Oastea Domnului

Despre această mişcarea spirituală prin care Dumnezeu a cercetat şi încă cercetează România am aflat de la câţiva oameni scumpi pe care i‑am întâlnit în viaţă: un coleg de liceu, familia Pleşoianu din Galaţi şi preotul Cornel Avramescu, tovarăşul meu de lucrare creştină printre românii din aria Los Angeles.

Cine citeşte cartea Apocalipsei îşi va da repede seama că Dumnezeu Se îngrijeşte personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite în primele capitole ale cărţii nu seamănă nici una cu cealaltă, dar fiecare are privilegiul de a fi permanent în atenţia lui Dumnezeu şi de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot aşa stau lucrurile şi cu Biserica Ortodoxă din România. Dintre mişcările de trezire spirituală petrecute în sânul ortodoxiei, mai mult sau mai puţin locale, mai mult sau mai puţin luate în seamă de istorici, vom aminti aici de mişcarea cunoscută sub numele de „Oastea Domnului”.

Există o frumoasă simetrie istorică între această mişcare de reînnoire spirituală din România şi o alta, petrecută în Anglia şi intrată în istorie sub numele de „Salvation Army” (posibil de tradus prin „Oastea Mântuirii” sau „Armata Salvării”).

Şi una şi cealaltă s‑au născut într‑un climat de apatie religioasă şi de decadenţă spirituală, când Biserica era mai mult caracterizată de ceremonii liturghice decât de vitalitate spirituală şi de preocupare pentru sufletele oamenilor.

În România, împrimăvărarea creştină a venit uneori din „import” prin activităţile misionare ale „evanghelicilor” protestanţi sau neoprotestanţi. Mişcarea „Oastea Domnului” a fost şi continuă să fie o „trezire spirituală” născută în sânul Bisericii Ortodoxe.

Iosif Trifa

Prin amabilitatea lui Iosif Baciu, care a pus în formă computerizată şi mi‑a trimis acest material, pot să vă spun câte ceva despre preotul Iosif Trifa. Materialul face parte dintr‑o carte scrisă foarte elocvent de fratele lui, Ioan Marini, care ne face parte şi de comentariile sale personale.

CUVÂNT ÎNAINTE

Era în toamna anului 1992. Mă aflam în oraşul Braşov, la o mare adunare a „Oastei Domnului”, în piaţa din centrul oraşului. În mijlocul unui sobor de preoţi, se afla şi P.S.Ep. Vicar Serafim Făgărăşanul, de la Mitropolia din Sibiu. După obişnuita slujbă de vecernie, în cuvântul său către publicul care umplea piaţa, P.S.Ep. Vicar, în predica sa de sfătuire şi îndemnuri adresate ascultătorilor, între altele a făcut şi următoarea declaraţie: Mişcarea „Oastea Domnului” este opera Mitropolitului Nicolae Bălan, din Sibiu, ajutat de un preot. Numele preotului nu l‑a mai pronunţat. Când am auzit o asemenea afirmaţie, de substituire la adresa martirului „Oastei Domnului” în favoarea celui ce l‑a prigonit, părea că am fost lovit în cap, şi aveam senzaţia că în acel moment părintele Iosif Trifa s‑a răsucit în mormânt.

Intenţionam să intervin ulterior pentru a pune lucrurile la punct, prin a arăta adevărul, cu privire la cele declarate de P.S. Vicarul din Sibiu, dar nu mi s‑a permis accesul la cuvânt, de către cei ce au condus programul, fiindcă ei înghiţiseră în tăcere minciuna şi se făceau că nici n‑au auzit nimic.

În preajma mea, unii ascultători comentau, spunând: „Aţi auzit ce se afirmă? În cărţile ostaşilor, preotul Trifa spune că a acţionat de unul singur, fără sprijin şi binecuvântare de la nimeni. Atunci care este adevărul?” Aflându‑mă lângă acel grup şi ca unul care l‑am cunoscut personal pe părintele Iosif Trifa, am intervenit, spunând: „Declaraţia părintelui Vicar eludează adevărul despre «Oastea Domnului» şi membrii ei şi mai ales despre cei care au suferit în puşcăriile comuniste. Adevărul cu privire la originea «Oastei Domnului», la înfiinţarea acestei mişcări religioase din Biserica noastră, este aşa cum l‑aţi citit în cărţile scrise de preotul Iosif Trifa”, demonstrându‑le şi tragedia prin care a trecut şi că tot ce se spune altceva, în afară de ce declară el, în cărţile sale, cu privire la această problemă, sunt simple născociri. Dar cineva care spiona prin zonă, a avut grijă să mă „toarne” celor din suita oficialităţii.

Încercarea de a mi se aduce învinuiri pentru acea intervenţie a eşuat. Nu aveau argumente prin care să susţină contrariul. Adevărul cu care am demonstrat realitatea în faţa acelor ascultători neinformaţi nu putea fi contestat. De temeinicia lui, cititorul va lua cunoştinţă în paginile cărţii.

Istoria trebuie să fie cunoscută aşa cum a fost, mai ales de către generaţiile cărora zeci de ani le‑a fost ascunsă şi mistificată de „ambasadorii lui Anticrist”, ce păzeau pe la uşile Bisericilor.

Cei ce mai încearcă şi astăzi să mistifice adevărul din trecutul „Oastei Domnului” o fac, fie din anumite interese, fie din simpatii pentru unele persoane implicate în aceste evenimente, opuşi adevărului. Dar adevărul e unul singur şi nu poate fi mistificat.

Părintele Iosif Trifa, ‑ pe plan spiritual ‑ era o mare personalitate a timpului său, aşa cum de altfel a ajuns să fie cunoscut în ţară şi chiar şi peste hotare. Acest fapt a stârnit invidia unor preoţi şi ierarhi, şi mai ales a ierarhului de la Sibiu, care l‑a şi pus la zidul infamiei.

El mai consideră că preotul trebuie să fie unit cu poporul în aspiraţiile lui sufleteşti, în caz contrar misiunea se îndeplineşte defectuos şi cu caracter de provizorat. Mai presus de toate, părintele Iosif iubea adevărul şi era împotriva minciunii sub toate aspectele ei. Fapt pentru care a ştiut să lupte şi să se impună ‑ când era cazul ‑ de fiecare dată când minciuna era ridicată la rang de adevăr. Pentru acest fapt plin de curaj, el şi‑a riscat existenţa, sănătatea şi chiar viaţa. Dar nu putea altfel, fiindcă şi‑a construit viaţa şi caracterul pe învăţătura Bibliei, de la care nu s‑a abătut niciodată. Era criticat că i-a supărat pe mai-marii bisericii. Dar când vrei să câştigi o luptă ‑ mai spunea el, ‑ este normal să superi pe cineva; ca să nu superi pe nimeni, înseamnă să nu faci nimic.

Nimic durabil şi tare nu se poate obţine fără sacrificii. Mărimea gloriei este direct proporţională cu mărimea riscurilor asumate, cu dimensiunea curajului, pentru un destin măreţ.

Ca unul care cunosc pe viu întreaga istorie a „Oastei Domnului” încă de la începuturile ei, şi fiind inspirat în primul rând din activitatea în domeniu a fratelui meu, Ioan Marini, mă simt dator a o face cunoscută celor interesaţi şi în primul rând fraţilor Ostaşi.

Astfel, de data aceasta, cititorii sunt puşi în faţa unei cărţi cu un cuprins autobiografic al părintelui Iosif Trifa, precum şi privind relaţiile sale cu conducătorii Bisericii Ortodoxe şi o parte din preoţime.

A sosit vremea ca ceaţa să fie împrăştiată şi adevărul să iasă la lumină, spre a fi cunoscut aşa cum a fost el şi nu cum s‑ar vrea într‑un mod denaturat. Acel adevăr care a produs tulburare, aşa cum părintele Iosif Trifa arăta într‑un articol din gazeta „Isus Biruitorul” din 3 noiembrie 1935, următoarele:

„Lumea strigă, azi mai tare ca oricând, după preotul politician, după preotul negustor, după preotul funcţionar, după preotul care nu‑i preot. Mai stăruitor ca oricând, lumea de azi cere ca preotul să fie numai preot. Şi noi preoţii nu trebuie să ne supărăm pentru această strigare. Când oile strigă la noi să le ducem la păşune, nu trebuie să ne supărăm, ci să ne bucurăm.”

