(Mărturie personală)

Tatăl meu a fost preot reformat. Cursurile şcolii medii le am urmat la gimnaziul Kolcsey Ferenc din Satu Mare, iar teologia am studiat o la universitatea Tisza Istvan din Debrecen. Primul meu loc de muncă a fost la Salonta, judeţul Bihor. De aici am fost transferat la Niuved, judeţul Bihor, apoi la Cheţ, judeţul Bihor. Sărbătoarea Rusaliilor din anul 1958 ne a copleşit de bogăţie. Aici la Cheţ, un sat mic, am asistat la primele semne ale înnoirii în viaţa comunităţii. Chiar şi câţiva dintre mai marii satului, dintre cei beţivani, L au recunoscut în Christos pe Mântuitorul lor.

Într o zi, poştaşul mi a înmânat o scrisoare. Era o scrisoare obişnuită. Soţia unui preot îmi scria următoarele:

„Azi-noapte securitatea l a arestat pe soţul meu, care este bolnav; suferă de T.B.C. Dacă nu aş crede în Cel care l a scos pe Lazăr după patru zile din mormânt, n aş mai avea nici o speranţă că l voi mai vedea în această viaţă. Dar eu cred…”

Vestea a confirmat cele deja ştiute de noi. În curând va veni şi rândul nostru. Au început arestările masive. Populaţia satului încă refuza să accepte sărăcia şi mizeria comună datorită formării colhozurilor (C.A.P. urilor). Şi lupta ideologică era în toi. Regimul comunist dorea să distrugă comunităţile creştine, pe care le considera cei mai înverşunaţi duşmani ai săi.

A trecut aproape o lună de zile de la începutul arestărilor. Câţiva membri ai mişcării de trezire spirituală din cadrul bisericii reformate au fost întemniţaţi. Zi de zi trăiam în stresul aşteptării. Doream şi noi arestarea, deoarece în libertate ar fi existat posibilitatea să nu avem puterea să ne păstrăm credinţa.

Antecedentele arestării se întind până în trecutul îndepărtat. Arestarea reformaţilor maghiari numiţi „betaniştii din România” a avut aspectul ei bisericesc şi de stat. La începutul secolului al 20 lea împotriva vieţii de lâncezeală a bisericii formaliste şi tradiţionale, a apărut un curent religios cu pretenţia de semper reformanda (în latineşte: reformare continuă). Acest curent de reînnoire cu pornire evanghelică a considerat reforma în capite et membris (în latineşte: atât în conducători cât şi în membrii săi) ca pe o ordine permanentă, continuă, normală şi nicidecum un lucru ieşit din comun în biserică.

Deşteptarea spirituală este legată de numele profesorilor de teologie Szabó Aladár şi Kecskemethy Istvan, care au fondat uniunea CE, cu intenţia de a pregăti un loc cald vestitorilor Evangheliei şi un teren de trăire comunitară şi slujire din dragoste. În anii ‘40 lucrarea, care iniţial a fost cât un bob de muştar, a ajuns   ca să rămânem la metafore   un pom imens, care cuprindea aproape întreaga Biserică Reformată. Tot mai mulţi şi au dat seama atât în privinţa vieţii particulare, cât şi a celei comunitare, că singura forţă care poate păstra atât biserica, cât şi credinţa noastră, dar şi naţiunea, este poteca îngustă a Evangheliei. Această recunoaştere existenţială s a dovedit a fi realmente istorică, căci, odată cu cel de al doilea război mondial, puterea bolşevică a pătruns deja până în Europa centrală, periclitând până chiar şi Occidentul.

Puterea totalitară a dictaturii sovietice a început „curăţenia generală radicală” în fiecare stat ocupat. Din 1949 a desfiinţat toate asociaţiile, uniunile şi serviciile oferite de acestea, propagând superioritatea societăţii bazate pe lupta de clasă, manifestând o răbdare „mărinimoasă” doar faţă de activitatea bisericească cultică, formală.

Biserica noastră a fost surprinsă nepregătită de pericolul din Răsărit. În acea stare de şoc s a început, paralel cu implementarea ideologiei marxiste, acţiunea de conciliere cu puterea. Dorea să se demonstreze şi din punct de vedere teologic superioritatea noului tip de societate, prezentându se ca exemplu de urmat modelul „teologiei şi bisericii slujitoare”. Ba chiar mai mult, considera o favoare faptul că putea împinge „căruţa statului”, cu lacrimile pocăinţei în ochi. Bineînţeles, noul regim de tip soviet i a îngăduit bisericii acest lucru, cu mărinimie. Conducătorii bisericii şi au cerut iertare în public pentru afirmaţiile lor anterioare legate de pericolul din Răsărit. S au străduit să îndeplinească unul dintre punctele de vedere luterane, şi anume că: „Libertatea creştinului constă din aceea că este sluga tuturor”, uitând de partea a doua a ideii, şi anume că: „Creştinul este stăpân deasupra tuturor, pentru că are parte de Împărăţia nemărginită a lui Christos”. Astfel, cuvântul „a sluji” a fost denaturat, dându i se o nuanţă de servilism. Atitudinea profetică de atenţionare şi de protest, care izvora din Împărăţia lui Christos, a dispărut încetul cu încetul în totalitate. Împotriva celor care au îndrăznit să ridice glasul, puterea a luat măsuri administrative. Unii au ajuns în închisoare, în spitale de psihiatrie, alţii au dispărut şi n au mai fost găsiţi. (Preotul Papp Bela din Karczag a dispărut, iar Gulyás Lajos a fost condamnat la moarte şi executat pentru activitatea sa revoluţionară din 1956.)

