(EDITORIAL de Christian Ioanid)

O foarte talentată scriitoare din Bucureşti (fostă, pentru o vreme, emigrantă la Paris) m‑a întrebat, prin intermediul e‑mailului (nu ne‑am întâlnit pe altă cale niciodată), cum arată exilul românesc în America. I‑am răspuns printr‑o scurtă schiţă despre începuturile mele în ale emigraţiei în Los Angeles, pe vremea când îmi notam impresiile zilnice sub formă de jurnal. S‑a amuzat grozav de ceea ce i‑am scris şi îmi atrage atenţia, într‑un mesaj ulterior, asupra a ceva foarte caracteristic anilor pe care îi trăim: „…trăim într‑o epocă a discuţiilor despre alterităţi, confesiuni, cutume diverse, într‑una a gustului pentru toate diarismele imaginabile, ca orice epocă nesigură de modele şi conduite recomandabile. Dacă aţi fi scris roman istoric, ar fi fost trist, căci voga a murit în ‘80. Cel de amor a devenit manierist, iar de thrillers şi detective stories ni s‑a cam urât. Dar cu ce aţi avea dumneavoastră de vândut, nici nu va trebui să bateţi la multe uşi ca să vi se deschidă una.”

Nu m‑am gândit şi nici nu mă gândesc să bat pe la uşi. Una, pentru că nu‑mi place. Şi a doua, pentru că îmi simt destinul şi ştiu că n‑o să mă îmbogăţesc eu de pe urma scrisului şi a bătutului pe la uşi. Dar ce‑mi scrie respectiva doamnă e foarte adevărat: trăim într‑o lume cu atât de puţine modele şi cu atât de multă confuzie! Sau precum o spune atât de frumos şi adevărat Ioan Alexandru, în poezia Lumină Lină:

„E‑atâta noapte şi uitare

Şi lumile-au pierit din zare,

Au mai rămas din veghea lor

Luminile luminilor.”

Acum trei săptămâni, a venit cineva de la Bucureşti, căutând să adune mărturii filmate pentru Memorialul Durerii, pe care‑l realizează doamna Hossu‑Longin. Mie mi s‑a cerut să îl evoc, în faţa camerei de luat vederi, pe mult regretatul reverend Richard Wurmbrand, prizonier de conştiinţă al regimului comunist, pentru 14 ani.

Deşi ştiu o grămadă de lucruri despre scenă, nu‑mi face nici o plăcere să mă las filmat. De asemenea, fiind un om al scrisului, şi nu al vorbitului, m‑am bosumflat în sinea mea, gândindu‑mă că iar fac o treabă pentru care nu‑s plămădit. Totuşi, de dragul acelui om extraordinar care a fost Richard Wurmbrand, am trecut peste toate şi am răbdat ca un filosof stoic întreaga agresivitate a platoului de filmare.

După ce‑am scăpat teafăr, le‑am strâns măna tuturor celor ce m‑au încurajat de pe tuşă şi am dat cu ochii de zâmbetul acela dezarmant al reverendului Aurel Popescu, cel mai drag vecin al meu din Bucureşti. „Hai, scrie un editorial despre ce‑ai vorbit acum”, îmi zice. „Da, da”, am promis eu, numai pe jumătate convins.

Peste câteva zile însă primesc răvaşul doamnei despre care v‑am vorbit.

Da, ducem din ce în ce mai multă lipsă de modele. Şi am eu oare dreptul să tac când am cunoscut oameni extraordinari? Când:

„Au mai rămas din veghea lor

Luminile luminilor.”

Sigur că, atunci când ne referim la un om extraordinar ne gândim, în primul rând, la cei care au avut nişte însuşiri speciale şi care au ştiut să le valorifice la maximum. Dar stau lucrurile chiar atât de simplu?

În termenii filosofiei greceşti, fiecare dintre noi ne naştem cu o „temă”. Această „temă”, dacă vreţi, este ca un fel de cartelă conţinând programele unei maşini. Cele mai multe dintre aceste programe pot oferi o cale normală de aplicare a lor şi o alta a ispitei. Acelaşi om, înzestrat, să zicem, cu geniul mecanicii, prin tema sa, poate urma o cale normală, ajungând un remarcabil inventator sau, urmând calea ispitei, un celebru spărgător de case de bani.

Dar sunt şi programe care pot conduce mai mult la ispită decât la o cale normală, ca, de pildă, acela care‑ţi dezvoltă o înfăţişare armonioasă. Şi dezvoltarea acestui program sub imperiul ispitei te poate conduce la decăzuta condiţie de narcisist, de adorator asiduu şi constant al propriei persoane.