Acum, după 1990, după căderea regimului comunist tiran, sf. Sinod a găsit de cuviinţă să reabiliteze memoria păr. I. Trifa şi să‑i ridice caterisirea, printr‑un act oficial. Dar din acel act nu rezultă ‑ cum ar fi normal ‑ că păr. I. Trifa era nevinovat şi caterisit pe nedrept. Din contră, gestul sf. Sinod prin care i se acordă păr. I. Trifa o iertare, post-mortem, lasă să se înţeleagă vinovăţia sa, pe care el nu şi‑a recunoscut‑o niciodată. Problema acestui capitol este arătată pe larg înspre sfârşitul cărţii. (N. Marini)

Iosif Trifa

Scurtă biografie

Preotul Iosif Trifa, eroul cărţii noastre, s‑a născut la 5 martie 1888, lângă Câmpeni, în localitatea Certeje, judeţul Turda, într‑o familie de ţărani moţi. După patru ani de şcoală primară, absolvă gimnaziul la Beiuş. Apoi se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, între anii 1906‑1910, iar după absolvire este hirotonisit şi numit preot în parohia Vidra de Sus, judeţul Turda. Era căsătorit cu nepoata marelui tribun al moţilor, Avram Iancu. Dar în timpul epidemiei de gripă spaniolă, care a trecut şi peste România, atunci, după primul război mondial, preotul Trifa îşi pierde soţia şi trei copii, din cei patru câţi avea. După această tragedie în familie, cu singurul copil ce i‑a rămas se transferă într‑o parohie la Câmpeni, unde a fost numit din oficiu.

Pe lângă multele calităţi profesionale şi general‑umane pe care le avea (aşa cum îi stă bine unui păstor de Biserică), tânărul preot Trifa promitea a fi şi un bun mânuitor de condei. Ca dovadă, în anul 1919 îşi tipăreşte prima lui carte de predici, la Editura arhidiecezană Arad, cu titlul „Spre Canaan”.

Pe lângă faptul că mai colabora periodic şi pe la diverse publicaţii, această carte poate fi considerată ca un real debut, cu mari promisiuni pentru viitor.

În dorinţa de a se angaja şi lansa în mod plenar pe calea scrisului, s‑a născut ideea mutării la oraş, unde ar putea avea toate condiţiile pentru desăvârşirea acestei vocaţii, aşa cum arată el. Astfel, prin anii 1920‑1921, prin profesorul universitar Lupaş, încearcă o transferare la Cluj. Nu era un lucru greu atunci după Marea Unire. Dar, între timp, Mitropolitul Nicolae Bălan din Sibiu, luând cunoştinţă de meritele şi talentul tânărului preot din Apuseni, îl convinge să renunţe la oraşul Cluj, pentru cetatea mitropolitană Sibiu, (acest „Ierusalim”, care avea să‑l pună mai târziu pe drumul „Golgotei”). Odată aşezat la Sibiu, preotului Trifa i se oferă un post de preot la catedrală, funcţionând concomitent ca duhovnic la Institutul teologic, precum şi la Orfelinat, şi răspunzând şi de redacţia „Lumina Satelor”, foaie pentru popor. Mitropolitul Nicolae Bălan era foarte mulţumit şi încântat de omul şi preotul pe care şi l‑a dorit ca să‑i fie colaborator. Cum, însă, cel mai adesea, binele e răsplătit cu rău, prin marea fluctuaţie din „cetatea” mitropolitană, au început să apară priviri pline de invidie, ce au creat, la un moment dat, un cerc vicios în jurul preotului Iosif Trifa, spre a‑l încorseta în activitatea sa, mai ales după ce în 1923 înfiinţase mişcarea religioasă „Oastea Domnului”. Ţesătura aceasta diabolică urmărea mai ales influenţarea ierarhului, care îl aprecia foarte mult pe harnicul şi credinciosul preot Trifa. Astfel, cu timpul, în urma acestor „urzeli” care se amplificau de la o zi la alta, iată că pe neaşteptate, în anii ’30, izbucneşte pe faţă conflictul între preotul Iosif Trifa şi Mitropolitul Nicolae Bălan. Cei ce şuşoteau pe la uşile reşedinţei Mitropolitului, intriganţii, în frunte cu preotul Gh. Secaş, „omul nefast”, cum a fost numit apoi chiar de către Mitropolit, şi care i‑a produs cele mai mari necazuri părintelui Iosif Trifa, şi‑au atins în sfârşit scopul! De‑acum aşteptau satisfăcuţi să‑l vadă pe pr. Trifa căzut în dizgraţie şi infamie, cu căluşul în gură.

Pe larg, despre tot acest conflict istoric, cititorul va lua cunoştinţă din documentele pe care le prezentăm în cuprinsul cărţii.

Aceste documente au fost publicate la timpul lor; primul, „Istoria unei jertfe”, a apărut în revista „Ostaşul Domnului” nr. 1‑15 din februarie 1935, tipărită la Bucureşti de către pr. Vasile Ouatu, şi dezvăluind cele dintâi informaţii despre originea conflictului, celelalte au fost publicate în foaia „Isus Biruitorul” din Sibiu, între anii 1935‑1937.

Aşa cum reiese din cuprinsul acestor documente, preotului Iosif Trifa, cel care prin inspiraţia Duhului Sfânt a dat viaţă mişcării religioase „Oastea Domnului”, i se aduc, la un moment dat, pe nedrept, grave învinuiri din partea mitropoliei din Sibiu, cum că ar avea abateri de la dogmele Bisericii, neascultare şi nesupunere faţă de ierarh, precum şi insinuări de „sectarism şi erezie”.

Profitând de ocazie, o seamă de impostori „codoşi şi cârcotaşi”, purtaţi de interese personale, se fofilau pe la mitropolie cu reclamaţii contra preotului Iosif Trifa, tăvălindu‑se, astfel, insalubri, prin tot felul de noroi gazetăresc gen mahala, în redacţia „Lumina Satelor”, de unde a fost eliminat preotul Trifa şi unde‑şi făceau acum „rondul” o haită de bârfitori. „Cobzarii” de serviciu de la această redacţie s‑au grăbit să sune aria unei stânjenitoare calomnii, încondeindu‑l pe preotul Iosif Trifa, în foaia „Lumina Satelor”, cu sintagma de „lup în piele de oaie” cu cărţi în gură. Această horă era încinsă de „îngeri” costumaţi pe măsură, ca să adâncească ura şi discordia în masele de ostaşi.

Dând dovadă de un mare caracter, la toate aceste învinuiri şi atacuri, preotul Iosif Trifa răspundea liniştit şi demn, cu adevărul şi Biblia, de la care a emanat întreaga sa lucrare.

Unii se întreabă:

„De ce, oare, a izbucnit acel conflict între preotul Iosif Trifa şi Mitropolitul Nicolae Bălan? Care au fost motivele?”

Unul ar fi invidia, aşa cum am arătat mai sus şi poate cel mai important, iar altul ar fi, aşa cum este binecunoscut, faptul de a fi mers prea adânc cu Biblia prin „tezele” dogmei ortodoxe, de a fi combătut păcatul cel strecurat chiar până la uşa altarului. Pentru acest fapt era considerat ca un fel de „cal troian”, ce ar intenţiona să sape din interior la temelia rânduielilor din Biserica Ortodoxă. Părintele Trifa a mai făcut şi următoarea afirmaţie, adresându‑se cititorilor săi:

„Dacă cărţile mele v‑au adus la Biblie, atunci le puteţi pune pe foc, fiindcă şi‑au îndeplinit misiunea.”

Şi pentru că părintele Iosif Trifa, ca preot, se silea să‑şi acomodeze viaţa şi activitatea după Biblie şi canoane, în curăţie şi sfinţenie, a devenit la un moment dat incomod, pentru unele feţe bisericeşti şi considerat ca o „oaie neagră” în mijlocul lor. „Mormintele văruite” au început a‑l încolţi cu tot felul de învinuiri. Apoi, ani de zile a fost ţinta atacurilor Arhiereului său, într‑un scandal pe plan spiritual care, la un moment dat, a devenit deosebit de dramatic.

Dacă aceste disensiuni ar fi avut loc în perioada stăpânirii comuniste, preotul Iosif Trifa ar fi putrezit după gratii într‑o sinistră temniţă, şi aceasta, pentru că, aşa cum reiese din publicaţiile anilor ‘20‑’30, era cunoscut şi ca un anticomunist şi duşman al bolşevizării României, precum şi al infiltrării unor „duhuri” politice în viaţa Bisericii, fenomen ce o îndepărtează de Duhul lui Christos. Ca preot, Iosif Trifa nu era de acord ca slujitorii altarelor să facă politică şi să îmbrace „cămăşi verzi” sau „roşii”, slujind astfel şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Iosif Trifa dorea o biserică sfântă, curată şi fără pată, ca o Mireasă a lui Christos, aşa cum o arată Biblia şi canoanele, şi cu slujitori pe măsură.

