Pentru o evaluare evanghelică a „Oastei Domnului”, vom reda mai jos prelegerea păstorului Adolf Novak, ţinută în 1998, cu ocazia conferinţei „Lumină pentru răsărit”, din Germania.

„Cine se interesează de istoria spirituală a României constată că anii care au urmat imediat după primul război mondial au fost o perioadă a multor începuturi. În 1922, călugărul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea devenind mai târziu foarte cunoscută. În acelaşi timp, preotul Tudor Popescu L‑a predicat în Bucureşti pe Christos, aşa cum ajunsese el să‑L cunoască prin pocăinţă şi prin naşterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei. În acelaşi an, viaţa spirituală din cadrul Bisericii Ortodoxe a început să se învioreze şi în Transilvania, mai exact în Sibiu. Toate aceste evenimente au lăsat urme până în ziua de azi, poate şi din cauză că au fost marcate de suferinţe şi de grele încercări.

Lupta pentru viaţa spirituală

Înfiinţarea şi dezvoltarea Oastei Domnului este legată inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s‑a născut în ziua de 3 martie 1888, în satul Certege, judeţul Turda, în Transilvania, şi a studiat teologia Ortodoxă la Sibiu. Aici, la Academia Teologică din Sibiu, a fost mai târziu şi profesor.

După ce s‑a căsătorit, a slujit zece ani ca preot. Între anii 1912 şi 1918, lui Trifa i‑au murit trei dintre cei patru copii şi, de asemenea, şi soţia. Au fost ani grei, care l‑au pregătit însă pentru lucrarea de mai târziu.

În 1920, Iosif Trifa îşi publica prima sa carte, sub titlul «Spre Canaan».

În 1922, mitropolitul Bălan îi propune să facă parte din redacţia gazetei bisericeşti «Lumina satelor». Un an mai târziu, Trifa a publicat în această revistă o chemare arzătoare la o înnoire spirituală în toată ţara. Autorul era nemulţumit de starea spirituală a poporului român şi a preoţilor lui. De asemenea, Trifa s‑a gândit (critic) şi la sine. În cartea «Să creştem în Domnul», Trifa a scris: «Mulţi ani am fost şi eu un om lumesc. Chiar ca preot de ţară, eram într‑o bună parte un om lumesc. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo, sunt şi eu om care trebuie ‘să‑mi trăiesc viaţa’. Această cumplită judecată, care ‑ durere! ‑ se mai ţine şi azi, mă împărţea în două: în omul de la altar şi în celălalt, de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m‑a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viaţă nouă.»

Aceeaşi regenerare duhovnicească şi‑o dorea pentru întreaga ţară. El scria: «România se află într‑o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate… Prin furtunile pline de otravă… ni s‑a înveninat credinţa, ni s‑a pierdut dragostea şi ni s‑a umplut sufletul de otrava păcatului… Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă.»

Soluţia văzută de preotul Trifa a fost într‑o pocăinţă interioară: «De ne vom opri, de ne vom ridica şi noi ca fiul cel rătăcit din Evanghelie şi de vom pleca spre Casa Tatălui ceresc (…) La temelia noii rânduieli din sat ‑ din ţară ‑ trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Isus.»

Această frământare sufletească a crescut tot mai mult. În preajma Anului Nou 1923, preotul Trifa şi‑a analizat viaţa trăită până atunci, în mod special slujirea lui ca preot. Profund întristat şi nemulţumit, a constatat că viaţa sa, ca şi a celorlalţi oameni, nu era marcată de rugăciune şi evlavie, ci de datini păgâne întunecate. Oamenii trăiau în chefuri şi în destrăbălări ruşinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un cârd de beţivi, care răcneau de răsuna întreg cartierul. S‑a simţit îndemnat să scrie un articol la revistă tocmai pe această temă. În mod spontan, a îngenuncheat la masa sa de scris şi a mărturisit:

«Doamne, Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea… ne biruie întunericul… ne îneacă potopul fărădelegilor… se scufundă oamenii în pieire sufletească… Dă‑ne, Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului şi a Diavolului… Vino, Isuse Doamne, căci iată s‑a făcut furtună în marea vieţii noastre.»

