Undeva, pe o străduţă îngustă a localităţii Siviţa, din judeţul Galaţi, România, era situată căsuţa noastră. Atmosfera ei era plăcută şi intimă. Lângă casa noastră era casa bunicilor. O casă primitoare, călduroasă, plină de armonie şi de pace profundă, acea pace pe care numai Unul singur o poate da: Isus Christos.

Grădiniţele de flori din faţa casei, balansoarul, căţeluşii şi pisicile au fost universul copilăriei mele. Era aşa frumos! Treptat, treptat însă, în familia noastră, lucrurile aveau să ia un alt făgaş.

Prin iarna anului 1984, aveam doar patru anişori şi, deşi eram prea micuţă să pot cântări cum stau lucrurile, simţeam adesea în casă o tensiune tot mai grea. Într una dintre zilele înzăpezite şi geroase ale iernii, mama ne a părăsit. Pe tata îl vedeam tot mai trist, mai nefericit, mai îndurerat, mai dus pe gânduri şi mai îngrijorat. Zilele treceau, iar eu şi frăţiorul meu, Dinu, mai mare cu doi anişori, simţeam tot mai profund lipsa mamei noastre. Când îl întrebam pe tata despre mama, el ne spunea doar că: „Într o zi se va întoarce.”

După câteva luni de dispariţie, mama s a întors într adevăr. Era bolnavă, distrusă şi epuizată de viaţa trăită în păcat departe de casă. Tata a primit o cu inima plină de milă, căldură şi dragoste. Din păcate, mama a mai plecat iarăşi de câteva ori de acasă. Ultima dată nu s a mai întors niciodată.

Din zi în zi, în inima mea se făcea un gol tot mai mare, iar în sufletul meu pătrundeau tot mai adânc întunericul, durerea, suferinţa şi furtuna. Îmi petreceam zilele stând tot timpul la geam şi privind în zare.

Singurul cuvânt ce răsuna mereu în mintea mea era: MAMA. O aşteptam răbdătoare, deşi nu avea să se mai întoarcă la noi. Singurătatea, durerea, tăcerea şi lacrimile îmi erau cele mai fidele prietene.

În holul casei, pe un perete situat undeva sus la mijloc, (unde nu puteam ajunge), era un tablou mare cu tata şi mama, mire şi mireasă. Priveam lung la mămica mea, pe care nu o mai aveam decât în visurile mele…

Adeseori, o imploram să coboare din tablou, să vină lângă mine, să mă ia în braţe, să mă mângâie, să se joace, să râdă şi să plângă împreună cu mine. Aveam să constat însă cu durere şi să accept faptul că aşa ceva era doar o imagine imprimată pe o hârtie fără viaţă, o poză care nu mi putea vorbi şi nu mă putea mângâia… Părea că nimănui nu i pasă de mine. Mă simţeam neiubită şi nedorită.

Cu timpul, în mintea mea se năşteau tot mai multe întrebări: Cine a făcut cerul şi pământul, stelele, luna şi soarele, copacii, păsărelele pe care le urmăream cum sar agile din creangă în creangă? Cine a făcut ploaia, tunetul, fulgerul, întunericul, lumina şi zăpada?

Seara, deşi se reîntorcea de la lucru trudit şi obosit, tata îmi răspundea întrebărilor cam aşa: „Dacă nu există ceva, există altceva.” Deşi îmi înşira toate lucrurile ce i treceau prin cap, rămâneam nemulţumită de răspunsurile lui. Simţeam că trebuie să mai fie ceva. Dar oare ce?

Bunicii mei erau creştini, iar în casa lor se ţinea adunare, cântau şi se rugau. Pe la urechile mele a trecut de multe ori numele Isus, însă nu ştiam nimic despre El.

Fiind bolnavă, într una dintre zile, bunica ne a chemat la patul ei, să ne vadă. Şi a luat rămas bun de la noi şi ne a încredinţat bunicului spre îngrijire. A trecut la cele veşnice şi nu mi a mai putut spune nimic despre Isus. Tata nu vorbea niciodată despre asta. (Peste mulţi ani aveam să aflu că el nu credea în existenţa lui Dumnezeu.)