După o lungă perioadă de hărţuire, în primăvara anului 1935, Mitropolia din Sibiu găseşte de cuviinţă să îl caterisească pe preotul cel „nesupus şi ieşit din ascultare”, într‑un proces intentat cu date false, prin care se urmărea înlăturarea lui de la altar şi din „Oastea Domnului”. Şi pentru a‑l trece pe linie moartă, se porneşte şi o acţiune pe cale judecătorească, vizând confiscarea unei tipografii proprietate personală, pe care preotul Iosif Trifa a achiziţionat‑o din Germania cu mari sacrificii şi a pus‑o în slujba „Oastei Domnului”.

În ce priveşte conflictul din sânul mişcării „Oastea Domnului”, s‑a consumat multă hârtie şi efort intelectual, atunci la vremea sa, când activitatea preotului Iosif Trifa era considerată, de mai-marii bisericii, ca un „afront” faţă de rânduielile instaurate în interiorul ei. Cea mai gravă învinuire care i s‑a adus pe nedrept, în acest sens, era aceea că prin mişcarea de renaştere spirituală, şi de schimbare a vieţii sociale, „Oastea Domnului”, Trifa a declarat război Bisericii Ortodoxe române, subminându‑i disciplina. Pentru a‑şi putea justifica aversiunea faţă de preotul Trifa, Mitropolitul Nicolae Bălan şi‑a manifestat făţiş intenţia de a face din el un răzvrătit, netezind şi uşurând astfel drumul spre procesul de caterisire.

Documentele din paginile ce urmează cuprind triste mărturisiri ale celui care a trăit şi a suferit la vremea sa, ca un martir şi adevărat martor al lui Christos, topindu‑se pe altarul Evangheliei Sale. Deşi chinuit, zdrobit şi „anatemizat”, însă deplin liniştit şi împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, el nu s‑a răzbunat, n‑a blestemat şi n‑a afurisit pe nimeni, deşi avea motive.

Aşa s‑a stins în Sibiu, la 12 februarie 1938, după şapte operaţii grele, cel ce a fost părintele Iosif Trifa, supranumit „gornistul Oastei Domnului”, deposedat şi de bunurile pământeşti, (ce constituiau moştenirea fiului său) răpindu‑i‑se chiar şi haina de preot cu care era îmbrăcat în sicriu, şi asta pentru a‑l face să semene cât mai bine cu Christos Domnul, pe care L‑a iubit şi ascultat.

Memoria lui va rămâne veşnic în ţară, în Biserică şi în popor, dar mai ales în inimile sincere, cinstite şi fără prejudecăţi.

Prin dispariţia atât de timpurie din viaţă şi prin activitatea operei pentru care s‑a sacrificat, părintele Iosif Trifa a lăsat un mare gol, care s‑a simţit multă vreme în inimile celor care l‑au iubit şi apreciat, şi mai ales a întregii mişcării a „Oastei Domnului”.

Istoria jertfei în mărturisirile Pr. Iosif Trifa

Lămuriri pentru ostaşii Domnului, pentru abonaţii foii „Isus Biruitorul” şi pentru toţi cititorii şi cunoscuţii mei din întreaga ţară.

Aşa s‑a pomenit de când e lumea. Când cineva te acuză, ai dreptul să te aperi. Numai aici, la Sibiu, s‑a stricat această veche orânduială. Cu ajutorul forţei publice, Mitropolia din Sibiu mi‑a oprit foaia „Isus Biruitorul”. M‑a oprit cu puterea să mai grăiesc. Iar în vremea asta, toată „Lumina Satelor” s‑a năpustit asupra mea cu fel de fel de acuze şi învinuiri.

Adică cu o mână îl acuzi pe cineva, iar cu cealaltă îi astupi gura, să nu poată grăi şi să nu se poată apăra! Sunt ţinut cu căluşul în gură. Ce lucru ruşinos! Mai ales că aşa ceva se petrece în biserică.

Silit de această ilegalitate, a trebuit să‑mi caut un refugiu la Bucureşti, să mă apăr de aici.

În cele ce urmează, voi arăta pe scurt frământările prin care am trecut cu mişcarea „Oastea Domnului”, în timp de doisprezece ani. Voi lărgi apoi aceste însemnări, le voi scoate într‑o carte întreagă cu titlul „ISTORIA UNEI JERTFE”. Ele vor avea o covârşitoare însemnătate pentru istoria „Oastei Domnului”.

În căutarea unui post

În situaţia grea, de preot văduv la ţară, îmi căutam prin anii 1920‑1921 un post la oraş. Era să mă duc la Cluj într‑un post pe care mi‑l recomanda păr. Profesor Universitar I. Lupaş. Dar venind la Sibiu, cu prilejul unui congres preoţesc şi înţelegând Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae că vreau să plec de la ţară, m‑a chemat la Sibiu în postul de duhovnic la Academia Teologică. În acest post am venit la Sibiu în toamna anului 1921. Pe vremea aceea eram deja un nume cunoscut şi apreciat, din scrisul meu de pe la diferite ziare şi reviste. Aveam tipărită chiar şi o carte de predici, „Spre Canaan”. Această activitate îmi deschidea „multe căi” să pot ieşi la larg dintr‑o parohie de munte.

Apare „Lumina Satelor”

Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a mitropoliei. Spre acest scop s‑a convocat un Comitet, compus din vreo zece preoţi şi profesori de teologie. Între aceştia ‑ mai la coadă şi fără să fiu întrebat nici un cuvânt ‑ eram şi eu. Toată chestiunea era încredinţată păr. P. Moruşca. Sub conducerea şi administrarea Sf. Sale, a pornit la drum foaia intitulată „Lumina Satelor”. Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s‑a încredinţat nici o misiune specială. De altfel, precum arată colecţia foii, anul I, „Lumina Satelor” era pe atunci mai mult un organ cu veşti politice, economice, sociale (mai târziu şi anumite indicaţiuni politice şi confesionale).

În felul acesta a mers foaia un an. Membrii comitetului s‑au retras rând pe rând de la muncă. Şi pe urmă m‑a părăsit şi păr. Moruşca. La jugul muncii am rămas singur.

Răsare „Oastea Domnului”

În preajma anului 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de zece ani de preoţie la ţară şi un an de redactor la foaia „Lumina Satelor” şi mă gândeam cu durere la zădărnicia celor unsprezece ani de strigare în pustiu, fără urme şi fără roade.

Era noaptea târziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai trecea urlând un grup de beţivi. Asta mi‑a sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi plângând şi m‑am rugat Domnului să‑mi ajute în anul ce vine să lucrez cu mai multă izbândă.

În acea noapte, Duhul Domnului mi‑a inspirat gândul unei hotărâri care s‑a publicat în numărul de Anul Nou 1923 al foii „Lumina Satelor”. În această Hotărâre, îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou cu o hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor. Din acest început, a ieşit, pe urmă, mişcarea „Oastea Domnului”.

Iniţiativa acestei mişcări este, aşadar, pe de‑a‑ntregul, a Domnului. Cu nimeni n‑am avut absolut nici o consfătuire şi nici o înţelegere cu privire la această mişcare. Şi de la nimeni n‑am avut absolut nici un fel de încredinţare specială pentru înfiriparea ei. Şi nu numai iniţiativa acestei mişcări este a Domnului, ci şi creaţia întreagă este a Lui.

După Hotărârea şi Apelul din numărul de Anul Nou, nu s‑a interesat absolut nimeni despre rostul acestei mişcări, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru susţinerea acestei mişcări, cu greutăţi şi jertfe în care mi s‑a topit sănătatea şi viaţa, fără să am nici un sprijin.

Am ţinut, la un an, o adunare generală a acestei mişcări (vestită la foaie), fără însă să se intereseze absolut nimeni despre ea şi să se apropie de ea.

Mişcarea era ameninţată cu eşec. Am pus totul în cumpănă să o salvez. În vremea asta ‑ de luptă aprigă cu greutăţile începutului, mă aşteptam ca Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae să‑mi sară în ajutor cu o pastorală către popor, pentru încurajarea iniţiativei. Dar n‑a sărit şi nici măcar nu m‑a întrebat cum merge iniţiativa.

Şapte ani de zile, conducătorii bisericii din Sibiu n‑au avut nici un cuvânt pentru această mişcare şi nu i‑au dat nici un sprijin.

Probabil, conducătorii bisericii se temeau că mişcarea va avea eşec şi nu vroiau să se „expună”.

Am avut însă sprijinul larg al Aceluia care a pornit‑o la drum. Domnul a dus la biruinţă lucrarea Lui, Oastea Lui.