În această stare de zdrobire sufletească, preotul Iosif Trifa s‑a decis să cheme oamenii la pocăinţă şi la luptă împotriva răului. Această chemare spre ţară a răsunat în nr. 1/1923 al gazetei «Lumina satelor»:

«Veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou. Avem noi, românii, două mari păcate, care mai ales ne strică sufletul şi traiul creştinesc: sudalma şi beţia. Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşire de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri.»

Mii de oameni au urmat această chemare: ţărani, muncitori şi intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.

Programul şi realizarea lucrării

Preotul Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: «…aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit». Această formulare era o veritabilă «declaraţie de război sufletesc contra întunericului şi a răutăţii» din partea unei «armate care lupta sub steagul şi conducerea lui ‘Isus Biruitorul’».

Despre programul Oastei Domnului, preotul Trifa a scris: «Isus cel răstignit ‑ acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L‑am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel.»

Două lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic (astăzi am spune «preoţia generală») şi voluntariatul duhovnicesc («Deoarece orice suflet care L‑a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitorul Domnului»). Trifa scrie: «Ţinând cont de permanenta ofensivă a iadului, un ostaş al Domnului trebuie să fie ‘un ostaş activ, luptător’, un ‘mare viteaz’, capabil să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor.»

În anul 1929, s‑au cumpărat tiparniţe, a fost înfiinţată editura şi a fost deschisă librăria mişcării Oastea Domnului. Trifa a scris: «Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului.»

În cei cincisprezece ani de activitate, preotul Trifa a publicat gazeta în şase numere săptămânale cu un total de douăzeci de milioane de exemplare. Pe lângă acestea, au mai apărut încă 12 calendare, care au ajuns parţial, până la cinci ediţii, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

Tipăriturile s‑au dovedit foarte eficiente. Tractatele şi broşurile au ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Efectul a fost că, pe alocuri, cârciumile de la sate au fost închise şi transformate în case de adunare ale Oastei Domnului. Iată un citat dintr‑o scrisoare adresată preotului Trifa:

«Preacucernice părinte şi semănătorule de lumină ‑ scrie un ţăran din Transilvania, Vă fac cunoscut că, după ce s‑a înfiinţat Oastea Domnului şi la noi, în Poiana Mărului, judeţul Braşov, un cârciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la stăruinţele cuvioasei sale femei, care este o inimă bună şi a fost cea dintâi în Oastea Domnului, a lăsat cârciuma şi localul acela care era pus în slujba Diavolului, l‑a curăţit şi împodobit frumos şi l‑a pus în slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urâte şi murdare, sudălmi, certuri, bătăi, astăzi este plin de rugăciuni şi cântări duhovniceşti.»

Bătrânii şi tinerii au mărturisit că prin cărţile, broşurile şi gazetele lui Iosif Trifa au venit la credinţa vie în Isus Christos. Numărul membrilor Oastei Domnului a crescut formidabil.

Opoziţia ‑ lupta de exterminare

Primăvăratica mişcare a Oastei Domnului a şocat ierarhia Bisericii Ortodoxe. Din păcate, în loc să se bucure şi să cunoască „ceasul cercetării”, Biserica Ortodoxă a reacţionat negativ la succesul preotului Iosif Trifa. Iată ce scrie Adolf Novak:

„Numărul de membri din ce în ce mai mare ai Oastei a neliniştit conducerea Bisericii Ortodoxe, mai ales pe mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan. Din invidie, preotul Trifa a intrat în dizgraţia ierarhilor. Mitropolitul a început să răspândească bănuieli murdare şi calomnii la adresa lui Trifa. Cum acestea nu au avut efectul scontat, Biserica Ortodoxă a trecut la lupta pe faţă împotriva Oastei Domnului. Această luptă a durat ani în şir. Preotul Trifa a fost reclamat, tipografia a fost confiscată de Biserica Ortodoxă. Culmea acestei campanii de persecuţii a fost acuzarea lui Trifa înaintea Sfântului Sinod. În cele din urmă (ca şi Luther în Germania catolică), preotul Iosif Trifa, unul dintre cei mai buni fii ai creştinismului din România, a fost excomunicat.

