„Ard iarasi focuri pe muntii Moldovei.”

Acesta este titlul unui articol pe care l-am scris la putina vreme dupa sosirea mea in Statele Unite. Imi ceruse Societatea Misionara Romana un material despre viata crestinilor sub persecutiile comuniste.

M-am gandit bine si am ales sa scriu despre un om mic de statura, dar mare in curaj si credinta: Tepes de la Piatra Neamt.

L-am cunoscut in casa lui de cizmar. Parte din incaperi le pusese la dispozitia Bisericii Baptiste. Erau timpuri grele, cand autorizatiile de cumparare si functionare pentru biserici se dadeau foarte greu. Fratii se obisnuisera sa vina in casa lui. Mirosea putin a clei si a cauciuc, dar atmosfera era placuta si inima fratelui era larg deschisa pentru musafiri.

S-a intamplat ca Securitatea a dat peste fratele Tepes pe cand era impreuna cu Victor Tarniceriu la o astfel de adunare „neautorizata.” Venisera si altii, printre ei o femeie mai in varsta „de peste munte”, venita setoasa dupa „apa cea vie.”

Dupa strigate si amenintari, celorlalti li s-a dat drumul. Au ramas doar cei trei si atunci a inceput … bataia. Fratele Tepes a cazut cel dintai la pamant. Victor Tarniceriu, mai tanar si mai rezistent, a fost batut mai indelung, mai sistematic. Dupa ce au obosit cu barbatii, reprezentantii autoritatii de stat s-au intors amenintatori si spre femeie.

„Tu ce cauti, fa, aici? Ai vazut ce-au patit acestia ? Vrei si tu ? Mama ma-tii! Ca-ti traznesc o palma de-ti sar dintii din gura!”

Femeia i-a privit linistita. Ochii ei mari, asezati lumina peste obrajii intunecati in care anii, necazurile si durerile sapasera brazde adanci, erau limpezi si adanci ca apa lacurilor de munte in care se rastoarna albastrul cerului.

” Spune! Mai vii pe aici?”

Fara sa se grabeasca, femeia a raspuns si vorbele ei s-au rostogolit cu danganul clopotelor de biserica care aduc aminte oamenilor despre existenta unui Dumnezeu deasupra firii:

„Am sa mai vin … Vin pana s-o face biserica baptista si in satul nostru … Ne cheama credinta si … am sa mai vin.”

Transpirati de oboseala bataii date celor doi, pusi pe frant oase si pe scos dinti, „oficialii” au privit-o mirati si descumpaniti totodata. Privirile lor neputincioase s-au oprit asupra acestei femei batrane, cu trupul cat pumnul, cu spinarea incovoiata, dar cu vorba dreapta si respiratia lor s-a oprit pentru o clipa.

Unele vieti se aseamana cu acele flori care infloresc si raspandesc parfumul lor spre inserare. In ochii femeii ardeau doua focuri nedomolite pe care privelistea fratilor ei batuti la sange nu le stinsesera. Erau ca flacarile aprinse altadata pe coamele dealurilor moldave sa vesteasca celor de prin satele din vai ca se apropie „dusmanul”. Sub aceste flacari, ceva din sufletul „batausilor” s-a frant si pornirea lor dusmanoasa s-a stins. Cu ochii in podea, unul din ei a bolborosit:

„Bine, mamaie, bine. Du-te acum si fa asa cum vrei matale. Fa cum vrei matale …”

Exista unele infrangeri care sunt mai triumfatoare decat orice biruinta. Biruinta raului nu este niciodata finala. Dupa negura comunismului ateu, tara traieste astazi iarasi sub lumina Evangheliei.

Putini din sutele de credinciosi din Piatra Neamt mai stiu astazi de patania aceea. Fratele Tepes este si acum printre ei. L-am reintalnit in 1999, cand am condus un grup de americani dornici sa cunoasca si sa ajute bisericile din Romania. Era chiar mai mic de statura si, am observat, nebagat in seama si prea putin pretuit de cei ce au venit la credinta mai de curand.

Oare cati dintre ei stiu ca pentru pastrarea credintei in Piatra Neamt a fost nevoie de platirea unui pret de suferinta si durere?

Uitat de oamenii de acum, fratele Tepes va avea totusi parte de o rasplata. Va purta cununa pastrata eroilor care s-au luptat lupta cea buna si au pastrat credinta pana la capat.

Daca n-ar exista dusmani, n-ar exista lupte; daca n-ar exista lupte, n-ar exista biruinte; daca n-ar exista biruinte n-am purta cununa.

Anunțuri