Cei care de la început ar fi trebuit să dea sprijin şi ajutor s‑au interesat de ea numai atunci când era deja o puternică înfăptuire, care putea aduce glorie şi laudă personală.

Fireşte, prin afirmaţia că inspiraţia şi creaţia „Oastei Domnului” a venit pe de‑a‑ntregul de la Domnul nu neg legăturile ierarhice ale preoţiei. Vreau însă să spun că, în felul cum s‑a înfiripat această mişcare, ca un voluntariat care a cuprins de la început toate eparhiile, n‑am avut o încredinţare şi îndrumare specială din partea Î.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae.

Am tras şi am conturat singur cadrele acestui voluntariat, accentuând însă cu toate prilejurile că stau sub controlul bisericii întregi (Sf. Sinod), după ce mişcarea cuprindea toate eparhiile.

Anii de jertfă

Urmează anii în care mi‑am măcinat pieptul şi sănătatea, anii în care am creat „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului”. Sunt anii în care băiatul meu mă lăsa întotdeauna seara la masa de scris şi dimineaţa mă afla tot acolo. Sunt cei şapte ani de jertfă pentru lucrul Domnului. Sunt cei şapte ani în care un om plăpând se topea ca o lumină, în râvna şi dragostea lui de a aprinde în popor lumina vieţii şi a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. În aceşti şapte ani am scris o mare parte din tâlcuirile şi cărţile mele.

Vine tipografia; librăria şi foaia „Oastea Domnului”

După şapte ani de muncă şi jertfă, mişcarea „Oastea Domnului” luase proporţii. Îi pipăiam pulsul şi simţeam că nu mai încape în „Lumina Satelor”. Îşi căuta o revărsare. Şi atunci, într‑un moment de însufleţire evanghelică, am luat eroica hotărâre să‑mi cumpăr o tipografie proprie, prin care să lărgesc cadrele mişcării. Fără să mă consult cu nimeni decât cu Domnul, mi‑am cumpărat o tipografie modernă din Germania cu un milion şi jumătate. Era o mare îndrăzneală evanghelică, pe care am plătit‑o din greu, precum se arată pe larg în altă parte. Aici voi spune numai atât: Tipografia aceasta a fost o mare înviorare pentru fronturile Oastei. Fraţii însufleţiţi au început să strige: „Cinste pentru «Mireasa vântului»!”. Era o încurajare pentru îndrăzneala mea.

În acelaşi timp, am deschis şi o librărie religioasă. E drept că aici am primit un duş rece din partea Consistoriului. Pentru o odăiţă lungă de 6 m şi largă de 5 m, în care am deschis librăria, Consistoriul m‑a taxat cu o chirie de 5.000 lei lunar.

Pentru a alimenta o tipografie atât de mare şi pentru a alimenta fronturile tot mai lărgite ale Oastei, am scos şi o foaie nouă: „Oastea Domnului”.

Toate acestea au mers ca o iniţiativă particulară, fără nici o consfătuire cu nimeni şi fără nici o aprobare din partea nimănui. Totul era un risc personal. La Leipzig, de unde am cumpărat tipografia, îmi angajasem averea de la Vidra şi Certeje, cu extrase din cărţile funduare.

Clipe grele, dar măreţe, au urmat pentru mine. Un pitic de om îşi deschisese o tipografie şi o librărie. „Tunul cel mare” trăgea din greu la cărţi şi foi. Visul meu, de ani de zile, se înfăptuise. Ce bucurie! Dar nu este biruinţă fără luptă şi jertfă. Ar fi mers prea‑prea. Vine drumul Crucii.

Căzut pe front ‑ în „şcoala” de la Geoagiu

S‑a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Istovit de uriaşa muncă, am căzut pe front. Şi am plecat cu plămânii sângerând în şcoala de la Geoagiu. Medicii clătinau din cap. Eram într‑o stare grozavă. Numai schelet. Şi în starea aceasta aşteptam o mângâiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mângâiere. Dar el mi‑a venit de la Bucureşti. M‑au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov. M‑au mângâiat şi m‑au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi ei cândva contra mea, eu le voi păstra şi dincolo de mormânt dragostea şi recunoştinţa mea pentru această mângâiere.

Nu peste mult, mi‑a venit şi de la Sibiu o mângâiere: o aspră provocare să plătesc imediat o datorie pe care o avea foaia „Lumina Satelor” la tipografia Arhidiecezană. Şi mă strângea de gât cu această provocare, tocmai în clipele când mă zbăteam între viaţă şi moarte. Şi atunci mi‑am zis, plângând: Iată, asta e răsplata pentru că mi‑am jertfit sănătatea şi viaţa la „Lumina Satelor”. Prin munca şi jertfa mea am plătit la tipografia Arhidiecezană pentru tipărirea de cărţi şi foi suma de 7.769.169 lei. Iar acum pentru o bagatelă datorie de 80.000 lei, eram strâns de gât fără milă.

N‑a trecut mult şi Sibiul mi‑a mai trimis o mângâiere: înştiinţarea că sunt demis din postul ce l‑am avut; o vestire rece, oficioasă, fără nici un cuvânt de mângâiere (fireşte „demisia” de atunci nu însemna, ca acum, „ieşirea mea din biserică”) ‑ asta îmi venise tocmai la împlinirea altor 20 ani de preoţie.

Îşi poate închipui oricine starea mea sufletească în faţa acestor izbituri. Am trimis la Consistoriu o lungă jelanie de vreo 7‑8 coli în care îmi arătam durerea şi mâhnirea. Iar la foaie am trimis spre publicare un articol „Răsplata lumii” (dar cei de la foaie s‑au temut să‑l publice). Probabil dându‑şi seama de această greşeală, mai târziu când m‑am întors la Sibiu, mitropolia mi‑a conferit titlul de protopop.

Se închide librăria

La vremea aceasta, de acasă tot veşti rele. Tipografia n‑are ce măcina. Cambiile bat la uşă. La Consistoriu trebuia să plătim chiriile până la ultimul ban. Librăria nu mai putea rezista cu o chirie de 5.000 lei lunar, pe care o încasa Consistoriul. Am închis‑o. Localul Librăriei a fost închiriat de Consistoriul dornic de „evanghelizare” unui negustor care şi‑a deschis acolo unde fusese „Librăria Oastei” un magazin de coloniale, „La paşa”.

Reîntors la front

Refăcut în parte ‑ printr‑o minune de la Dumnezeu ‑ mă reîntorc la front, după un an de zăcut la pat. Aflu totul răvăşit. Datoriile de un milion strigă din toate părţile. Bolnav pe jumătate, trebuie să mă bag iar în jug. Redeschid librăria, Consistoriul îndurându‑se a‑mi reduce chiria la 2.500 lunar (cu atât stă şi azi). Toamna trebuie să‑mi încep iar odihna prescrisă de medici. Dar cine mai avea vreme de odihnă? Lucram cu boala în oase. Şi tăceam, cu toate că mă înecam în greutăţi şi datorii. Într‑aceea a venit atacul de la Cernăuţi, care mă acuza că fac „câştiguri”. Le‑am răspuns că tot „câştigul” meu este o datorie de peste 600.000 lei.

Înţelegând această stare grea, fraţii de la Bucureşti au început a striga: Săriţi, fraţi ostaşi, că se îneacă părintele Iosif… Tipografia e în primejdie de a ajunge la licitaţie…

Şi au sărit fraţii în ajutor. Dar Consistoriul şi Mitropolia n‑au sărit. Mă înecam în faţa lor şi se uitau nepăsători. Veneau de prin ţară „bănuţii văduvei”, dar Consistoriul cu o avere uriaşă de peste 40 case la Sibiu, moşii şi păduri ‑ nici măcar cu un leu n‑a sărit în ajutor. Atunci de fapt era primejdia cu „Tipografia Rosenthal”, dar nimeni nu s‑a mişcat. Acum însă i‑ar trebui mitropoliei o tipografie salvată. Ruşine!…

„Nu se poate!”

Prin strigarea de la Bucureşti s‑a strâns cu totul (cu Banca Naţională cu tot), un ajutor de vreo 250.000 lei. Dar ce era acest picur într‑o mare de datorii?

Împins de valuri, m‑am prezentat Î.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae şi‑am cerut un ajutor. Ştiam însă că Consistoriul e zgârcit în a da bani. Am cerut deci un alt fel de ajutor. Am cerut să mi se lase „Lumina Satelor” să o tipăresc în tipografia „Oastea Domnului” măcar 2‑3 luni, căci în felul acesta mi se uşura mult situaţia. Dar Părintele Mitropolit mi‑a respins îndată această cerere, spunând că ei au tipografia Arhidiecezană.