(Prin aceasta, ierarhia ortodoxă refuza o înnoire din interiorul Bisericii, împingând un număr mare de doritori de spiritualitate să se îndrepte spre Bisericile evanghelice ‑ n.a.)

Sub necazul sufletesc, boala trupească, de care Trifa suferea deja de câţiva ani, s‑a agravat foarte mult. Acuzaţiile şi bănuielile din partea Bisericii Ortodoxe i‑au înrăutăţit foarte mult suferinţa. Au urmat ani grei în care, în ciuda tuturor împotrivirilor şi fără înlesnirea unor spaţii corespunzătoare pentru editură, Trifa a continuat să tipărească cărţi şi gazete. Atacul Bisericii Ortodoxe a continuat chiar şi atunci când Oastea a găsit un alt redactor pentru tipărituri. În februarie 1938, lupta părintelui Trifa pentru mântuirea neamului romanesc s‑a terminat. Dumnezeu l‑a luat acasă în slavă. Ura Bisericii Ortodoxe nu s‑a potolit nici măcar înaintea sicriului: hainele preoţeşti au fost smulse efectiv de pe trupul mort ‑ şi numai după aceea s‑a dat voie ca Trifa să fie îngropat!

Ceata creştinilor ortodocşi treziţi la credinţa vie avea însă să continue să activeze. Din păcate însă, după cel de-al doilea război mondial, alături de Biserica Ortodoxă, împotriva Oastei s‑a năpustit un nou instrument de represiune: Statul comunist.

Complicitatea dintre Republica Populară şi Biserica Ortodoxă

În anul 1948, la insistenţele Bisericii Ortodoxe, autorităţile de Stat interzic activitatea Oastei Domnului. Legea aferentă nu a fost însă publicată niciodată. Chiar şi aşa, în ţară au început arestările: Cornel Rusu (Simeria) şi Traian Dorz (Beiuş), talentatul poet creştin şi colaboratorul apropiat al preotului Iosif Trifa, au fost condamnaţi la ani grei de temniţă. Traian Dorz a fost eliberat în 1952, însă numai pentru câteva luni, după care a fost închis din nou. Închisorile au început să se umple cu membri ai Oastei Domnului.

În anul 1954 a urmat un al treilea val de arestări, oamenii fiind eliberaţi apoi în anul 1958.

Condiţiile din închisorile comuniste au fost inumane. Beton gol, priciuri goale, multe şi ele din beton; iarna fără încălzire, mâncare puţină şi nehrănitoare şi, peste toate, o tortură câinească. Pe durata interogatoriilor, tortura era zilnică.

(Aceştia au fost anii de teroare stalinistă, când s‑au întâlnit în închisori cei mai buni fii ai României. Creştinismul a avut atunci mulţi reprezentanţi printre martirii neamului: preoţi greco‑catolici, preoţi ai Oastei, pastori baptişti, lutherani şi membrii din majoritatea confesiunilor creştine au făcut atunci «Academia creştină a suferinţei». În exterior, ierarhia Bisericii Ortodoxe ţinea slujbe de proslăvire a «noii puteri a poporului» ‑ n.a.)

Eliberat a doua oară din închisoare, poetul Traian Dorz a fost somat de autorităţi să înceapă acţiunea de «legalizare» a mişcării Oastea Domnului. Au urmat o serie întreagă de vizite la Bucureşti şi întocmirea unor liste cu conducătorii mişcării. Când autorităţile s‑au declarat mulţumite de listele alcătuite de Traian Dorz a urmat… arestarea! Toţi conducătorii mişcării Oastea Domnului au fost arestaţi în ziua de 25 decembrie a anului 1958. Au urmat apoi alte arestări. Un total de peste 500 de lideri ai Oastei au fost aruncaţi în puşcărie. (Biserica Ortodoxă îşi rezolva treburile murdare cu ajutorul Statului! ‑ n.a.)

Sub presiunile politice venite din vest, a urmat o amnistiere generală şi membrii Oastei au ieşit din închisori în anul 1964.