În vara anului 1989, într una dintre seri, tata ne a întrebat dacă dorim să ne aducă o altă mămică.
Frăţiorul meu a fost tare bucuros, însă eu nu m am bucurat în aceeaşi măsură. Cu sau fără voia şi dorinţa mea, mama noastră vitregă a sosit la scurt timp în casa noastră. Împreună cu ea a mai adus încă cinci copii, cu vârste apropiate de ale noastre. La scurt timp după venirea lor, au început între noi duşmănia şi bătăile. Adesea, locul meu de refugiu era în podul casei, unde odată cu lăsarea serii, trăiam momente de o groază intensă.

Într una dintre zilele iernii din 1992, bunicul, deşi cu vederea 90% pierdută, m a luat de mână şi m a dus la Târgu Bujor (un oraş din apropiere), unde m a încredinţat orfelinatului de fete spre creştere şi educare. Aici mi am petrecut următorii şase ani, trăind alături de copii care, asemenea mie, n au cunoscut niciodată dragostea şi căldura unei familii. Of, aşa mult doream să mă iubească şi pe mine cineva…

Anii cu încercările lor în Casa de Copii au trecut şi astfel am ajuns în faţa examenului de absolvire a liceului. Am luat examenul fără probleme, din prima sesiune, şi am fost transferată pentru şcoală la Galaţi, unde am stat la Internatul Liceului Pedagogic, alături de copii din familiile de rang înalt.

La liceu dispuneam de libertate, iar în faţă îmi stăteau multe căi necunoscute. Noile mele prietene m au invitat la discotecă, unde a trebuit să mă conformez obiceiurilor de acolo. Deşi mă simţeam degradată, făceam aproape tot ce făceau toţi ceilalţi. Căutam să fiu acceptată, iubită, dorită şi fericită. Participam la concursuri şi câştigam la toate. În acele locuri eram înconjurată tot timpul de „prieteni”. A doua zi, mă simţeam însă la fel de singură, nemângâiată, neîmplinită, neînţeleasă, la fel de părăsită şi de neiubită.

În clasă, aveam acelaşi anturaj. Dar în ultima bancă de la perete am observat o fată, pe nume Sandu Violeta, care era diferită de celelalte. Într una dintre zile, m am apropiat de banca ei şi am auzit o intonând versurile unui cântecel care spunea: „Isus e al meu Domn, El mă iubeşte, nicicând nu L voi părăsi.” Hmmm… numele Isus îmi era cunoscut. Dar de unde oare? Îl mai auzisem cu mulţi ani în urmă în casa bunicilor mei. Mi am zis că trebuie să aflu mai multe despre fata aceasta, aşa că m am mutat cu ea în bancă. Ea mi a vorbit cu bucurie despre Dumnezeu şi chiar m a invitat de câteva ori să merg cu ea la biserică. În urma acelor vizite, am început să mă gândesc serios la Dumnezeu, la existenţa şi la sfinţenia Sa. Mi am privit viaţa şi n am putut găsi nimic bun în ea. Totul în mine era putred şi distrus. Îmi era ruşine şi groază să mă privesc.

Satan a încolţit în mintea mea gândul sinuciderii. Am hotărât să mi curm viaţa şi să îngrop odată cu mine totul. Am luat o doză mare de pastile diferite, le am băut cu lichior (să nu mai ştiu nimic) şi am alergat să mă înec în cea mai adâncă şi apropiată apă de casa bunicilor dinspre partea mamei. Nu mi dădeam atunci seama că moartea nu este un sfârşit, ci doar un alt început veşnic pentru iad sau pentru rai.

Dumnezeu mă iubea însă şi avea o altă soluţie pentru viaţa mea. În timp ce alergam spre apă m a văzut un verişor, care s a aruncat după mine şi m a scos la suprafaţă. M a dus pe umeri până acasă la mătuşa mea, iar de acolo la spital, unde am stat câteva zile. Din fericire, mi am revenit complet şi am rămas fără nici o urmare. Îmi era ciudă de nereuşită şi aşteptam să ies din spital pentru a încerca o altă metodă.