Sigur că atât Michelangelo cât şi Rembrandt au fost nişte oameni extraordinari. Dar ei nu au făcut altceva, simplificând lucrurile ‑ decât a‑şi urma pe o cale normală programul lor de a picta cu măiestrie. Dar cineva care se naşte cu programul dezvoltării armonioase a înfăţişării sale fizice trebuie să lupte din greu şi în permanenţă pentru a‑şi păstra normalitatea.

Având de mic pasiunea definiţiilor, l‑am întrebat odată pe tatăl meu cum poate fi definit un hoţ care nu fură niciodată în viaţa lui. Tatăl meu a zâmbit uşor, complice, din colţul buzelor, şi mi‑a spus: „Un om foarte cinstit!” E uşor să nu furi, când te‑ai născut cu o cartelă (temă) de om cinstit, dar câtă luptă trebuie să se dea în sufletul unui hoţ înnăscut, ca să nu fure?

Ei, bine, pentru mine, aceşti oameni întrec extraordinarul extraordinarului, pentru că îşi biruie tema prevăzută cu atâtea ispite, care‑i împovărează. Şi acesta rămâne pentru mine criteriul de bază în analizarea oamenilor de seamă.

M‑am gândit la toate acestea pe când mă pregăteam să vorbesc despre reverendul Richard Wurmbrand.

Omeneşte vorbind, Richard Wurmbrand era o apariţie fizică deosebit de atrăgătoare. Un bărbat înalt (peste 1,85 m), bine clădit şi cu o gestică armonioasă şi care, în pofida înălţimii (destul de rar întâlnite pe vremea aceea), avea o ţinută foarte dreaptă. Un păr des blond‑castaniu şi uşor rebel îi acoperea capul. Profilul vulturesc exprima o voinţă deosebită. Iar ochii… ei bine, ochii degajau o sfântă nebunie, ca aceea a unui revoluţionar idealist.

Acest om, dacă nu şi‑ar fi biruit tema, în mod aproape sigur, ar fi putut să decadă în narcisism. Nu s‑a întâmplat asta, în viaţa sa necreştină, pentru că avea un simţ al umorului şi un şarm ieşit din comun. Dar în aceste condiţii, ar fi putut ajunge un show‑man celebru, îndrăgostit de poantele sale. Nici asta nu s‑a întâmplat, pentru că acest om avea în tema sa încrustat programul idealurilor revoluţionare, în sensul bun al cuvântului, program care presupune lepădarea de sine.

Nu ştiu de ce, cei mai mulţi dintre cei care l‑au cunoscut pe Richard Wurmbrand se feresc să se refere la trecutul său comunist, crezând probabil că dacă ar face‑o, ar ştirbi din demnitatea înfăţişării sale spirituale ulterioare. Eu nu mă feresc să o fac, pentru că tocmai asta mi‑a plăcut în mod deosebit. Un comunist, care se căieşte de rătăcirea sa filosofică, în care, de altfel, a crezut sincer, şi I se alătură lui Christos într‑o direcţie contrară, mi se pare un bărbat al maximei bravuri. Maiakovsky a fost şi el un comunist idealist, care a jertfit totul pentru Revoluţie (inclusiv frumuseţea sa fizică). Cunoscând cu timpul adevărata realitate a revoluţiei bolşevice şi el, ca şi Wurmbrand, a fost dezamăgit de moarte. Dar acea dezamăgire, în loc să‑l conducă spre căutarea febrilă a unei alte soluţii, a unui alt adevăr adevărat, l‑a dezarmat şi l‑a făcut să nu găsească altceva decât sărăcăcioasa şi terminala soluţie a sinuciderii. Maikovsky şi‑a distrus pe veci propria temă, în loc să o biruie.

Pe când eram în Romănia, am căutat să aflu câte ceva despre această postură comunistă inedită a lui Richard Wurmbrand. Am încercat s‑o trag de limbă pe o veche comunistă, Ofelia Manole (era mama unui coleg de‑al meu de facultate), care ani de zile fusese şefa secţiei pentru cultură a Partidului Comunist, în obsedantul deceniu ‘50. Când am întrebat‑o despre Richard Wurmbrand, mi‑a răspuns cu năduf: „Un trădător!” Şi ce soartă cumplită a avut această revoluţionară intransigentă! A fost împuşcată (în anii ‘80) de către soldaţii Securităţii (Securitate pentru a cărei constituire ea luptase atât de mult) şi care păzeau sediul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei de pe strada Alexandru Sahia din Bucureşti. Neînţelegând valoarea ei revoluţionară, răcanii de tip nou (ienicerii partidului) se îmbătaseră în timpul serviciului de gardă şi, învrednicindu‑se ei cu curaj etilic, deschiseseră focul spre casele oamenilor!