Chiar şi pe timpul în care conducătorii ei erau în închisoare, Oastea Domnului a continuat să existe şi să se manifeste. Aflată acum în «ilegalitate», mişcarea a continuat să‑şi vadă membrii arestaţi şi închişi. De obicei, conducătorii locali erau arestaţi, iar creştinii surprinşi în adunări erau amendaţi cu mari sume de bani. Doar în 1967, 40 de familii au fost amendate de două ori: o dată cu 40.000 de lei, şi a doua oară cu 60.000 de lei. Salariul mediu al unui muncitor era atunci de 2.000 de lei.

Denunţaţi de preotul local, membrii Oastei erau luaţi sub supraveghere de autorităţile de Stat şi şicanaţi la locul de muncă. Toţi trăiau acasă cu teama percheziţiilor. Nicolae Moldoveanu, talentatul compozitor al Oastei (trecut ulterior la Biserica Baptistă) a fost percheziţionat în 1971, 1973, 1976 şi 1977. Pentru că a continuat să fie activ în lucrarea creştină, Nicolae Moldoveanu a fost arestat, judecat şi condamnat la treisprezece ani de detenţie (din care a trebuit să stea în închisoare «numai» şase ani).

Traian Dorz, care a scris peste 15.000 de poezii, grupate acum în 28 de volume, şi alte 46 de cărţi de meditaţii la textele biblice, de istorioare pentru copii etc., a fost condamnat de şase ori şi a petrecut în total şaptesprezece ani în diferite închisori. Dintre cei şaptesprezece ani, doisprezece ani a stat închis fără să fi existat vreo sentinţă judecătorească! (Statul comunist se ferea să facă publicitate persecuţiei ‑ n.a.) Privit ca lider al Oastei Domnului, Traian Dorz a fost silit să trăiască sub domiciliu forţat majoritatea anilor. Ultima lui arestare a avut loc pe 3 august 1981. La vârsta de 67 de ani, el a fost condamnat atunci la «doar» doi ani de detenţie.

După şase luni, a fost însă eliberat din nou. Opt ani mai târziu, la 29 mai 1989, Traian Dorz a murit la spital, fără să mai apuce să vadă «schimbarea» politică din acel an.

(Arestările şi supravegherea neîncetată la care a fost supus Traian Dorz au fost elementele unei campanii de teroare prin care Statul comunist a făcut un serviciu Bisericii în schimbul complicităţii ei politice. ‑ n.a.)

Specificul Oastei Domnului?

Mişcarea Oastea Domnului a ţinut până în ziua de azi de cele patru puncte principale. La adunările lor este vorba în esenţă de:

1. Cuvântarea liberă (predica) cu chemarea la pocăinţă

2. Declamarea de poezii spirituale

3. Intonarea cântărilor religioase cu acompaniament instrumental

4. Rugăciunea liberă, spontană

Toate acestea sunt lucruri care nu sunt permise în Biserica Ortodoxă. Adunările Oastei durează normal până la două ore, în funcţie de numărul celor care participă în mod activ la slujba divină. Cei prezenţi emană o bucurie profundă şi, în acelaşi timp, o teamă neprefăcută de Dumnezeu. La întruniri participă un număr izbitor de mare de tineri.

În adunările publice şi în viaţa privată, pentru membrii Oastei Domnului Biblia joacă un rol central. Iosif Trifa a fost de părere că: «Sfânta Scriptură nu este o carte ca oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu. O carte prin care Dumnezeu stă de vorbă cu noi despre planurile Sale. Biblia este o carte în care Dumnezeu Îşi descoperă planul de mântuire.»

Anii grei ai libertăţii

După «revoluţia» din 1989, a sosit ceasul libertăţii şi pentru Oastea Domnului. Biserica Ortodoxă a fost suficient de inteligentă să‑i integreze în rândurile ei pe «tăcuţii din ţară», altfel i‑ar fi pierdut în favoarea altor biserici.

evoluţia din 1989 a adus libertatea religioasă şi în România.

Biserica Ortodoxă Română a anulat decizia de caterisire a părintelui Trifa şi a recunoscut oficial mişcarea Oastea Domnului. Se exercită un control de natură dogmatică şi există un delegat din partea Sfântului Sinod (PS Calinic).