Un zâmbet ce taie

Cu acest prilej, Înaltul Ierarh m‑a întrebat, zâmbind: „Aşa‑i că‑ţi pare rău că ai cumpărat tipografia?”…

Era acesta un zâmbet tăios care m‑a rănit până în adâncul sufletului. Până voi intra în pământ mă urmăreşte mereu acest zâmbet sarcastic care mi s‑a dat ‑ drept încurajare ‑ în cele mai grele clipe din lupta mea.

De altfel, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae de la început a urât această tipografie. O dovadă e şi faptul că, iată s‑au împlinit cinci ani şi Î.P.S. Sa nu s‑a coborât, nici măcar din curiozitate, să vadă unde şi cum este tipografia şi librăria „Oastea Domnului”.

O cerere de ajutor

Silit de primejdia de a mă îneca, am făcut şi o rugare către Consistoriu să se îndure a‑mi da un ajutor. Mi‑a răspuns Î.P.S. Sa: „Părinte Iosif, ai făcut o rugare. Să ierţi că nu te‑am putut asculta… sunt vremuri grele…”

Adică Consistoriul nu mă putea ajuta cu nimic, nici cu chirii, nici cu ajutor de bani.

Aici voi nota că pentru încăperile unde era administraţia foilor şi a librăriei, am plătit Consistoriului (proprietarul clădirii) chirie în sumă de 380.314 lei.

Dacă aş fi falimentat?

Aici mă întreb: ce s‑ar fi întâmplat dacă aş fi dat faliment cu tipografia şi ar fi sărit firma de la Leipzig în capul meu şi averea mea? Ar fi sărit atunci Consistoriul să nu mă lase? Pe asta pot jura că nu. Mi s‑ar fi aruncat în faţă vorba: Singur te‑ai încurcat, singur te descurcă.

Azi însă i‑ar trebui Consistoriului o tipografie salvată, căci într‑acolo merge tot zgomotul ce‑l face mitropolia prin „Lumina Satelor” în jurul tipografiei ‑ precum arătam într‑alt loc, mai pe larg. De altfel, din felul cum s‑au desfăşurat lucrurile, reiese tot mai clar un lucru. Cei din Str. Mitropoliei au aşteptat să mă prăbuşesc, sau să mă prăpădesc, ca să intre în înfăptuirea mea. Dar, o Doamne, eu sunt de vină dacă nu m‑am prăbuşit şi n‑am murit?

O noapte cu sânge

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. L-am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul Spitalului, să‑mi las iar casa, copilul şi tipografia.

Dimineaţa mi‑am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi zece ani de Oaste.

M‑am rugat cu lacrimi şi am zis: „Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la zece ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale.” Şi am rămas. La zece ani de Oaste, am scris cu sânge acel număr festiv din foaia „Oastea Domnului”, în care era şi testamentul cu „Moara şi piticul” (nr. 1 an 1933).

Căzut a doua oară la sanatoriul Davos ‑ Elveţia

S‑a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s‑a agravat. Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae îmi tot spunea: „Du‑te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi Sf. ta… Şi va fi bine.” Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea zece ani de Oaste şi 10.000 de abonaţi la foi.

Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru „Lumina Satelor”. Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie.

Dar la Davos mi‑a mers pe urmă rău cu sănătatea. Boala s‑a agravat cu furie şi ajunsesem pe prag de mormânt. Nu mai era nădejde nici măcar să pot ajunge viu acasă. Iar în aceste clipe grele ‑ cele mai grele din viaţa mea ‑, iată‑mi soseşte de la Sibiu o altă mângâiere: o provocare cu ameninţare de proces să plătesc imediat datoria ce o am la tipografia Arhidiecezană, altfel voi fi împrocesuat.

Ceea ce mă durea mai mult era că Consistoriul, după o datorie de 99.543 lei, îmi socotise o camătă de 110.112 lei. Astfel că, în loc de 99.543 lei, eram provocat să plătesc 209.655 lei. Aceasta probabil şi drept mulţumită că tipografia Arhidiecezană încasase până atunci de la mine aproape 8 milioane lei.

Îşi poate închipui oricine în ce stare sufletească mă aflam.

I-am scris părintelui Secaş să intervină la Î.P.S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: mă oblig să plătesc datoria împărţită pe trei cambii cu trei rate. Iar de camătă să fiu iertat după ce sunt bolnav şi am făcut atâtea jertfe.

La această scrisoare, păr. Secaş îmi răspunde: „Cât priveşte datoria la arhidiecezană, Î.P.S. Sa, când i‑am vorbit de cambii, nici nu a voit să audă:

«Să plătiţi acum!» I‑am arătat că încasările sunt tot mai mici, apoi amarul de bani pe care trebuie să‑l cheltuieşti Sf. Ta. S‑a făcut nervos şi m‑a concediat, fără ceva lămurit. Apoi, nu ştiu cine‑l tot montează pe tema cântărilor oastei!” (Din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933)

Fireşte, acest răspuns aspru m‑a rănit grozav. Mă ruinasem şi materialiceşte. Boala m‑a apucat într‑un sanatoriu scump, în care eram silit să stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200.000 lei). Iar Consistoriul, în loc să mă ajute cu ceva, mă strângea de gât cu camete de 100.000 lei. Izbit de aceste lovituri am trimis Î.P.S. Sale o lungă scrisoare, din care dau cele ce urmează.

O SCRISOARE ‑ DOCUMENT

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Am trecut printr‑o nespus de grea încercare… pe la Paşti eram numai o umbră de om. Singura mea preocupare era cum aş putea scăpa viu acasă. De două ori am voit să plec, dar n‑a fost cu putinţă… ţin însă să spun că alături de boală, m‑a durut foarte mult şi un lucru. Făcusem prin păr. Secaş o rugare privitor la datoria ce o aveam la tipografia Arhidiecezană… mi s‑a răspuns însă categoric că nu se acceptă rugarea şi am primit în acest sens de la Consistoriu o invitaţie să plătesc datoria, plus o camătă de 109.000, altfel voi fi dat în judecată. După un capital de 100.000 mi se cere camătă de 109.000 lei, iar această invitare mi‑a venit tocmai la timp, pe Paşti, când eram la hotar între a rămâne sau a pleca din lume. A fost pentru mine o lovitură grea, care desigur mi‑a agravat şi ea boala. A fost pentru mine o lecţie amară, care îmi va rămâne pentru întreg restul vieţii. Consistoriul nu m‑a cruţat nici la Geoagiu şi nu m‑a cruţat nici aici. Şi eu cred că nu meritam acest vitreg tratament. Desigur, 100.000 lei e o datorie respectabilă, dar totuşi în raport cu milioanele pe care le‑am trecut prin tipografia Arhidiecezană, nu e o sumă prea mare. Şi apoi să mi se ceară o camătă de 109.000 lei după această datorie!

Cu adevărat m‑am întrebat şi mă întreb de mii de ori: Asta‑i răsplata bisericii mele pentru jertfa ce‑am făcut‑o?

Mi se aruncă mereu observaţia că cu banii foii m‑am folosit la tipografia Oastei. Ori în capitalul de 1.800.000 lei investiţi în tipografie, ce înseamnă o sumă de 100.000 lei? (datoria ce era la tipografia Arhidiecezană, N.R.) şi apoi nici cu tipografia Oastei cred că n‑am făcut o crimă pentru binele bisericii mele. Încercările cu boala sunt cauzele că n‑am putut plăti şi cred că eram în drept să aflu înţelegere şi sprijin în direcţia aceasta. De trei ani de zile îmi cârpesc mereu sănătatea zdruncinată cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200.000 lei (cu atâta mi se încheie bugetul pe 1 septembrie, când voi pleca acasă). Am mâncat tot ceea ce am avut şi după reîntoarcere va trebui să‑mi pun din nou la bătaie sănătatea pentru a salva situaţia.

Îl rog pe Domnul şi Mântuitorul meu să‑mi prelungească viaţa până voi putea achita şi datoria ce o mai am, căci pe patul meu de suferinţă mă gândesc mereu: dacă eu sunt astfel tratat, de ce tratament s‑ar bucura copilaşul meu după moartea mea? Dacă eu sunt tratat cu ameninţări de judecată, cum va fi cruţat copilul meu?

Vă rog să mă iertaţi pentru glasul ce‑l dau acestei mâhniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt în sufletul meu şi mă doare… (Davos ‑ luna iulie 1933).

Reîntors de la Davos

Izbit din atâtea părţi, credeam că rămân pentru totdeauna la Davos. Dar Domnul S‑a îndurat de mine. A făcut o minune. M‑a ridicat de pe patul morţii. Dar rana cea sufletească a rămas deschisă. M‑am întors cu ea deschisă acasă.

