Iată una din predicile inspirate scrise de acest om deosebit în revista „Lumina Satelor” (nr. 28/1925, pag.3):

Sutaşul din Capernaum

Un mai-mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş păgân; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.

Sutaşul stă înaintea noastră, înti ca o pildă de credinţă vie
şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Christos, în
puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să

L caute
pe Christos şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale.
„Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie!”, i-a zis Christos… ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Christos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire.

Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era… sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele! Iată ce pildă de iubire a aproapelui său
a arătat sutaşul!

Sutaşul din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era un domn, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Isus Dumnezeu.
Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o pildă de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerenie. Sutaşul din Capernaum avea o credinţă adevărată din care, ca dintr un izvor, au izvorât: iubirea, rugăciunea, smerenia. Un păgân mântuit stă în faţa noastră ca să luăm şi noi pildă de credinţă de la el, să avem şi noi o credinţă care să ne aplece mereu la picioarele Mântuitorului, o credinţă care să ne aplece în rugăciuni şi să trezească în noi dragostea şi smerenia.

Dragă cititorule! Uită te cu câtă credinţă stă sutaşul în faţa Mântuitorului; şi, luând pildă de la el, îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu toate bolile tale sufleteşti şi trupeşti, cu toate necazurile tale, cu toate bucuriile şi durerile tale, cu toate lipsurile şi păsurile tale. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi în păcate şi fărădelegi, nu te teme. Mântuitorul te primeşte şi, după ce vei îngenunchea în faţa Lui, te vei minuna însuţi de ce binecuvântare şi de ce bucurie şi mulţumire sufletească vei simţi în viaţa ta.

O, ce lucru minunat văd eu în chipul de mai sus! Un mai mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului! Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mai mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazarme şi birouri care cuprinşi de păcatul trufiei Il înjură
pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt.

Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre. Pe vremea ungurilor, ajungea „căprar” şi „fierar” cel ce ştia înjura mai crâncen. Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns birău (primar) în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! în trufia lui, el ş靖 închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjura! El credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
Sutaşul „păgân” din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.

Sutaşul din Capernaum este apoi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său, şi acest lucru îl spune şi Evanghelia. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui (citiţi la Efeseni cap. 6).

Dragă cititorule! Ca şi sutaşul din Capernaum, ai şi tu un bolnav iubit. Acel bolnav este sufletul tău din casa cea trecătoare a trupului, iar boala este păcatul şi patimile cele rele în care ai căzut.

Aleargă şi tu pentru acest bolnav al tău la Mântuitorul, căci numai El singur ţi l poate scăpa şi vindeca. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n ai avut o şi n ai cunoscut o. Încearcă şi vezi!

Pr. Iosif Trifa Lumina Satelor, nr. 28/1925, pag.3

Iată o altă predică a lui Iosif Trifa:

IUBIŢI-I PE VRĂJMAŞII VOŞTRI!

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi la fel” sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu ţi place, altuia nu-i face”. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni doresc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar în schimb ei fac altora tot răul ce l pot face.

Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este o meteahnă în inima oamenilor, care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar în schimb doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă, şi acea tămăduire n-o poate face un alt doctor decât
Isus Christos şi primirea Lui. Cine L-a primit cu adevărat pe Isus ca Stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, inima aceluia iubeşte pe toţi oamenii şi face bine tuturor prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Isus este „iubire”, şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Christos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, zice mai departe Evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima omului de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta.

Mi-aduc aminte, când eram preot în satul meu, în scaunul spovedaniei foarte mulţi creştini spuneau că n au aprins, n au furat, n au omorât,… dar când îi trimiteam în Numele lui Isus să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte!” Adică viaţa lor de creştin se oprea aici ca şi sămânţa din Evanghelie, sămânţă care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n au primit şi n au înţeles cu adevărat pe Isus care şi de pe cruce a strigat celor ce L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!”

Cel ce are duşmani nu face parte din turma lui Christos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este.” (Ioan 4:20) „Cine urăşte pe fra¬tele său umblă în întuneric… Şi rămâne în moarte.” (Ioan 2:11; 3:14)

Cine este vrăjmaşul nostru? Noi, creştinii cei adevăraţi, nu trebuie să avem un alt vrăşmaş decât pe Diavolul şi păcatul! Pe acest vrăjmaş ne porunceşte Scriptura şi Evanghelia să l urâm cu toată puterea sufletului nostru. Dar greşeala tocmai aceasta este că noi nu urâm pe acest vrăjmaş, ci ne place de el.

Mare vrăjmaş este Diavolul! Câte rele ne face, de câte ori şi în câte chipuri ne batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi ne răneşte sufletul şi noi tot nu l urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşeală.

Urăşti tu, cititorule, pe Diavolul şi păcatul cu toată puterea sufletului tău, sau urăşti pe aproapele tău, pe fratele tău, şi odată cu această ură urăşti pe Dumnezeu şi sufletul tău?

Pr. Iosif Trifa

Un ofiţer istorisea:
Eram la un regiment cu recruţi ce veniseră numai de câteva zile. Într o dimineaţă, mă pun să aleg pe cei ce ştiau vreo meserie. Îmi aşez soldaţii şi încep cu cei ce se pricep la rotărit:

– Rotarii să păşească înainte! strig eu.

Câţiva feciori păşesc înainte. Îl întreb pe cel dintâi:

– Dar, tu băiete, unde ai învăţat rotăritul?

– Să trăiţi domnule căpitan, eu nu s rotar… mă cheamă numai Ion Rotariu, dar de când sunt n am lucrat la roţi.

Ofiţerul făcea haz de această întâmplare. Eu însă văd în ea un tâlc creştinesc. Şi pe cei mai mulţi oameni de azi îi cheamă numai „creştini”, dar pentru Christos şi sufletul lor lucrează tot atât de mult cât spunea „Rotariul” din militărie că a lucrat la roţi.
Poartă creştinii nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt urâte, fapte de păgâni. Creştini cu numele, păgâni cu faptele.

Sfinţenie de paradă
Poziţia nu defineşte persoana, în schimb persoana poate profana poziţia. Politica poziţiei poate perverti până şi cea mai puternică personalitate. Sfinţii adevăraţi apar pretutindeni, naturali, covârşitori în strălucirea caracterului lor ceresc. Sfinţii neadevăraţi se ascund uneori perfid sub mantii de titluri pompoase: „preasfântul”…, preafericitul”… etc. Iată o dovadă lăsată nouă de Octavian Goga într unul dintre jurnalele lui fascinante:

Anunțuri