În ziua de 11 aprilie 1998, am privit pământul pe care păşeam şi i am zis: „Tu eşti roditor, însă eu sunt pustie… Ce rost mai are viaţa mea?” Mergeam pe stradă fără nici o ţintă precisă şi mă gândeam să mă arunc în faţa unei maşini. Pe partea dreaptă a străzii George Coşbuc era Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Galaţi. Fusesem acolo cu două colege: Sandu Violeta şi Stoica Valentina, într o zi când nu am făcut ora de fizică.

Fără să ştiu de ce, mi am amintit vizita de atunci şi m am îndreptat către biserică.

Era o zi de sâmbătă. Ajungând la poartă, o tânără, pe nume Mormenche Doina, m a invitat călduros înăuntru. Am intrat şi am constatat că era o adunare a tinerilor. Mi a plăcut ceea ce ne a vorbit pastorul Ghiţă Ovidiu. La invitaţia lui, am hotărât să vin şi a doua zi la biserică. Zis şi făcut.

Duminică 12 aprilie 1998, am revenit şi m am aşezat în mijloc, pe una dintre băncile din spate. Era Duminica Floriilor, iar mesajul a fost din Luca 19:29 44. După rugăciune şi câteva cântări, predicatorul a început să vorbească. Parcă îmi vorbea numai mie. El spunea: „Isus a plâns pentru cetate, iar astăzi plânge pentru tine. Oricine ai fi, oricare ar fi viaţa ta, Dumnezeu te cunoaşte, te iubeşte şi te acceptă exact aşa cum eşti. Nu există păcat atât de mare încât să nu poată fi iertat. Ca urmare, tu nu poţi fi atât de păcătos încât să nu poţi fi iertat. În dragostea Sa pentru tine, El a plătit întreg preţul păcatelor tale pe crucea Golgotei. A murit, iar apoi a înviat şi astăzi este viu! Tu nu trebuie să faci nimic. Trebuie doar să crezi aceasta şi să I deschizi uşa inimii tale. El vrea să intre în viaţa ta, ca Domn şi Salvator.”

În inima mea era o mare în furtună. Aş fi vrut să plâng şi odată cu lacrimile să mi fie vărsată şi durerea. Însă nu vroiam să mă vadă nimeni. În mijlocul frământării mele mi am amintit cum, într o zi, la şcoală, Violeta mi a desenat o inimă ce avea în interior o uşă şi o mână care bătea. Mi am amintit şi versurile pe care mi le scrisese sub aceasta:

„A bătut la uşa ta cineva, o, deschide I, nu mai sta.
Nu L lăsa să plece trist, poate niciodată
Mâna Lui la uşa ta n are să mai bată.”

Chiar atunci, predicatorul a citit versetul din Apocalipsa 3:20: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”

Dintr o dată, am înţeles totul! N am mai ezitat nici o clipă. Ştiam că dacă muream în clipa aceea, ajungeam cu siguranţă în iad. În imaginaţie, parcă, Îl şi vedeam pe Isus cum dădea să plece trist de la mine, poate pentru totdeauna. Deşi nu ştiam să mă rog, când au început rugăciunile, am strigat disperată cu glas tare, plângând: „Doamne Isuse, Te rog, nu pleca. Iartă mă. Îţi deschid uşa inimii… Te rog vino şi intră în ea ca Domn şi Mântuitor. Fă din mine persoana pe care Tu o doreşti şi Te rog, primeşte mă şi pe mine măcar pe marginea raiului Tău.”

În acea clipă am simţit cum valurile mării înfuriate din inima mea s au potolit şi cum întreaga povară de păcate a vieţii mele mi a căzut de pe umeri. În schimbul negurii groase, al durerii şi al furtunii, o lumină, o pace şi o bucurie de nedescris mi au inundat inima. O bucurie ce nu s a sfârşit şi nu se va sfârşi nicicând. E bucuria celui iertat şi acceptat.