La întoarcere, i‑am spus păr. Secaş că voi trage toate consecinţele. Păr. Secaş mi‑a spus că Î.P.S. Sa Mitropolitul s‑a cam supărat pentru scrisoarea ce i‑am trimis. Ştiam şi eu acest lucru, pentru că Î.P.S. Sa Mitropolitul nu mi‑a răspuns nimic la Davos. Iar sosit acasă bolnav, Î.P.S. Sa nu s‑a mai interesat despre soarta mea.

Mutarea la Bucureşti

Întors de la Davos bolnav, am plecat iarăşi în „şcoala” de la Geoagiu. Am plecat cu „rana” de la Davos. Din această „rană” ‑ şi alte împrejurări pe care le arăt mai târziu ‑ a ieşit gândul şi planul meu cu mutarea la Bucureşti. Cu ce inimă mai puteam eu lucra la Sibiu? Despre hotărârea acestei mutări l‑am înştiinţat pe Î.P.S. Sa prin părintele Secaş.

Faţă de acuzele ce mi se aduc în acest punct c‑am lucrat pe ascuns, răspund: „Nu era nici un motiv să lucrez pe ascuns după ce n‑am voit să duc şi n‑am dus la Bucureşti absolut nimic din ceea ce nu era al meu. Pe «ascuns» şi la «întuneric» lucrează numai acei care vreau să jefuiască pe cineva, dar mi‑am furat eu «lucrul» meu? Că cei de la mitropolie susţin că ar fi fost a lor ceea ce era al meu ‑ asta‑i altă chestiune, pe care să poftească să o dovedească.”

Am şi tipărit un număr din foaia „Oastea Domnului” la Bucureşti, cu data de Naşterea Domnului 1933.

Nu era de altfel nici o crimă această mutare. Dimpotrivă, ea urmărea o lărgire a cadrelor Oastei. Ca dovadă, spicuiesc din articolul de fond ce s‑a publicat în numărul de la Bucureşti, următoarele: „O lucrare atât de uriaşă cum este azi la «Oastea Domnului» nu mai poate să se reazeme pe un bolnav. Aici trebuie neapărat un «stat major», care să împartă frăţeşte sarcinile şi lucrările. În capitala ţării voit‑a Domnul să se strângă mai mulţi ostaşi ‑ purtători de condei ‑ sub steagul Lui. Cu ajutorul lor şi cu strângerea lor într‑o tabără de muncă bine împărţită, se va putea da un nou avânt mişcării. Descălecând în capitala ţării, ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii.” (Foaia „Oastea Domnului nr. 1/25 decembrie, anul 1933 ‑ Bucureşti”).

Faţă de o astfel de „CRIMĂ”, a sărit însă Mitropolia din Sibiu şi a împiedicat expedierea foii de la Bucureşti. Şi a sigilat şi tipografia Oastei pe câteva zile, în baza că am datorie neplătită la Consistoriu.

O propunere

Nu peste mult timp, Î.P.S. Sa m‑a cercetat la Geoagiu. Venise pentru „clarificarea” lucrurilor. Mi‑a promis că lucrurile vor fi precizate în scris.

De la Sibiu, din partea mitropoliei, mi‑a venit atunci „Declaraţia” de mai jos, pe care urma să o iscălesc.

DECLARAŢIA ‑ DOCUMENT

I. Având în vedere că tipografia „Oastea Domnului” din Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5, s‑a întemeiat în parte prin contribuţia subsemnatului Pr. Iosif Trifa şi în parte din suma în legătură cu gazeta „Lumina Satelor” şi din sume colectate pe seama „Oastei Domnului”, mişcare religioasă morală din sânul Bisericii Ortodoxe Române, patronată şi autorizată de Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, subsemnatul Pr. Iosif Trifa recunosc că numita Arhiepiscopie este coproprietară tipografiei cu două (N.R.) părţi având asupra ei în toate dreptul de control.

Compactoria şi librăria sunt exclusiva proprietate a subsemnatului.

II. Înmatriculându‑se tipografia ca firmă comercială, întreprinderea va forma o societate simplă, societar comanditat cu drept de obligaţiune de administrare fiind subsemnatul preot Iosif Trifa, iar Arhiepiscopia fiind societar comanditar cu partea sa de coproprietate din tipografie, evaluată la Lei… Şi cu drept de control în toate, îndeosebi în ce priveşte interesele bisericeşti în legătură cu mişcarea „Oastea Domnului”.

Sediul tipografiei şi societăţii este Sibiul, şi el nu poate fi schimbat fără autorizarea Arhiepiscopiei.

III. Firma tipografiei va fi în conformitate cu codul comercial şi legea pentru registrul comercial.

Drept emblemă se poate folosi denumirea „Oastea Domnului”. Considerând însă caracterul bisericesc al acestei mişcări, Proprietarul emblemei acesteia este exclusiv Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, care oricând este în drept să revoce autorizarea de folosinţă a ei, cerând radierea ei în registrul firmelor şi încetarea folosirii, îndeosebi dacă s‑ar contraveni intereselor bisericeşti.

IV. În aceleaşi condiţii, Arhiepiscopia poate autoriza emblema şi pentru librărie şi compactorie. Emblema nu se poate transmite asupra unui terţ, fără autorizaţia Arhiepiscopiei.

Toate acestea se vor evidenţia în registrul de comerţ, (al firmelor), depunându‑se la oficiul lui copia legalizată a prezentului act.

V. Subsemnatul preot Iosif Trifa recunosc că publicaţia săptămânală din Sibiu „Lumina Satelor” este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul numai administratorul şi redactorul ei.

Arhiepiscopia este în drept ca în baza acestui document să ceară înscrierea ei în numele propriu.

De asemenea, recunosc că anexa „Lumina Satelor”, publicaţia săptămânală „Oastea Domnului”, este editată şi redactată de subsemnatul din autorizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Sibiu, exclusiv în vederea mişcării religioase cu acelaşi nume în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

În consecinţă, Arhiepiscopia are drept de control şi de cenzură asupra ei, fiind în drept să revoce autorizarea de a apărea sub denumirea „Oastea Domnului”, îndeosebi dacă ea ar contraveni intereselor bisericeşti sau nu s‑ar supune dispoziţiilor arhiepiscopiei, fiind editura în caz de revocare a autorizării obligată să înceteze imediat folosirea denumirii de „Oastea Domnului.”

VI. În fine, recunosc că registrele de abonaţi, adresele acestora, imprimatele, clişeele sunt proprietatea arhiepiscopiei.

Dispoziţiile din punctul premergător privitoare la folosirea denumirii „Oastea Domnului” la publicaţia periodică, anexa „Luminii Satelor” sunt valabile pentru orice publicaţii, imprimate cu editura „Oastea Domnului”.

VII. Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu ia act de prezenta Declaraţie, drept care s‑a semnat după citirea şi explicarea acestui act în faţa notarului public.

Ce reiese din această declaraţie? Că Mitropolia din Sibiu se temea încă de mutarea mişcării la Bucureşti şi punerea ei sub ocrotirea Sfintei Patriarhii, ‑ deşi mişcarea Oastei aparţinea şi aparţine bisericii întregi. De aceea îşi cerea drept în proprietatea tipografiei (ca să nu mai poată fi mutată). Şi de aceea cerea emblema (numirea) „Oastea Domnului” pe seama Arhiepiscopiei din Sibiu, cu toate că emblema Oastei era şi este mai presus de hotarele Eparhiale.

Iar pe mine, această „Declaraţie” mă scotea din Oaste, punându‑mă sub un control jignitor şi putându‑mă opri oricând de a mă mai ocupa cu mişcarea Oastei, pe baza că „Oastea Domnului” este exclusiva proprietate a Consistoriului din Sibiu. Care lucru, însă, nu l‑ar fi putut dovedi decât prin smulgerea de declaraţii jignitoare de la mine.

La această „declaraţie” am trimis răspunsul de mai jos.

Document

Înalt Prea Sfinţite Părinte!

Am primit la timp formula de declaraţie ce mi s‑a trimis. Pentru mine însă a fost ceva penibil această „Declaraţie”. M‑a jignit şi m‑a mâhnit adânc. Sunt urmărit în ea ‑ eu şi toată lucrarea mea ‑ pas cu pas ca un sectar; ca unul gata să apuce un drum greşit şi trebuie oprit din drumul acesta cu Declaraţie.

La sfârşitul unei vieţi de jertfă cred că nu meritam şi această lovitură sufletească.