Ici şi colo, adunările membrilor Oastei se desfăşoară în clădirile bisericilor ortodoxe, însă în afara spaţiului liturghiei oficiale. Integrarea a reuşit numai în unele cazuri, deoarece mulţi preoţi ortodocşi nu au nici un pic de înţelegere faţă de Oastea Domnului.

S‑a discutat şi se discută mereu în ce măsură mai pot adopta membrii Oastei obiceiurile Bisericii Ortodoxe, în special cele fără suport biblic, ca rugăciunile la sfinţi şi pomenile pentru morţi. O parte din membrii Oastei au declarat că nu pot rămâne în sânul unei Biserici care i‑a trădat şi i‑a aruncat în închisoare. Alţii au rămas. O a treia parte a Oastei s‑a alăturat mişcărilor evanghelice, integrându‑se în biserici baptiste, penticostale sau creştine după Evanghelie. Imaginea de azi a Oastei Domnului nu mai este la fel de omogenă ca în anii persecuţiei. Ici şi colo există localităţi în care ostaşii s‑au alăturat Bisericii Greco‑Catolice.

Conducerea Oastei Domnului se află în Cluj‑Napoca. Aici, membrii ei au la dispoziţie câteva birouri. Mai nou, ei au şi o clinică medicală cu un medic internist, un cabinet stomatologic şi un medic pediatru. Recent s‑a dat în folosinţă noua tipografie. Principala publicaţie a Oastei este ziarul «Isus Biruitorul», scos cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.

Una dintre tradiţiile Oastei a rămas însă în picioare: la Rusalii, ostaşi din toată ţara vin la Sibiu şi se adună în jurul mormântului fondatorului mişcării, preotul Iosif Trifa.

(Am putea spune că acest gest este simbolic pentru ancorarea mişcării în trecut. Pentru supravieţuirea prezentă şi pentru dezvoltarea viitoare, Oastea Domnului resimte nevoia apariţiei unor noi lideri, cu suficient har şi personalitate pentru a da contur acestei mişcări de renaştere spirituală naţională ‑ n.a.)

Despre starea de astăzi a Oastei, preşedintele ei actual (în anul 1998), Suciu Vasile afirmă: «Astăzi, Oastea Domnului este un fenomen de masă. Din păcate, prin aceasta calitatea ei a scăzut. De asemenea, ne lipsesc şi conducători binecuvântaţi de Dumnezeu, asemenea celor pe care i‑am avut în trecut. Asimilarea de către Biserica Ortodoxă ne‑a impus un formalism rigid.»”

Direcţii contemporane

Aşa cum am menţionat mai sus în interiorul Oastei există păreri diferite cu privire la relaţia cu Biserica Ortodoxă. Aceasta este o problemă delicată. Se pare că există câteva aripi în cadrul Oastei. Unii afirmă că locul Oastei Domnului este în Biserică, că adunările trebuie ţinute în lăcaşele de cult şi că preoţii şi episcopii locali trebuie informaţi şi, pe cât posibil, implicaţi în activitatea Mişcării. Alţii văd rolul Oastei Domnului ca fiind unul misionar faţă de Biserică, fără a fi însă sub controlul acesteia. În unele cazuri, Ostaşii se acuză reciproc de sectarism şi protestantism.

Aripa mai „independentă” din cadrul Oastei întreţine legături cu diferite culte neoprotestante, de unde şi aprecierile laudative ale acestora faţă de Oastea Domnului. Aripa „ortodoxă” se opune legăturilor cu cei din afară, de teama influenţelor sectare.

O evaluare evanghelică

Reluând paralelismul amintit anterior, am putea spune împreună cu Novak Adolf că:

„Ceea ce a fost Wesley pentru Biserica Anglicană a fost şi Iosif Trifa pentru Biserica Ortodoxă din România. Viitorul acestei mişcări, indiferent de numărul de azi al membrilor ei, depinde de credincioşia şi de angajamentul lor faţă de lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care i‑a ocrotit în trecut prin marile lupte. Acum, Oastea Domnului trebuie să fie confirmată de libertate.”

Anunțuri