Din ziua aceea, Dumnezeu a început în viaţa mea procesul de sfinţire. Rând pe rând, I am predat Domnului toate cămăruţele vieţii mele, pentru a le curăţi şi pentru a domni în ele. Am oprit pentru mine numai una singură: grija de a mi găsi un partener de viaţă. Când a ajuns la aceasta şi mi a cerut să L las pe El să mi dăruiască un soţ, am ripostat, zicând: „Doamne, până aici… asta i prea de tot. Cum să Te las pe Tine? Dacă îmi vei alege un partener urât şi poate prost? Hmmm…, nu, până aici, Doamne!”

În minte mi au revenit vechile amintiri şi m am gândit: „Ce rău aş face dacă aş merge odată la discotecă să i revăd pe toţi cei din trecut? Poate îmi voi găsi eu un Făt-Frumos printre ei.”

Pe 7 martie 1999, L am întrebat pe Dumnezeu cu privire la aceasta: „Să merg sau să nu merg la discotecă?”

Deschizând Biblia şi citind, am simţit că răspunsul Lui era un „Nu” categoric. Am citit din Amos capitolul 3: „Eu v am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului; de aceea vă voi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre. Merg oare doi oameni împreună pe acelaşi drum fără să fie învoiţi?” etc.

Deşi am înţeles că este pentru mine, n am ascultat. În seara de 7 spre 8 martie 1999, am plecat la discotecă. Neascultarea avea să mă coste scump.

Ajunsă acolo, m am trezit parcă înconjurată nu de îngeri, ci de demoni fioroşi, gata să mă înghită. Cum am intrat am simţit cum Domnul m a părăsit. Mi a venit să plâng şi să mă întreb: „Gina, ce cauţi…, ce cauţi tu aici?”

Am ieşit afară şi am rugat un prieten să mă conducă acasă.
În timp ce ne îndreptam cu microbuzul spre casă, împreună cu vreo alţi şapte tineri petrecăreţi, la o curbă, mergând cu viteză excesivă, maşina a mers de câteva ori în zig zag, iar apoi s a răsturnat de patru ori peste cap într o vie cu stâlpi de beton, din apropierea unei râpe adânci. Am apucat să zic doar: „Doamne, iartă mă şi salvează mă!”

Maşina a ajuns de nerefăcut, însă dintre toţi cei din maşină, numai eu şi acel prieten am ajuns pe targa spitalului. Pe holul Spitalului Judeţean Galaţi, Dumnezeu mi a vorbit şi mi a spus: „Gina, uite unde duc paşii tăi fără Mine: la ruină, moarte şi la o veşnicie petrecută departe de Mine, în iad. Eu te iubesc atât de mult şi am pentru tine un plan atât de minunat! Vrei să te smulgi din mâna Mea? Lasă mă pe Mine să ţi dăruiesc un soţ.”

Mi a părut rău din adâncul inimii de nepredarea mea totală şi de neascultarea mea. Mi am cerut iertare. Am plâns şi am recunoscut că am fost o nebună. Pe targa aceea, m am predat în întregime Lui şi L am lăsat să mi conducă întreaga viaţă.

A doua zi, radioul şi ziarele locale prezentau tragedia drept o mare minune, pentru că toţi eram încă în viaţă.

Pe 3 octombrie 1999, L am mărturisit în apa botezului pe Dumnezeul meu, care mi a salvat viaţa. Pe 18 iulie 2001, El l a adus în viaţa mea tocmai din celălalt colţ al pământului, din California, pe cel mai deosebit şi scump om ce poate exista în acest univers: soţul meu. Pe 12 octombrie 2002, acest om minunat: Liviu Louie Moca, a îngenunchiat lângă mine şi mi a cerut să i fiu alături pentru totdeauna, la bucuriile şi încercările vieţii. I am dăruit fericită mâna şi ne am legat în dragostea pe care Dumnezeu a pus o în inimile noastre unul pentru celălalt.

