L‑a găsit dezamăgit şi deprimat de o lucrare care refuză să crească pe măsura aşteptărilor şi jertfei lui. Numai doisprezece convertiţi după câţiva ani de misiune. O biserică aşa de mititică …  Merită oare să mai zăbovească într‑un aşa loc aşa de sărac nu numai în rezultate, ci şi în resurse materiale? Trebuie să‑şi chinuie în continuare familia sortită parcă unei sărăcii ameninţate permanent cu grija zilei de mâine? N‑ar fi fost mai bine să se ducă pastor în altă parte, unde un grup de peste 400 aveau nevoie de el şi ar fi răsplătit mai îmbelşugat şi aspectul material al vieţii lui de familie?

Întrebarea nu era una matematică, ci una de suflet, cu o logică dincolo de orice sistem de măsurare. Simţea că este legat de oamenii din acel loc şi se simţea „chemat” de Dumnezeu acolo. N‑ar fi vrut să „părăsească postul” şi să nu stea „la datorie”.

Pentru vizitatorul venit de departe, dintr‑o ţară mult mai bogată, lipsită de „grija zilei de mâine” … şi chiar de poimâine, întrebările acestea erau foarte stânjenitoare. Nu se simţea îndreptăţit să le răspundă. Era prea „alintat” ca să le aline. Avusese prea mult succes ca să‑i predice altuia despre sacrificiu.

„Eu sunt pe jumătate evreu, aşa că am să‑ţi spun doar o poveste. Poate te ajută să găseşti un răspuns la situaţia ta. Ascult‑o:

„Am vizitat nu de mult un sat.  Când m‑am apropiat, am văzut mai întâi grajdurile uriaşe şi clădirile mari unde se creşteau porcii. Era probabil o fermă prosperă. Am trecut dincolo de o viroagă şi am văzut clădirile masive ale unei crescătorii de găini. Apoi au apărut străzile, cu casele înşirate ca nişte mărgele de toate culorile, unele mai mari şi parcă mai colorate, altele mai mici şi mai făcute una cu pământul. Spre centru, am dat de casele cu ferestre mari ale bogătanilor, ale muzeului local şi ale magazinelor săteşti, muşuroind de clienţi şi burduşite cu marfă. Ascunsă parcă în dosul acestor clădiri am întrezărit şi clădirea unei bisericuţe. Părea săracă, stingheră şi stânjenită într‑o asemenea vecinătate. Am stat de vorbă cu cine am avut de stat de vorbă, am trebăluit ce am avut de trebăluit şi apoi am plecat.

La despărţirea de satul acela frumos, am mai aruncat o privire înapoi de pe coama dealului şi ştii ce am văzut? Privită de departe, din acel punct de vedere şi comparată cu toate celelalte clădiri din sat, biserica era totuşi cea mai … mare dintre toate. Turla ei subţire ca o săgeată arătând drumul către cer patrona deasupra tuturor celorlalte acoperişuri, pierdute acum în anonimatul colectiv.”

Fără să vreau, mi‑au venit în minte câteva concluzii inevitabile:

1. Înţelepciunea şi spiritualitatea constructorilor au hotărât ca mai toate clădirile de biserici istorice să nu fie masive, dar să fie foarte mari în înălţime. Chiar şi acoperişurile lor nu sunt ca acoperişurile celorlalte case, ci forţate spre înălţime printr‑o, aparent nejustificată, risipă de material şi de eforturi.

2. Mărimea bisericilor nu se măsoară pe orizontală, ci pe verticală. Ele nu vor rivaliza niciodată cu porcăriile sau găinăriile celelalte. Ele nu trebuie să se asemene cu casele bogătanilor şi nici cu magazinele prospere ale afaceriştilor sau cu muzeele colecţionarilor de trecut.

3. Privită din avantajul unei analize făcute de la depărtare, detaşată de frământările de pe uliţele urbei, clădirea bisericii a fost, este şi probabil va mai fi pentru multă vreme … cea mai mare. „Aşa se cade şi aşa trebuie să fie”, au spus constructorii.

Mărimea unei biserici depinde de spiritualitatea ei, nu de masivitatea ei. Succesul sau eşecul ei trebuie înţelese numai în măsura în care cei care o locuiesc reuşesc să se înalţe şi să se întâlnească cu cerul. Misiunea ei este să se vadă de departe şi să‑şi facă glasul la fel de necesar şi de auzit ca bătăile clopotului aşezat în turlă.

S‑ar putea ca unele biserici, aparent mici, sa fie în realitate cele mai sfinte şi mai „mari” dintre toate!

Anunțuri