Întreaga Declaraţie se răsfrânge penibil asupra mea. Ea strigă cât de colo că trebuie luate măsuri de precauţie contra mea şi a lucrării mele. Şi mă întreb de ce vine această jignire tocmai la sfârşit, când ar trebui să am o mângâiere, după o lucrare în care am pus totul? Pentru că am vrut să plec la Bucureşti? Dar eu am făcut lucrul acesta pe faţă şi deschis. Acolo e articolul „În capitala ţării”, în care spuneam cu ce planuri merg acolo. Puteam eu oare să merg la Bucureşti, în viesparul criticanţilor şi vrăjmaşilor Oastei, cu gândul de a depăşi hotarele bisericii mele? Numai un nebun ar fi putut concepe aşa ceva. Am vrut să merg la Bucureşti cu un ideal de lărgire a muncii şi a cadrelor de luptă ale mişcării. Prin Sfântul Sinod urma să dau Oastea Bisericii întregi şi, prin capitală, ţării întregi.

În numărul de Anul Nou ce urma să iasă la Bucureşti făcusem un plan de reorganizare a mişcării, un plan de dimensiuni largi, un plan pe care îl voi lăsa în memoriile mele ca pe un document istoric de care nu‑mi va fi ruşine.

Sunt cu conştiinţa tare şi curată că n‑am avut nici un gând şi nici o intenţie contra bisericii mele. Iar dacă totuşi se crede că lucrarea Oastei a depăşit hotarul ortodoxiei, să se spună acest lucru deschis şi să se trateze în consecinţă. Autoritatea bisericească are oricând acest drept fără să ia spre acest scop declaraţie de la mine.

Repet: Declaraţia ce mi s‑a trimis este o jignire pentru mine. Iscălirea ei ar însemna iscălirea unei sentinţe de pedeapsă morală pentru mine şi ceea ce am lucrat.

Declaraţia o aflu nemeditată bine şi prin felul cum se ocupă cu mişcarea Oastei. O mişcare pronunţat duhovnicească e coborâtă la o târguială comercială între doi „comercianţi”. O mişcare ce a cuprins demult toată ţara e îngrădită între hotarele unei Arhiepiscopii. Şi Sf. Sinod e desigur chemat să controleze această mişcare şi să‑şi spună cuvântul. Dacă Sf. Sinod va socoti că e periculoasă şi a depăşit hotarele ortodoxiei, aştept sentinţa.

Declaraţia ce mi s‑a trimis ‑ în diferite subtile forme ‑ îmi ia tot ceea ce am creat eu prin munca şi jertfa mea. OMOARĂ INIŢIATIVA unui om care a făcut ceva şi, de va fi voia Domnului, va mai putea încă munci şi crea.

M‑a mâhnit atât de mult această declaraţie, încât era să nu mai reflectez nimic. Să las totul în seama Dreptului Judecător, să dau un comunicat lămuritor către ostaşii din ţară şi să‑mi scriu memoriile.

Mi‑am dat însă seama că totuşi e mai bună o înţelegere, ‑ altcumva desigur ar suferi şi mişcarea.

Alăturat am precizat în puncte clare şi scurte ceea ce poate readuce pacea, bună înţelegerea şi prosperitatea lucrării.

Aveţi în această declaraţie asigurarea pe care o doriţi mai mult: Sibiul este şi rămâne sediul mişcării şi al foilor.

Tipografia Vă rog să o lăsaţi aşa cum este, căci ea este rodul jertfelniciei mele şi ţin la această avere în care am pus totul. Ea rămâne fiului meu, Tit, cu testament, să o pună şi mai departe în slujba Domnului.

Altfel, după mine rămâne un copil blând şi bun. O pacinică conlucrare cu el este asigurată. Doresc însă să‑i asigur şi eu o viaţă pacinică. Căci a‑i lăsa averea tipografiei ‑ în care se află şi averea lui personală de la Vidra ‑ cu un „control în toate”, asta poate fi pentru el o amărăciune pe întreaga viaţă a lui.

Un control bădăran şi jignitor (şi este aproape regulă generală acest lucru pentru controale), ar încurca numai lucrurile şi i‑ar face băiatului meu zile amare pe întreagă viaţa lui. De aceea ţin ca la viaţa mea la zestrea tipografiei în care am pus tot ceea ce am avut. Orice atingere în punctul acesta mă răneşte.

Supravegherea şi controlul spiritual ce‑l are biserica în toată vremea asupra mişcării e de prisos să mai fie precizat cu jigniri pentru mine. Autoritatea bisericească are doar oricând dreptul şi puterea de a lua imediat măsuri contra oricărei mişcări care ar depăşi hotarele bisericii şi ale ortodoxiei.

Î.P.S. Ta Stăpâne! Vă rog foarte mult pentru lichidarea unei stări care mă ţine într‑o continuă mâhnire sufletească. Cu sănătatea sunt mult mai bine: mi‑a revenit dorul şi puterea de a munci mai departe. Vreau însă să am şi eu ceea ce trebuie unui om care munceşte şi creează: dreptul de a nu fi stingherit cu condiţii jignitoare şi umilitoare. În asemenea condiţii, orice continuare şi colaborare de muncă pentru mine este imposibilă.

Am formulat punctele de mai sus pentru restabilirea „DRAGOSTEI CELEI DINTÂI” şi pentru reînceperea activităţii cu puteri îndoite.

Vom concentra din nou toate energiile Oastei. Am schiţat un program de lărgire a cadrelor de muncă pe care‑l voi discuta cu Î.P.S. Sa, iar la praznicul Oastei de la Rusalii, vom pune în Sibiu o nouă păşire a Oastei, o nouă avântare spre culmile biruinţei.

Î.P.S. Stăpâne!

Vă rog să aveţi toată încrederea în acela pe care Domnul vi l‑a arătat să‑l chemaţi la Sibiu. Vă rog, lăsaţi Duhul Domnului să lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acesta slab.

Rugând pe Domnul să‑Şi coboare darul păcii şi iubirii Sale peste noi, am rămas

al Î.P.S. Voastre, Pr. Iosif Trifa

Geoagiu Sanatoriu, 27.I.1934

Ce reiese din acest răspuns? Că doream stăruitor o împăcare a lucrurilor, cu toate că fusesem jignit prin ceea ce îmi cerea mitropolia. Şi ceream doar atât: să nu mi se taie aripile cu îngrădiri şi controale jignitoare. Ceream numai libertatea de care orice iniţiativă creatoare are lipsă.

Ce ceream eu?

Dovadă despre aceasta este şi declaraţia de mai jos care însoţea răspunsul meu, din care se poate vedea că eu eram gata să cedez şi din ceea ce era al meu, numai să se restabilească „dragostea cea dintâi”.

DECLARAŢIE

Subsemnatul Iosif Trifa recunosc că publicaţiunea săptămânală din Sibiu „Lumina Satelor” este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul redactorul şi administratorul ei.

De asemeni, recunosc că foaia „Oastea Domnului” iniţiată şi redactată de subsemnatul preot I. Trifa ca anexă la „Lumina Satelor” apare sub controlul spiritual al Arhiepiscopiei, Arhiepiscopia având şi pe viitor tot dreptul de control asupra celor ce se publică în ea.

Contabilitatea acestor publicaţii se va purta împreună, la un loc, din partea subsemnaţilor pr. Iosif Trifa şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu.

Sediul publicaţiilor sus amintite şi al mişcării „Oastea Domnului” este şi rămâne Sibiul.

Tipografia, Librăria şi Compactoria care poartă emblema „Oastei Domnului” (din Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5) sunt proprietatea subsemnatului, preot Iosif Trifa.

Din clişeele depozitate la tipografia „Oastea Domnului”, cele folosite la editarea cărţilor scoase de mine, preotul Iosif Trifa, precum şi cele făcute în scopul editării ‑ sunt proprietatea subsemnatului. Celelalte clişee aparţin foilor ‑ şi se vor pune la dispoziţia foilor.

Cu sufletul mereu rănit

La răspunsul meu de la Geoagiu, Î.P.S. Sa n‑a mai reflectat. Am înţeles că iarăşi s‑a supărat. Şi a urmat iarăşi o lungă tăcere. Eram cu sufletul mereu mâhnit.

Aici voi spune că ceea ce m‑a rănit mereu în cei doisprezece ani de Oaste era şi faptul că acolo unde trebuia să văd jertfa unui Pavel apostolul, vedeam mereu preocupări şi fapte pe care nu trebuia să le văd şi despre care voi scrie altă dată, pe larg.

Întors de la cimitir

Într‑aceste, probabil şi de atâtea mâhniri şi dureri strânse în sufletul meu, boala a luat o întorsătură violentă.

În două luni, boala mă făcuse o umbră, un schelet. Totul părea sfârşit. Eram în cale spre cimitir. M‑am împărtăşit (eu, „sectarul”!) şi îmi aşteptam sfârşitul călătoriei.

