Fratele Simion Cure m-a rugat odata sa scriu o introducere pentru un volum de poezii pe care dorea sa-l tipareasca. Intentia dansului a fost buna, dar … n-a fost sa fie asa. Volumul cu pricina n-a mai aparut. Eu am ramas insa cu o „introducere” pe care nu stiam unde sa o pun.

O asez acum ca pe o destainuire a dansului si a mea, la inceputul acestei culegeri de scplipiri luminoase care mi-au aprins, de-a lungul anilor, trairile sufletului si mi-au iluminat calea.
„Ce este un poet ? Cine poate scrie poezie ? Se spune, pe drept cuvant ca „muzica este poezia inimii, iar poezia este muzica mintii”.
Cantecul este respiratia inimii, poezia este cantecul mintii.

Se cere multa inima si nu mai putina minte pentru a scrie poezie. Volumul de fata este produs de un om cu o inima de aur si cu o minte de otel.

Exista poeti care se nasc si poeti care se fac. Cei dintai scriu pentru ca exista, ceilalti pentru ca sa existe. Poeziile din aceasta carte sunt rasuflarile unui om care „n-ar fi putut altfel”.
Am intalnit oameni „daruiti” si oameni care stiu sa se daruiasca. Primii sunt oameni constienti adesea doar de propria lor valoare, cei din urma sunt convinsi de valoarea altora.

Multumim fratelui Simion pentru acesti „stropi de roua”. Ei vor fi o desfatare pentru toti cei ce cunosc „zorii de zi” si traiesc in dimineata sufletului.
Multumim Doamne pentru atingerea degetelor Tale pe corzile sufletului nostru. Fa-le sa vibreze si sa cante doar pentru Tine”.

Iata una din poeziile acelui volum:

Nu-s poet, nici semi …
Scriu ca sunt roman
Fac si eu ce face
Sluga la stapan.
Nu-s o slug-aleasa
Si nici prea cucernic,
Chiar de-as face totul,
Sunt un rob netrebnic.

Sunt un rob netrebnic
Si-s in drumetie
Printr-o-ntunecime
Si printr-o pustie.
Drumul e cu pietre
Sub picioare tare,
Fructele sunt acre,
Apele amare.

Numai Tatal, Bunul
Parinte-al iubirii
Poate sa ne-nvete
Taina indulcirii;
Sa ne-nvete drumul,
Sa ne-arate tara,
Sa ne-arate Crucea
Lemnul de la Mara.

Sa ne dea putere
Cand ne obosim
Si sa ne-nsoteasca
Pana la Elim …
Dar pana acolo,
Cat e? Domnul stie
Cat timp ne va tine
Mersul prin pustie?

Doamne-Atotputernic,
Parinte-al zidirii!
Fa sa-mi vada ochii
Cortul intalnirii.

Probabil ca cea mai cunoscuta poezie a fratelui Cure ramane acea intitulata: „De ce-i asa? O stie El!”

De ce ades mi-e dat pe cale
Sa-ndur dureri si fel de fel,
De ce-s lovit adesea oare?
Eu nu-nteleg, dar stie El!

Cand cunoscut-am Adevarul
Si vrut-am sa spun despre El,
Silit am fost sa tac adesea …
De ce-i asa, o stie El!

Din painea mea am dat altora
Fari sa ma tem ca ma insel.
Rasplata? M-au lovit cu pietre …
De ce-i asa, o stie El!

Cand m-am luptat cu valul vietii
Si cand era s-ajung la tel,
Ma vad cu barca rasturnata …
De ce-i asa, o stie El!

Cand moartea lupta pe-ndelete
Sa rup-al dragostei inel,
Raman copii sarmani pe drumuri …
De ce-i asa, o stie El!

Greu apasat privesc adesea
Calvarul, Crucea si pe Miel;
De ce sunt lacrimi fara vina,
Eu nu-nteleg, dar stie El!

Cand mi-am trait mereu viata
In curatii de porumbel,
Stropit am fost cu murdarie,
De ce-i asa, o stie El!

Eu nu-nteleg, dar cred intr-una
Si cred cu patima si zel,
Ca multe din ce mi se-ntampla
Nu le-nteleg, dar stie El!

Si cand ajunge-voi in ceruri,
Cu Domnul, in al Sau Castel,
M-oi intreba: Cum de-s acolo?
Raspuns la toate-mi va da El!

Anunțuri