You are currently browsing the category archive for the ‘Petru Popovici’ category.

Când ne‑au vizitat în iunie 2008, sora Tenzi Popovici m‑a lăudat puţin pentru intensa mea activitate cu „scrisul” din cadrul Asociaţiei. Fratele Pitt mi‑a dat să traduc o carte…

N‑am îndrăznit să‑l refuz, pentru că îi ştiam principiul: „Dacă ai ceva de făcut şi îţi trebuie ajutor, caută un om «ocupat». Nu te încrede niciodată în cei care stau degeaba!”

Cu unii „sfinţi” se întâmplă lucruri ciudate. Sunt convins că sunt rânduieli hotărâte la curtea cerului. Iată câteva dintre ele:

Richard Wurmbrand, prin mâinile căruia au trecut milioane de dolari în misiunea lui mondială, n‑a avut şi n‑a condus niciodată o… maşină. N‑a făcut niciodată o fotografie şi n‑a avut o cameră de fotografiat. N‑a avut în America o casă a lui cu mobilă şi n‑a îmbrăcat nici el, nici tanti Sabina, haine scumpe sau obiecte de aur.

Niculiţă Moldoveanu a murit într‑o casă „de împrumut” cu chiria plătită de fraţi şi a fost îngropat într‑un mormânt care nu era al lui.

Petru Popovici mi‑a mărturisit de curând (iunie 2007) la Atlanta că a reuşit să nu mai aibă nimic în posesie personală. Stă în casa fetei lui Angela.

Traian Ban şi Vasile Brânzei o sfârşesc tot fără să aibă o casă a lor, la fel ca şi Aurel Popescu în Portland.

Oamenii aceştia au reuşit să nu se lipească prea tare de nimic din lumea aceasta. Au trăit mai mult pentru lumea de dincolo şi s‑au desprins mai uşor de ceea ce deja nu mai era în niciun fel „al lor”.

 

Printre lucrurile pe care le‑am învăţat de la fratele Pitt Popovici în Los Angeles a fost şi locul în care să stau în  adunare.  Majoritatea   păstorilor,  confirmând  unele bănuieli ale Domnului Isus, aleg să stea în locurile din faţă în adunarea sfinţilor. Când nu s‑au urcat încă la amvon, ei stau „pe banca întâi”.

Spre surprinderea mea, fratele Pitt, care venea  de obicei primul şi putea să‑şi aleagă orice loc dorea, prefera să stea pe banca din spate, ultimul loc de la margine spre mijloc. Cred ca dânsul câştiga astfel două lucruri: putea vedea adunarea în întregimea ei, ca un veritabil veghetor, şi era prezenţa inevitabilă cu care trebuiau să se întâlnească toţi aceia care „întârziau” la casa de rugăciune. „Aminul” rostit de el din ultima bancă acoperea sonor toată audienţa şi stabilea parcă un ton sănătos al închinării.

 

Pe data de 9 Noiembrie 2003, cu ocazia întâlnirii foștilor studenți creștini de la Timișoara, fratele Petru Popovici a rostit în biserica noastră din Los Amgeles un mesaj cu puternice accente autobiografice:

„Eu pot spune împreună cu psalmistul că „Dumnezeu m-a ocrotit în coliba Lui”. Treizeci de ani, din 1937 până în 1967, am vestit Cuvântul Domnului în România. N-au fost ani de mare libertate. Am suferit înainte de a fi comuniștii atei la putere. Uneori se pare că înainte de comuniști au fost chiar împotrivirile mai mari și suferințele mai mari.

Au venit comuniștii. Un frate venit din România după ce am ajuns eu aici, mi-a spus: „frate Pitt nu uita că mâna comuniștilor este destul de lungă să te ajungă și aici. Eu însă nu m-am temut de ei nici în România și n-aveam să mă tem de ei din Emerica.

Am fost păstor la Timișoara sub doi împuterniciți și la Arad sub un altul. (n.a. Un „împuternicit” era un om cu autoritate din partea Sattului Român ca să supravegheze activitatea Cultelor religioase și ale angajaților lor). Când mi-au făcut mutarea de la Arad la Timișoara, împuternicitul de acolo nu „m-a vrut”. El a pus un referat negativ la dosarul meu astfel ca Departamentul Cultelor să nu aprobe mutarea mea. La Arad era însă un împuternicit mult mai bun. Într-o clipă de intimitate și confesare mi-a spus:

„Domnul Popovici, dacă ar fi să pot să-mi aleg astăzi, eu aș alege să fiu baptist.”

„Da de ce nu poți și astăzi?” i-a zis eu. Am înțeles că se temea că-și va pierde pâinea.