Adevărul e că cu însuşirile sale intelectuale şi cu energia deosebită de care dădea dovadă, Richard Wurmbrand ar fi putut să fie cu brio unul dintre capii Partidului Comunist de după război.

Iată, citesc într‑un număr al României Libere că, la 18 iulie 1933, „procesul ceferiştilor de la Griviţa” se deschidea la Bucureşti, aproape de locul grevei, lângă Gara de Nord. Printre acuzaţi îl găsim şi pe „Richard Wurmbrand, care suferise deja o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă”. (…) „Sentinţa este dată la 20 august 1933. Două pedepse cu muncă silnică pe viaţă: Constantin Doncea şi Gheorghe Petrescu. Gheorghe Vasilichi, 20 ani muncă silnică. Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi Chivu Stoica câte 15 ani, Marin Ioan‑Ionescu, 12 ani muncă silnică, Richard Wurmbrand 10 ani etc.”

După cum ştim bine cu toţii, printre comuniştii de dinainte de război nu se găseau oameni de credinţă, ateismul fiind una dintre condiţiile sine qua non ale afilierii la acea mişcare. Totuşi, Richard Wurmbrand a continuat să‑şi pună probleme într‑un domeniu pe care toţi ceilalţi îl considerau tabu. Şi asta pentru că alăturarea sa la acel partid comunist nu a fost un fenomen de rinocenizare sau de oportunism ieftin, ci o aspiraţie pur idealistă de căutare a adevărului şi a dreptăţii. Dar adevărul şi dreptatea nu aveau ce căuta printre semidocţii de celulă şi hulitorii de Dumnezeu.

Într‑una dintre cărţile sale, Richard Wurmbrand ne mărturiseşte despre prima sa rugăciune la care a recurs atunci când ajuns pe culmile disperării morale. Iat‑o: „Dumnezeule, eu ştiu bine că Tu nu exişti. Acesta este un adevăr ştiinţific demonstrat. Dar dacă totuşi, printr‑o întâmplare, Tu, totuşi exişti, atunci să ştii bine că e de datoria Ta să mi Te descoperi mie!” Ce vreţi? Rugăciune de revoluţionar!

Şi Dumnezeu, care exista, „printr‑o întâmplare”, i S‑a descoperit, pentru că a văzut în Richard Wurmbrand pe unul care şi‑a biruit teama cu toate tentaţiile ei. Iar această descoperire a făcut ca, pe când Gheorghiu‑Dej, Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi acoliţii lor se lăfăiau într‑un lux indecent de regal, după „victorie”, el să locuiască într‑o mansardă a Misiunii Norvegiene pentru Creştinarea Evreilor din România, în inima cartierului sărac evreiesc din Bucureşti.

Când am ajuns în Los Angeles ca proaspăt emigrant, mi‑a oferit găzduire, în amintirea prieteniei pe care o avea pentru tatăl meu, care tocmai trecuse în veşnicie. Acolo, am constatat cât de mult publicase Richard Wurmbrand de când plecase din România (din 1965). Am citit cu nesaţ tot ce‑a scris. Şi am fost uimit să aflu că, la fel ca apostolul Pavel, comportamentul său, mesajul său oral şi cel scris se aflau la acelaşi ridicat nivel valoric. În urmă cu trei ani, când Beni Lucescu şi Mircea Lubanovici m‑au chemat să alcătuim o revistă românească, mai altfel decât tipicul existent în exilul din America, primul lucru la care m‑am gândit a fost că departamentul Credinţei Creştine ar trebui să conţină, în fiecare număr, câteva dintre bogatele sale gânduri. Iar acum, luând legătura cu Mihai, fiul său, am obţinut promisiunea de a primi o multitudine dintre predicile sale care încă nu au fost date publicităţii prin tipărire.

Dar şi activitatea misionară a reverendului Richard Wurmbrand a avut darul de a fi extrem de specială. Cu vreo patruzeci de ani în urmă, citeam într‑o revistă că regina Angliei invitase formaţia muzicală nou‑lansată Beatles să susţină un concert în faţa ei. Biata regină, mult mai jună pe vremea aceea, voia să ştie din ce constă zgomotoasa noutate. Dar nu mică îi fu mirarea când află că cei patru puştani ţopăitori îi puseseră condiţia ca de faţă, alături de majestatea sa, să mai fie încă cel puţin 200 de spectatori, neavând nici o importanţă nivelul lor de cunoaştere muzicală. Explicaţia era destul de simplă (nu la prima vedere): genul de muzică pe care îl promovau Beatles trebuia să producă o incitaţie în masă, care incitaţie trebuia să se întoarcă la acea formaţie pe scenă, incitând‑o la rândul ei. De ce v‑am spus toată această poveste veche?