Pe 30 octombrie 2002, am încheiat legământul căsătoriei în faţa martorilor şi a ofiţerului de stare civilă. Iar pe 2 noiembrie 2002, în aceeaşi biserică în care viaţa mi a fost schimbată, ne am prezentat la binecuvântare mire şi mireasă, în faţa Tăticului Ceresc, a martorilor văzuţi şi nevăzuţi.

De atunci, L am lăsat pe Dumnezeu să domnească şi să conducă întreaga viaţă, iar astăzi pot spune că: „Totul e atât de frumos! Sunt fericită, mă bucur că trăiesc şi că nu trăiesc oricum. Trăiesc viaţa din abundenţă! Iubesc şi sunt iubită!”

Locuim fericiţi într un apartament modest din Los Angeles, California. Sunt însărcinată în luna a opta şi voi da naştere unei fetiţe, pe care o vom numi Rebecca Emanuella.

În fiecare zi descoperim tot mai mult frumuseţea umblării „cu Dumnezeu”. Eu L am ales pe El, iar astăzi le pot spune tuturor: „Aceasta a fost şi este cea mai bună alegere a vieţii mele! Nu o voi regreta niciodată.”
Pe 6 decembrie 2002, la numai 44 ani, mama mea a decedat. Deşi înainte de aceasta şi a dat seama că a ajuns distrusă şi terfelită de păcat, a ales să şi petreacă veşnicia departe de Dumnezeu, în iad. Tatăl meu, deşi întreaga viaţă a afirmat că este ateu, în urma meditaţiilor sincere, a ajuns să ne spună că acum „se teme şi crede că există Dumnezeu”. Mai mult decât atât, a decis să L caute.

Tu ce alegi?

Vasile Alecsandri

S a răsturnat căruţa lumii şi toate calabalâcurile ei au căzut şi s au împrăştiat pe pământ. În alandala care s a instaurat, realitatea are acum o înfăţişare de caraghioasă nepotrivire.

„Minciuna stă cu împăraţii la masă”, adevărul este pus la zid cu ochii legaţi şi i huiduit de oameni. Hoţia a ieşit la drumul mare, în timp ce hărnicia este forţată să trudească fără rost pe câmp. Virtutea s a rostogolit sub un obroc, iar patima rea şi deşănţată este pretutindeni „la vedere”, în reviste, în cântece, pe ecrane mici de televizor şi pe marile ecrane ale cinematografelor. Trăim vremuri tulburi sub un cer care este din ce în ce mai ameninţător.

Mă frământam cu gândurile de mai sus când, ca un răspuns venit dintr o altă lume, mi a căzut în mână o frumoasă poezie trecută prin inima lui Vasile Alecsandri:

Din zbuciumul iubirii, din focul ei nestins,
Mereu cu alte lacrimi chemăm acelaşi plâns.
Din plânsul şi lumina acelui sfânt fior,
Mereu cu alte avânturi chemăm acelaşi dor.

Din zborul armoniei spre locul cel prea sfânt
Mereu cu alte doruri chemăm acelaşi cânt.
Plutind din slavă n slavă spre al cerurilor prag,
Mereu cu alte cânturi, chemăm un Nume drag.

Aşa de a pururi până în clipa n care plin
Va fi întreg pământul de Imnul Tău divin
Şi până n clipa n care, cu sufletul uimit,
Privi vom măreţia măreţului Sfârşit

Şi slava fără seamăn a altui început
Din care tot ce i zbucium, va fi necunoscut!
… Când va sosi, o Doamne, un timp mai mângâios
În care să pătrundă Cuvântul lui Christos?

Să piară duşmănia din trista omenire,
Să nu mai fie omul unealtă de pieire.
Când răsări va n ceruri frumoasă, blânda zi,
Ce din orbirea cruntă pe regi îi va trezi?

Ş-a răspândi în lume simţiri mântuitoare,
Dreptatea, libertatea, frăţia ntre popoare.

Anunțuri