Cel de la Timișoaran-a reușit nimic cu referatul lui pentru că împuternicitul de la Citește restul acestei intrări »

6 Iulie 2002. Tocmai m-am intors de la tabara tineretului baptist roman din America de la Colorado Springs. Aflasem de la Beniamin Cocar, prin Internet, ca fratele Pitt fusese internat de doua ori in doua saptamani. Il supara inima si il suparau plamanii. Cei din Atlanta erau de parere ca se apropie despartirea. Beni spunea ca fratele Pitt este foarte lucid si calm, reusind chiar sa-i intareasca pe cei care veneau sa-l … intareasca pe dansul. Ajuns acasa, m-am grabit sa-l sun ca sa-l mai apuc in viata. Mi-a raspuns chiar dansul. Glasul ii era ragusit si vorbirea ii era chinuita de bronsita dansului proverbiala.

“Sunt bine”, raspunse dansul intrebarilor mele. “Doar ca se apropie clipa. Toata chinuiala aceasta este menita sa ne faca dezlipirea de lumea aceasta mai usoara. Ne dezgustam de toate cele de aici.”

“Ati primit exemplarul din cartea “Amintiri cu sfinti”? Vi l-a trimis Daniela …”

“L-am primit si chiar doream sa te sun …”

Asteptam politicos si nerabdator sa aflu parerea dansului despre ultima mea carte. Mare parte din cuprinsul ei erau si intamplari pe care le traisem cu dansul. Altele erau amintiri cu nenea Richard, Simion Cure si alti “mai mari” care-mi luminasera cararile vietii.

“Cam multa laudarosenie ai pus in ea … Mi-ai pus in seama o sumedenie de lucruri pe care nu le-am facut eu, ci Domnul …”

Am izbucnit in hohote de ras si am cautat sa o intorc:

“Astea sunt amintirile mele! Daca Domnul va dori sa spuna si El ceva despre viata si activitatea dumneavoastra o va face cu siguranta in ziua evaluarilor … Deocamdata, acestea sunt amintirile mele si asa mi-ati ramas dumneavoastra in suflet …”

Ca elev crescut in tipografia de la biserica Bellflower, eram curios sa aflu parerea dansului despre cartea in sine si despre “calitatea” scrisului. Yineam foarte mult la parerea “profesorului” meu. Nu stiam insa cum sa aduc vorba … dar mi-a luat-o dansul inainte.

“Bine, bine. Domnul sa aiba toata lauda … Sa mai scrii …”

Si asta a fost tot. Asta e tot ce am obtinut de la dansul: “Sa mai scrii …” A fost insa destul si inca prea destul de la un om obisnuit sa dea slava numai … Domnului.

Una din trasaturile caracteristice ale unui Pastor cu “P” mare este capacitatea de a asculta cu atentie si de a intelege. Ceea ce m-a impresionat intotdeauna la Fratele Pitt a fost felul in care te facea sa simti ca atunci cand vorbesti cu dansul esti cea mai importanta persoana. Intre darul de invatator si acela de pastor este o mare diferenta.

Un invatator te asculta cu mintea si este mereu gata sa te intrerupa, ca sa-ti dea o povata.

Un “pastor” iti da senzatia ca te asculta cu amandoua urechile si mai ales cu …inima.

Se spune ca exista cam trei trepte in aceasta capacitate de a asculta si de a intelege: treapta indiferentei, la care simti ca vorbele tale zboara pe langa urechile celui ce te asculta, trepta simpatiei, la care simti ca cel ce te asculta reuseste intr-adevar sa te si inteleaga si treapta “empatiei”, la care cel ce te asculta iti da senzatia ca ti-a luat asupra lui parte din problemele tale si te-a eliberat intr-o mare masura de “povara.”
Iata ce a spus depsre capacitatea de a asculta un scriitor medic din Anglia:

“O parte esentiala a abilitatii de a asculta este “identificarea”, o temporara punere de o parte a propriilor convingeri si prejudecati, o abandonare a propriului cadu de referinta si a dorintelor cu scopul de a experimenta lumea interioara a interlocutorului, de a incerca sa te asezi in papucii lui. Aceasta identificare a celui ce asculta cu cel care ii vorbeste este in esenta o marire si o extindere a noastra insine, o dobandire a unor cunostinte de care n-am avea altfel parte. Mai mult inca, din cauza ca aceasta “identificare” implica o abandonare temporara a propriei personalitati, ea ne inlesneste o totala “acceptare” a celuilalt. Simtind aceasta acceptare, vorbitorul se va simti din ce in ce mai putin vulnerabil si din ce in ce mai inclinat sa destainuiasca celui ceare il asculta. Pe masura ce se intampla aceasta, vorbitorul si ascultatorul cresc in apreciere unul pentru altul si duetul acestui dans al dragostei poate incepe.”

4 Decembrie 2002. Ieri m-am intors de la Toronto, unde a avut loc logodna fetei mele mai mari, Christine, cu Valer Monafu. Mama lui, ajunsa acolo din Romania, n-a primit viza pentru a veni la Los Angeles, asa ca ne-am imbarcat toata familia si am zburat sa pecetluim o “logodna internationala.”

Revenit acasa, am rasfoit vraful de corespondenta si am deschis infrigurat o scrisoare de la fratele Petru Popovici. M-am temut sa nu-mi vesteasca ceva rau, … m-am bucurat anticipand ceva bun …

Pentru ca n-am permisiunea dansului sa o public, ma voi margini sa va impartasesc doar una din metaforele care, din cat il cunosc eu, l-au caracterizat in toata activitatea lui.