Ceea ce m‑a uimit la Richard Wurmbrand a fost aplombul cu care prezenta Evanghelia în faţa câtorva sute de oameni sau în faţa unui singur om. El nu avea nevoie să simtă incitaţia maselor, pentru că incitaţia sa venea nemijlocit de la Christos.

În 1964, el se întorcea cu trenul de la Aiud, din cea de-a doua sa detenţie. Era vară. Era îmbrăcat cu un palton pe cale de dezagregare. Pe dedesubt avea o cămaşă de corp ciuruită şi de un alb mai mult decât îndoielnic. În picioare purta nişte bocanci scâlciaţi încheiaţi cu sfori, în chip de şireturi, peste piciorul gol.

În compartimentul de tren în care şedea mai era o pereche tânără. Erau studenţi. El i‑a întrebat: la ce facultate? Ei au răspuns: la Cibernetică. „Cum aşa!?” s‑a mirat cel ieşit din bezna dezinformării. „În Micul Dicţionar Filozofic, cel din ‘56, e scris că Cibernetica este o pseudo‑ştiinţă manipulată de cercurile imperialiste din SUA, Franţa, Anglia şi Germania pentru exploatarea clasei muncitoare!” Aşa şi era. Am verificat imediat autenticitatea acestei afirmaţii. Iar din această surpriză asigurată de filosofii comunişti, fără voia lor, cei doi tineri au primit Vestea cea Bună a lui Christos cel înviat. Şi asta… nota bene… la câteva ceasuri după graţiere.

Richard Wurmbrand a ajuns cu bine atunci în Gara de Nord. Era seară. Gara era plină până la refuz şi era zăpuşeală. Un necunoscut îmi spuse, trăgându‑mă de mânecă: „Ăsta care vine trebuie să fie unul de talia lui Maniu!” Într‑un târziu m‑a zărit, împreună cu tatăl meu: „Eşti student la Litere, nu‑i aşa?” „Nu, la Construcţii”, răspund eu emoţionat. „Ei, atunci, spune‑mi cine a alcătuit primul tratat despre fundaţii?” Zic: „Nu ştiu.” „Nuuu? Domnul Christos. N‑a spus El: «De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi‑a zidit casa pe stâncă»?”

Pe când săvârşea cea de a doua detenţie, cea proiectată a fi de 25 de ani de muncă silnică, fiul reverendului Richard Wurmbrand era student la Institutul de Teologie Lutherană de la Sibiu. Cu multă greutate a obţinut un „vorbitor” de 15 minute. S‑a dus la penitenciar şi l‑a salutat cu dragoste pe tatăl său, preţ, probabil, a un minut. Şi se pregătea, „citind printre rânduri”, să afle care este starea tatălui său şi cam de ce‑ar avea nevoie. Dar n‑a fost aşa. Cele 14 minute rămase au fost ocupate integral de o predică de la tată către fiu, pentru întărirea în credinţă. Şi fiul era şi el teolog şi în libertate, numai că trebuia să înveţe metodele de a obţine dragostea care îţi anulează durerile din răni de la cel în lanţuri.

Alinierea lui Richard Wurmbrand la învăţătura paulină era cu adevărat uimitoare. Parcă de pe buzele sale răsuna în fiecare moment Imnul Dragostei al apostolului Pavel: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n‑aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n‑aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi‑aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi‑aş da trupul să fie ars şi n‑aş avea dragoste, nu‑mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”

Şi Richard Wurmbrand avea într‑adevăr această dragoste. Iar dragostea sa se baza pe conceptul că „Dumnezeu Se află întotdeauna de partea celor năpăstuiţi”, indiferent de cum au arătat ei înainte de năpastă. Şi năpăstuiţi au fost şi vor mai fi până la vremea sfârşitului. De aceea, în vremuri de necaz, s‑au ascuns în casa lui şi legionari şi soldaţi germani în retragerea lor dezordonată şi foşti comunişti urmăriţi de răzbunarea mai „dogmaticilor” lor tovarăşi. Acolo, în acea mansardă sărăcăcioasă, dar romantică, am întâlnit‑o pe doamna Marin, soţia eroului legionar căzut în Spania în luptă cu comuniştii şi care parcă era de‑acolo, parcă trăia acolo de veacuri.