Reprezentanţii oficiali ai bisericii au pecetluit revoluţia spontană populară din 1956 nu numai ca pe o revoluţie împotriva statului, ci şi împotriva Logosului şi a Duhului Sfânt. După înfrângerea revoluţiei, campania împotriva celor care erau implicaţi în reformarea bisericii a luat amploare. Folosind nişte titluri de articole bine alese, presa bisericească şi cea a statului au instigat împotriva Organizaţiei Betania   care între timp fusese desfiinţată, dar mai exista totuşi din punct de vedere spiritual. Unul dintre protopopi (Fekete Sándor) publica permanent articole cu titluri de genul: „Betania este împotriva Bisericii” sau „Betania este împotriva Statului, a păcii, a culturii şi a poporului, membrii ei fiind nişte reacţionari, contrarevoluţionari care au trădat cauza sfântă a socialismului.”

Deci putem spune că şi în cadrul Bisericii Reformate din România domina o atitudine împotrivitoare faţă de reformă. Soarta celor care gândeau în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu şi aveau credinţă era îngreunată şi mai mult de faptul că erau o minoritate maghiară. Erau consideraţi duşmani din două motive: pentru că erau reformaţi credincioşi şi pentru că aparţineau unei minorităţi naţionale. În cursul interogatoriilor noastre s a simţit naţionalismul funcţionarilor de partid   care în rest erau internaţionalişti   purtând degeaba uniformele Securităţii. Aceasta este explicaţia faptului că în punctele acuzaţiei, pe lângă epitetul „antistatal”, „anticomunist” au apărut şi cele de „hortist” şi „iredentist”. Tribunalul poporului, care garanta libertatea absolută de credinţă (este vorba despre tribunalul militar), a argumentat sentinţa nu cu motivele legate de religie şi biserică, ci folosind epitetele politice amintite.

În sânul Bisericii Reformate din România, munca doctorului Kecskemethy Istvan, în urma unor lupte grele, a început să dea primele roade cu privire la modul de gândire evanghelic despre biserică, naţiune şi cultură. Încă de la mijlocul anilor ‘40 încep să i se alăture acestei activităţi tot mai mulţi adepţi, preoţi. Teologi renumiţi, cu o viaţă reînnoită, cum ar fi Szabó Sándor din Oraşul Nou (jud. Satu Mare), teologul Gonczi Sándor din Baia Mare proclamă Evanghelia. Şi printre profesorii de teologie clujeni apar semne de simpatie vizavi de această „trezire”. Trebuie să amintim două personalităţi: Dr. Nagy Géza şi dr. Horváth Jenö. Fireşte, puterea de stat, care pretindea slavă şi laudă exclusivă, nu putea trece cu vederea activităţile celor care priveau lumea în mod calvinist: Lumea este theatrum gloria Dei (în latineşte teatrul gloriei lui Dumnezeu). Cei arestaţi au declarat că nici Biserica şi nici societatea nu pot avea nici un teritoriu care s ar putea sustrage de sub dominaţia suverană a Împăratului împăraţilor. Şi au primit „răsplata” pentru afirmaţia lor.

Conducătorii bisericii noastre considerau activitatea de înnoire   care începuse să ia amploare   groparul Bisericii Reformate strămoşeşti şi erau gata gata să bocească biserica populistă. Este trist că până şi astăzi se consideră că cel mai mare pericol care pândeşte biserica este formarea unor secte în interiorul ei (nota bene: nu se poate vorbi despre secte interne sau externe). În 1946 se comemora tricentenarul sinodului din Satu Mare, care condamna puritanii, iar cei ce împodobesc mormintele părinţilor lor repetă hotărârea de condamnare (similară cu cea din 1646), renunţând pe moment la alte măsuri drastice.

