A plecat la Domnul Aurelia Baloş, în vârstă de 86 de ani. A lăsat în urma ei 138 de urmaşi. Cortul ei din veşnicie va trebui să fie foarte încăpător. La serviciul de priveghi, printre vorbitori a fost şi Alexandru Cherecheş, de 81 de ani. Dumnealui este unul dintre predicatorii activi din biserica penticostală „Bethel” din Garden Grove. Am regretat enorm faptul că nu s‑a înregistrat scurta lui cuvântare de la capelă.  A vorbit molcom, dar ferm, cu autoritatea unuia trecut prin viaţă şi plin de înţelepciunea Duhului Sfânt. A început de la câteva versete din Psalmul 39:

„Doamne, spune‑mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s‑ar ţine.” (Psalmul 39:4‑5)

Am să încerc să refac din memorie câteva dintre rostirile lui. Cer scuze pentru eventualele scăpări ale memoriei mele.

„Mă întreb şi m‑am întrebat: «Oare cum se măsoară zilele cu un lat de palmă?» N‑am găsit răspuns până ce m‑am dus în cimitir şi am văzut ce scrie pe pietrele funerare sau pe cruci. Aţi văzut şi dumneavoastră că acolo se trec doar câteva lucruri, numele şi pronumele, data naşterii şi data morţii. Doar atâta este esenţial în povestea omului, data naşterii şi data morţii. Între ele se află o linioară, şi dacă pui mâna peste ea dai chiar de un lat de palmă, atâta este între data naşterii şi data morţii. Un lat de palmă…

Mă întreabă unii: «Câţi ani ai?» Eu le răspund: «Nu ştiu!»

«Cum aşa? Ai uitat şi câţi ani ai?» se miră ei … dar eu mă mir şi mai tare de gândirea lor. Ar vrea ei să le spun eu câţi ani au trecut de la naşterea mea, dar pe ăia nu‑i mai am, nu‑i mai pot folosi … iar despre ceilalţi, anii care mi‑au mai rămas să fie ai mei, nu ştiu câţi or mai fi şi nimeni nu ştie…  Poţi fi bătrân sau poţi fi tânăr, nimeni nu ştie câţi ani are. Numai Dumnezeu ştie. Şi‑au clădit unii bogaţi monumente funerare şi cavouri. Şi‑au trecut acolo deja numele lor şi data de naştere. Au pus apoi o liniuţă şi au lăsat spaţiu gol… Nimeni nu ştie data morţii lui. Nimeni nu ştie câţi ani are…”

Psalmistul spune ca Dumnezeu să‑l înveţe să‑şi socotească bine zilele. Aşa este bine şi aşa se cade. Trebuie să ne facem fiecare inventarul nostru. Aţi văzut că este pe alocuri câte un magazin cu mulţi cumpărători. Seara este puzderie de lume în el. Dimineaţa, pe la ora şase însă, cine vine la magazin găseşte pe uşa lui pus un lacăt şi un bilet pe care scrie doar un cuvânt „Inventar”. Acum, nu‑i mare bai pentru cumpărător. El dă din umeri şi se duce repede la alt magazin. Baiul este pentru gestionarul dinlăuntru. Pe el îl trec toate transpiraţiile. Am avut în armată un coleg pus la magazie. Ce s‑a gândit el? Hai, măi, să fac eu inventarul înainte de a veni ăia să mi‑l facă. Mai bine să ştiu eu cum stau şi să nu mai tremur înaintea lor. Zis şi făcut. A socotit el şi a găsit că este în plus cu o mie de ţigări. A luat repede o mie de ţigări şi le‑a pus în altă parte. A venit apoi inventarul adevărat şi l‑au socotit ei. Ce să vezi? L‑au găsit în lipsă tocmai cu o mie de ţigări. Omul socotise rău. L‑au luat la întrebări şi l‑au scos din funcţie. Ba încă l‑au băgat şi la arest. Este foarte important să socoteşti bine; să ştii să‑ţi faci singur socotelile, ca să ieşi bine când va veni vremea verificărilor.”

„Într‑o adunare mare, un evanghelist american a vrut să arate o stare şi a scos din buzunar o sută de dolari şi a întrebat: «Cine vrea bancnota aceasta?» Oamenii au amuţit şi niciunul nu s‑a mişcat din bancă. Singur, un copil s‑a găsit să vină în faţă şi a luat hârtia din mâna întinsă a predicatorului. Ca la un semnal, toată sala, toată audienţa, a scos aşa un oftat… de parcă ar fi vru să spună: «Eu trebuia să o iau. Mie îmi trebuia, nu copilului ăla.» Au oftat aşa ca la comandă. Nici dacă făceau repetiţie n‑ar fi oftat chiar aşa, toţi deodată. Şansa lor trecuse însă, şi evanghelistul a explicat:

«Dumnezeu stă de atâta timp cu mâna întinsă şi vă oferă viaţa veşnică, iar unii dintre voi staţi nemişcaţi de parcă aţi crede că este o glumă, că nu este adevărat, că aşa ceva nu se poate. Nu regretaţi suta de dolari! Regretaţi şovăiala voastră atunci când e vorba despre viaţa veşnică.»”

Îmi pare rău că n‑a fost atunci, acolo, un magnetofon … Doamne, ajută‑ne să nu uităm niciodată cuvintele acestea.

Anunțuri