Am întrebat în toate părţile şi de nicăieri nu am primit răspunsul că Richard Wurmbrand ar fi incriminat vreodată pe vreun năpăstuit pentru ceea ce săvârşise el în chip nelegiuit înainte de căderea sa. Căci dacă Christos l‑a iertat până şi pe tâlharul de pe cruce pentru căinţa sa sinceră, ce drept mai avem noi să condamnăm?

Marea dragoste a lui Richard Wurmbrand s‑a dovedit a fi reală şi lucrătoare. Datorită ei a scăpat teafăr la minte şi suflet, şi chiar trupeşte, din izolarea de trei ani care‑i fusese impusă în temniţă. Gândindu‑mă la această grozavă încercare menită să înmoaie rezistenţa oricărui întemniţat, mi‑am adus aminte de filmul biografic „Papillon”. Am retrăit toate acele scene îngrozitoare din timpul recluziunii de un an, impusă celebrului criminal francez. Am retrăit tot zbuciumul pentru o supravieţuire mentală a unui om care nu avea cu sine arma rugăciunii şi nici reveria tămăduitoare pe care ţi‑o dă prezenţa lui Christos. Câtă diferenţă de comportament între doi oameni supuşi aceloraşi condiţii de împilare!

A fost vreodată contestat Richard Wurmbrand? Da. Cum s‑ar putea altfel? Peste tot în această lume, la popoarele mici, dar şi la cele mari, există o sectă universală a celor care sprijină gardurile cu spatele şi care privesc alene la tot ce se întreprinde împrejur. Dacă ceva se răstoarnă sau se dărâmă din greşeală, ei exclamă cu înţelepciunea boului de la jug: „Bine c‑au păţit‑o, că nu se mai satură să nu stea binişor locului!”

Şi Richard Wurmbrand a fost un campion al nestatului binişor locului.

Mi‑aduc aminte cum comuniştii începuseră să se „şlefuiască” intelectualiceşte şi învăţaseră pe de rost capitolul 13 al Epistolei către Romani: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, deci, să nu‑ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme‑te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să‑L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.”

Şi cu această învăţătură (altminteri dreaptă), Securitatea „înmuia” inima celor care aveau să devină „drepţii” vânzători ai fraţilor lor. Şi nu puţini ajunseseră aceştia.

Şi nu era vina acelor ieniceri ai Partidului Comunist că interpretau aşa învăţătura paulină, ci de vină erau cei care ar fi trebuit să aibă mintea plină de pricepere, astfel încât să descopere numele adevăratei fiare.

Încolţit din multe părţi de întrebări făţarnice, Richard Wurmbrand arată că textul paulin e plin de adevăr, dar pe lângă îndemnul formulat, acolo, mai există şi o definiţie: cea a adevăratelor stăpâniri („Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea”). Or, în condiţiile comunismului ateu şi opresor, dregătorii erau doar o ticăloasă impostură, apreciind mai degrabă faptele rele, decât pe cele bune. De aceea, apostolii Petru şi Ioan le răspund marilor preoţi (după vindecarea ologului din naştere), care le porunceau „să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus”, prin cuvintele ce par (dar nu sunt) în dezacord cu învăţătura paulină: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.”

Cine a fost Richard Wurmbrand? Un preot? A fost mai mult decât un preot. A fost o dragoste creştină plină de toată înţelepciunea pe care o dăruie Dumnezeu şi un neobosit pescar de oameni. Un apostol al secolului 20, născut nu dintr‑un sfânt bun de pus în icoană, ci dintr‑un evreu comunist ce dorea răsturnarea lumii din temelii.

Nu vreau să închei aceste mult prea sărace rânduri în comparaţie cu valoarea subiectului, fără a face o remarcă deosebită. De‑a lungul drumului pe care l‑am parcurs până acum în viaţă, am descoperit că în spatele fiecărui întreprinzător, în spatele fiecărui bărbat de seamă, în spatele fiecărui bărbat în urma căruia rămâne ceva de o autentică valoare, se ascunde o femeie vrednică şi înţeleaptă, o femeie vrednică de toată cinstea, o femeie turnată din aur de Ofir.

În spatele lui Richard Wurmbrand s‑a ascuns întotdeauna Sabina, soţia pastorului.

Mulţumesc reverendului Aurel Popescu şi necunoscutei scriitoare de la Bucureşti, care m‑au determinat să scriu aceste rănduri.

Anunțuri