“M-am straduit toata viata sa asez hrana in ieslea de jos a oilor, nu in cea inalta a boilor. Dumnezeu m-a trimis sa dau hrana oilor. Pe boi sa-i pastoreasca altii …”

Remarca era pentru cei care ne-au reprosat mereu lipsa de “nivel academic” din mai toate scrierile noastre.

Scrisoarea fratelui Popovici ma incuraja sa continui sa staruiesc in lucrarea pentru cei mici si multi, nu pentru cei mari si Citește restul acestei intrări »

L-am avut iarasi printre noi in 9 Februarie 2003. A venit la o nunta, dar a ramas sa sarbatoreasca alaturi de noi cei 20 de ani scursi de la plantarea bisericii in Hollywood. Parca mai ieri m-a intalnit la Kitchener, Canada si mi-a spus: “Daca vrei, vino sa vezi lucrarea din California. Avem nevoie de un om acolo.”

Am venit in iarna lui 1983, iar in primavara m-am mutat definitiv in Los Angeles. Dansul m-a sfatuit sa merg si la San Francisco si sa vad biserica ramasa fara pastor prin moartea fratelui Botan. M-am dus, am vazut biserica de acolo, dar am ales sa raman in Los Angeles, alaturi de fratele Popovici:

“Stiti, eu n-am fost pastor in tara. N-am experienta. Daca dau de probleme in San Francisco, ma inec singur. Prefer sa raman aici si sa invat de la dumneavoastra, iar daca dau de probleme, am sa strig: “Ajutor!” si veti veni repede sa ne scoateti din impas.”

Asa am spus si asa a si fost. Dumnezeu m-a rasplatit pentru atitudinea mea de “ucenic” si mi-a facut parte sa cresc in anii de pastorala la umbra unor giganti ai lucrarii crestine: Petru Popovici, Richard Wurmbrand, Simion Cure, Liviu Olah.

La inceput, fratele Petru Popovici a impins un grup de 27 de membrii din biserica lui sa vina cu mine si sa formeze nucleul Citește restul acestei intrări »

Invatatorul mediocru spune. Cel bun explica. Cel si mai bun demonstreaza, iar cel mai bun inspira.

In primii ani de ucenicie linga fratele Pit l-am auzit spunindu-mi: „Frate Daniel, sa lasi intotdeauna o margine de lucru pentru Domnul. Sa nu vrei tu sa rezolvi toate lucrurile. Sint pastori care se poarta de parca Dumnezeul lor ar fi neputincios sau in concediu. Tu sa nu faci asa. In viata mea eu m-am invatat sa spun ce cred ca trebuie, sa fac ceea ce cred ca este necesar si apoi sa astept ca Domnul sa faca restul. Sa n-ai niciodata pretentia sa faci tu totul. Lasa o margine de lucru pentru Domnul. Vei vedea atunci cum El este linga tine si intervine cu puterea Sa.”

Probabil ca in aceasta „strategie de lucru” sta secretul reusitelor fratelui Pitt. El n-a cautat sa „le faca pe toate”, acceptandu-si limitarile omenesti si facandu-I loc „Celui Atotputernic” sa-Si implineasca voia. Cei din jur n-au priceput intotdeauna „ce se intampla”, dar au vazut rezultatele si s-au grabit sa-l Citește restul acestei intrări »

Cand m-a chemat la Los Angeles, fratele Pit lucra intens la tipografie. L-am gasit murdar pana la urechi, cu tot felul de scule in mana, umbland la un „compozer” electromecanic, vechi cam de varsta mea.
In scurta vreme, prin amabilitatea unor tineri electronisti priceputi, scoteam impreuna din imprimanta prima revista gata asezata pentru tipar.

„Vedeti frate Pit, ce simplu este! Nu mai trebuie sa tot reparati harbul ala. Nu ne mai chinuim sa taiem cu foarfeca si sa lipim cu clei. Mult mai usor si mai repede!”

„Da,” ne-a raspuns dansul,” dar si rasplata voastra de la Domnul va fi mai mica! Eu stiu ca Domnul ma va rasplati pentru toata migaleala mea si nu va uita de stradaniile mele. Nu cautati sa va fie intotdeauna usor. Dumnezeu merita sa-L slujim si cu transpiratie si chiar cu … lacrimi.”

Alta data, cand priveam imbufnat un teanc de carti „gresite” la tipar, mi-a soptit bland: „Nu te necaji, nimic nu-si pierde rasplata! Chiar si munca aceasta „zadarnica” nu va fi uitata. Dumnezeu se uita la inima si va sti sa rasplateasca. Noi nu lucram doar pentru oameni, ci pentru Domnul.”

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

B27

B17

Olah_familie_pastori

Plah_portret

Olah_Sotie_cu_amintiri

Olah_portret_cu_sicriu

Olah_Familie_in_asteptare

Mai multe poze

Blog Stats

  • 191,343 hits