La aceeaşi comemorare, la cererea preoţilor reformatori, care doreau desfiinţarea în totalitate a sistemului stolei (contribuţia suplimentară a membrilor bisericii dată preotului pentru servicii diverse), un preot a dat următorul răspuns, folosindu se de un limbaj nou, ideologic: „Problema stolei este lupta de clasă pentru salarii, singurul nostru răspuns pentru refuzarea plăţii fiind greva.” Cu toate că erau tot mai mulţi ameninţaţi, preoţii care gândeau în conformitate cu Evanghelia se adunau lunar pentru a studia Cuvântul şi pentru a se ruga împreună. La aceste reuniuni, care durau o zi întreagă, studiau şi Catehismul de la Heidelberg, recitându şi reciproc, obligatoriu, pasaje din el. În rugăciunile lor ei aminteau de lucrarea lui Dumnezeu pentru biserică, popor şi stat. Reuniunile se terminau cu evanghelizări. Episcopul Arday Aladár nu a fost de la început împotriva acestei activităţi, protejând o în felul lui, fără însă a putea suporta urmările ei finale. La unele reuniuni participa şi protopopul evanghelic Argay Gyorgy; el îi proteja faţă de puterea de stat pe preoţii săi care simpatizau cu reforma. Ce e drept, preoţii evanghelici care au participat la aceste reuniuni nici nu au fost arestaţi.

Cursurile de reorientare a preoţilor serveau, de asemenea, consolidării puterii partidului comunist. Participarea la cursuri era obligatorie. La începutul anilor ‘50, profesorii de teologie, protopopii luptători pentru pace şi alte personalităţi din conducerea superioară a bisericii au fost convocaţi şi ei la Episcopia din Oradea pentru reeducare. Statul şi a delegat autorităţile la acest eveniment. Au fost prezenţi ministrul culturii, adjunctul ministrului pentru naţionalităţi, deputaţi, inspectori de culte, şi fără menţiune specială, fireşte, oamenii Securităţii. Cu această ocazie au încercat să convingă grupul de 300-400 de oameni de superioritatea socialismului, de avantajele agriculturii colectivizate şi nu în ultimul rând, de pericolul social, antibisericesc şi antistatal reprezentat de preoţii „betanişti”, reformişti fireşte finanţaţi de capitalismul imperialist. Campaniei i s au alăturat şi unele persoane despre care ar fi fost greu să crezi că, contrar convingerilor lor, pot să facă asemenea afirmaţii.

La conferinţă s a afirmat clar că se pregăteau să i aresteze pe preoţii „încăpăţânaţi” care nu doreau nici cum să aleagă „calea cea bună” a comunismului.

Spre marea noastră surprindere, cei arestaţi în 1952 nu sunt preoţii rebeli, ci aceia care figurau în evidenţe datorită comportamentului lor anticomunist. Pe unii dintre ei îi folosiseră şi în luptă împotriva betaniştilor la cursurile de reorientare amintite anterior.

Revoluţia din 1956 din Ungaria a accelerat cursul evenimentelor. Aparatul de stat al României a considerat mişcarea drept generatoare de precedent. Socializarea agriculturii se apropia de sfârşit. „Strivirea” opoziţiei politice fusese încheiată. Majoritatea conducătorilor opoziţiei fuseseră omorâţi sau întemniţaţi. Urma distrugerea opoziţiei ideologice. În această categorie erau incluse şi grupurile active ale comunităţilor protestante şi neoprotestante. Au început convocările pentru audieri şi arestări, atât pe linie bisericească, cât şi pe linia Securităţii. Conducerea bisericii era supusă unei presiuni permanente (ici-colo nici n a fost nevoie de o presiune mare), cu scopul de a întocmi liste nominale cu preoţii pe care nu se puteau baza. În primăvara anului 1957, conducerea bisericii din Oradea i a convocat încă o dată la o discuţie pe preoţii consideraţi duşmani ai bisericii şi ai statului. Din acea discuţie a reieşit clar că nu mai există cale de întoarcere. Preoţii s au referit la statutul aprobat de stat care nu numai că aprobă, dar îi şi obligă la vizitarea familiilor, la organizarea orelor de studiu biblic şi a orelor de religie, într un cuvânt, la necesitatea asistenţei spirituale.

Conducerea bisericii a fost însă de părere că trebuie să sprijinim întru totul socialismul comunist, printre altele şi prin renunţarea la aceste activităţi. Altfel, subliniau ei, vom atrage supărarea regimului, ceea ce ar avea drept urmare nu numai sistarea întregirii venitului „congrua” (cota parte din remuneraţie oferită de stat), ci ar fi periclitată însăşi existenţa bisericii. S a repetat, cum de altfel de atâtea ori în istorie, avertismentul lui Caiafa: „Dacă L lăsăm aşa (pe Isus)… vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru (biserica) şi neamul.” (Ioan 11:48)

Au accentuat şi faptul că este şi interesul familiilor şi al copiilor noştri să nu fim arestaţi şi condamnaţi la închisoare şi că putem sluji mult mai bine biserica dacă suntem liberi. Episcopul Arday Aládar ne a îmbrăţişat pe toţi, profund impresionat, şi-a luat rămas-bun de la noi. Aceasta a fost ultima noastră întâlnire. Probabil că episcopul ştia deja că urma să fim arestaţi în următoarele zile.

Anunțuri