convins că şi alţi păstori ar fi acţionat, dar se simţeau prea singuri!

Apoi,  am  descoperit că  „Leul”  care  ne  ameninţa era legat! După ce am  depus  memoriul la  registratura Consiliului de Stat al R.S. România, împreună cu Iosif Serac, Pascu Geabou şi Vasile Brânzei am intrat în biroul pentru înscrierea în audienţă la preşedintele Statului. Când am cerut audienţă la Ceauşescu, şeful biroului de audienţe ne‑a răspuns sfidător. Eram doar patru păstori baptişti şi nimic mai mult! Atunci, i‑am înmânat memoriul şi i‑am arătat numărul de înregistrare. Când a văzut  semnăturile de pe memoriu, atitudinea lui s‑a schimbat deodată. Mai târziu aveam să înţeleg că satrapii dictatorului tremurau pentru ei înşişi şi pentru poziţiile lor ori de câte ori vreo situaţie scăpa de sub control.

În anii care au urmat, am sărbătorit biruinţa harului lui  Dumnezeu în bisericile baptiste (şi  nu  numai),  dar în mijlocul multor şicane venite din partea autorităţilor comuniste şi din partea „fraţilor” mincinoşi. Tot mai mulţi păstori şi lideri ai  bisericilor ne simţeam însărcinaţi cu apărarea Evangheliei şi cu desprinderea bisericilor din robia impusă de dictatura comunistă. Umbrele terorii anilor ’50 şi ’60 nu mai aveau putere de intimidare asupra păstorilor şi credincioşilor din majoritatea covârşitoare a bisericilor baptiste!

Îmi  amintesc două  evenimente speciale  de  evan‑ ghelizare  care au  avut  loc în  biserica „Sfânta Treime” din Bucureşti. În ianuarie 1974 am organizat în biserică o săptămână de evanghelizare la care a predicat Iosif Ţon. La încheierea săptămânii, i‑am invitat pe toţi cei ce mărturisiseră credinţa lor în Isus Cristos. Au  răspuns 153 de persoane! În acel moment, ne‑am amintit  de  pescuirea minunată, când după învierea Domnului Isus şi la porunca Lui, ucenicii au aruncat mreaja în mare şi au prins 153 peşti mari (Ioan 21:11).

A doua experienţă pe care doresc să o amintesc a fost  evanghelizarea  din  noiembrie 1989,  în  săptămâna în care a avut loc ultimul Congres al P.C.R. Dr. Samuel Kamaleson din India predica, iar sala, balconul, demisolul, holul, curtea şi locul din faţa bisericii „Sfânta Treime” erau pline de ascultători. Securitatea şi Departamentul Cultelor au trimis în fiecare seară emisari să mă someze să opresc evanghelizarea.  Motivul?  „Organele Supreme” de Partid nu admit ca în timpul Congresului să aibă loc manifestări religioase! Le‑am răspuns că am programat evanghelizarea cu doi ani înainte şi că nu vom renunţa nici măcar la o singură seară de evanghelizare.

Pentru ultima seară, le‑am cerut membrilor bisericii să rămână acasă şi să lase locurile lor tinerilor. Sâmbătă seara, cu o oră înainte ca să înceapă evanghelizarea, clădirea bisericii era plină până la refuz. Mulţimea tinerilor se înghesuia pe culoare, iar unii au intrat în baptistierul de lângă amvon. M‑am dus la hotel să îl aduc pe Samuel Kamaleson. „În seara aceasta nu voi predica!, m‑a întâmpinat el. Securitatea mi‑a spus că produc dezbinare între baptişti!”

Dr. Samuel Kamaleson este pastor metodist. „Nu se poate, i‑am răspuns eu, Securitatea minte!”

„Înţeleg, dar eu le‑am promis…!” Am crezut că fac atac cerebral. „Dar dacă este OK, a continuat Samuel Kamaleson, voi cânta şi voi depune mărturie despre modul în care m‑am întors la Dumnezeu!” Îmi venea să îl strâng în braţe. „E, OK! E, OK!”, am exclamat eu. Timp de două ore, Dr. Samuel Kamaleson le‑a vorbit tinerilor despre Isus Cristos şi a presărat „mărturia” sa cu cântece religioase în limba Tamâl şi în engleză. Introducerea fiecărui cântec era o adevărată predică. Poetul Ioan Alexandru era în sală împreună cu câţiva poeţi basarabeni. A  compus o poezie în amintirea acelei seri de revărsare  de har. La terminare, tinerii bisericii m‑au înconjurat şi m‑au felicitat pentru ideea extraordinară de a‑i cere pastorului Samuel Kamaleson să nu predice, ci să mărturisească întoarcerea sa la Dumnezeu. „A  fost  cea  mai  minunată  seară!”,  exclamau  ei încântaţi. „Vă mulţumesc pentru felicitări, dar n‑a fost ideea mea… A fost ideea Securităţii!”

Atunci am înţeles că Dumnezeu poate să schimbe ceva  în  România. La plecare, pe  aeroport, Dr. Samuel Kamaleson mi‑a spus ca Securitatea i‑a interzis să mai vină în România. L‑am rugat să îmi promită că dacă Dumnezeu va  aduce schimbări în România, se va  întoarce cât mai curând. Programul lui de misiune mondială era întocmit pe doi ani înainte. În februarie, 1990 Dr. Samuel Kamaleson a predicat la sala Polivalentă şi aproximativ 5.000 de persoane au  răspuns invitaţiei de a‑L accepta pe Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn.

Nu te‑ndoi, ci crede că după orice nor
E‑un soare şi mai dulce şi mai strălucitor!
Nu norul este veşnic, ci soarele‑i acel
Ce‑nvinge şi rămâne în cel din urmă, el!

Anunțuri