Dar ‑ printr‑o adevărată minune ‑ Domnul m‑a întors din calea ce ducea la odihna veşnică şi m‑a trimis iar la front, ca să se împlinească Scripturile, că orice jertfă adevărată trebuie să‑şi facă până la sfârşit drumul crucii.

Mizerii şi jigniri

Demult mi se tot arunca vorba că am făcut bani cu „Lumina Satelor”. L-am pus pe fiul meu Tit să facă o socoteală privitor la administraţia foii pe timpul când a fost în mâna mea (de la 1 oct. 1931 la 1 august 1934). Şi când colo, ce arată socoteala? Că eu am jertfit de la mine (din banii cărţilor mele şi ai tipografiei) peste 280.000 lei pentru susţinerea foilor. Foile lucrau cu deficit. Nemaiputând suporta acest deficit, am cedat administraţia foii „Lumina Satelor”, urmând ca pentru foaia „Oastea Domnului” să mi se plătească numerele de care aveau lipsă.

Aici însă, părintele Secaş ‑ care luase administraţia foii „Lumina Satelor” ‑ a început a‑mi face mizerii şi jigniri. Chitanţele se plăteau cu mustrări, cu reduceri, etc. Mi se făceau mizerii şi jigniri care treceau şi hotarele bunei cuviinţe.

Îmi era imposibil să mai lucrez în situaţia aceasta. Se iviseră apoi şi în mersul duhovnicesc al Oastei anumite tendinţe şi îndrumări noi, care depărtau mişcarea de pe calea pe care pornise la început, lucruri despre care scriu mai pe larg în altă parte. Trebuiau lămurite şi aceste lucruri.

Un gând bun ‑ bruscat

După toate cele arătate până aici, îşi poate da seama oricine că în mersul Oastei trebuia o clarificare, o punere la punct a anumitor lucruri. Martor îmi e Domnul de sus că am încercat necontenit acest lucru.

De trei ori i‑am propus Î.P.S. Sale un sfat restrâns cu „ofiţerii” mai de seamă ai Oastei (fraţii de la Bucureşti etc.), în care sfat să punem definitiv la punct problemele care tulburau bunul mers al lucrării.

Am propus acest sfat, întâi, îndată după tulburarea cu mutatul la Bucureşti. Dar Î.P.S. Sa nu l‑a primit. I‑am cerut a doua oară în preajma celui de al treilea congres al Oastei. Şi i‑am cerut a treia oară, acum pe urmă.

Înainte de Naşterea Domnului ce a trecut, vorbisem cu Î.P.S. Sa de acest sfat. I‑a plăcut ideea şi a rămas să‑i chem pe fraţii de la Bucureşti, de Crăciun. Dar fraţii n‑au putut veni de sărbători. Au venit însă Duminică după Naşterea Domnului (Părintele Vasile Ouatu şi fratele I. Gr. Oprişan).

Cu toţii aveau nădejdea şi bucuria că vom lămuri toate lucrurile şi vom pleca iarăşi la luptă cu „dragostea cea dintâi”. Plănuisem să dau la foaie un comunicat despre acest sfat, ca o încurajare şi înviorare a fronturilor.

Înainte de a ne prezenta la reşedinţa mitropolitană, noi am precizat anumite puncte care ar fi de lămurit. Nu mergeam însă să impunem ceva, ci mergeam, aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a lucrurilor: unul spune o părere, altul alta…, unul mai pune, altul mai lasă.

Însă, în loc de o astfel de paşnică înţelegere, Î.P.S. Sa îndată, de la început, s‑a arătat extrem de nervos, aspru şi nerăbdător. Nici nu ne gândeam să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m‑a bruscat cu vorbe aspre: „Să se ştie, odată pentru totdeauna, că, «Oastea Domnului» este iniţiativa mea,… părintele Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui,… părintelui Trifa nu‑i aparţine nimic… etc.”

Această aspră şi neaşteptată ieşire făcea imposibilă orice continuare a discuţiilor. Eu m‑am retras adânc mâhnit.

Amintesc acest lucru pentru ca oricine să vadă şi să judece din a cui pricină s‑a tulburat Oastea. Eu stau cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu, în faţa bisericii mele şi a neamului meu. Am făcut tot ce se putea face pentru ca lucrarea Oastei să‑şi poată continua drumul ei de lumină. Răspunzători sunt cei care prin lipsă de tact şi de dragoste au împins lucrurile pe altă cale.

Ce‑i cu tipografia „Oastea Domnului”?

În sfatul nostru, Î.P.S. Sa s‑a tulburat îndată de la început pe chestia tipografiei „Oastea Domnului”. Î.P.S. Sa, în timpul de urmă, are o aspră pornire împotriva acestei tipografii. Întregul atac se dă acum cu furie împotriva acestei tipografii.

Coloanele foii „Lumina Satelor” sunt pline acum de chestiunea cu tipografia. Pentru lămurire, precizez următoarele: Fiecare om în viaţa lui are un ideal: unul să‑şi ridice o casă cât mai frumoasă, altul să‑şi lărgească moşia, altul să‑şi facă cele mai mari comodităţi de trai tihnit etc.

În anii din urmă am avut şi eu un ideal evanghelic: Să am o tipografie proprie, pe care s‑o pun cu totul în slujba Domnului.

Puteam şi eu să am idealul unei case, căci iată, ajuns acum la bătrâneţe, sunt un om fără casă şi fără masă. Eu însă mi‑am ales idealul unei tipografii.

Încălzit de acest ideal, mi‑am cumpărat o tipografie din Germania, o tipografie modernă, cu un milion şi jumătate.

Adevărat că fusesem puţin prea răpit de aripile dragostei pentru lucrul Domnului. În cea mai mare parte, tipografia urma s‑o plătesc cu cambii grele de câte 40.000 lei lunar. Dar mi‑am zis: fie! voi pune în cumpănă tot ce am şi Domnul nu mă va lăsa.

Şi au urmat zile grele; am căzut pe front. A trebuit să plec la Sanatoriul Geoagiu. Părea totul pierdut. Dar Domnul nu m‑a lăsat. Fiul meu, Tit, mai avea încă de vândut o bucată de pământ din averea mamei sale. Şi am pus‑o la cumpănă şi pe aceasta pentru salvarea tipografiei. Au mai strigat fraţii: „ajutor pentru Tunul cel mare”, şi astfel ne‑am putut târî mai departe, dibuind între a birui sau a cădea.

Ani de zile am luptat cu greutăţi, cu mizerii şi jertfe, pe care singur Domnul de sus le cunoaşte, pentru a salva această tipografie. Cu pieptul zdrobit am scris mereu, de pe pat, cărţi şi foi pentru a putea alimenta fronturile şi tipografia.

Şi Domnul n‑a trecut cu vederea jertfa robului Său. Cu preţul sănătăţii mele, am salvat tipografia, achitând şi prea venerabilului Consistoriu ultima datorie ce o mai aveam acolo. Şi acum ce se întâmplă?

Ceva nemaipomenit! Sunt strigat în faţa poporului şi în faţa fraţilor ostaşi ca un hoţ şi tâlhar. Şi sunt poftit „să dau înapoi ceea ce n‑am furat”. (Psalmul 69.4) Cică mi‑am furat tipografia. Adică cum şi de ce? Fiindcă tipografia stă pe numele meu.

Dar să precizăm lucrurile. Tipografia a stat de la început pe numele meu. Pentru că o cumpărasem eu personal şi pentru că ea trebuia să stea pe numele cuiva. Pe numele Oastei nu putea sta şi nu poate sta pentru că Oastea nu este societate şi persoană juridică. Repet: Tipografia a stat, stă şi va sta pe numele aceluia care a cumpărat‑o şi a salvat‑o cu preţul vieţii şi sănătăţii sale. Şi repet făgăduinţa ce‑am făcut‑o: Tipografia a stat, stă şi va sta pentru totdeauna în Numele Domnului şi al Oastei Lui.

Însă celor din Strada Mitropoliei le‑a venit o poftă grozavă de a pune mâna pe această tipografie salvată. De aceea i‑a apucat acum o dragoste grozavă pentru „fraţii ostaşi”. De aceea strigă că tipografia trebuie ştearsă de pe numele meu. Dar atunci pe al cui nume poate sta şi a cui poate fi? A Consistoriului, zic ei, pentru că Oastea aparţine, oficial, Consistoriului.

Aici însă îmi spun cuvântul meu răspicat: Până la ultima mea răsuflare voi protesta şi nu voi ceda să treacă tipografia „Oastea Domnului” pe numele Consistoriului din Sibiu.

După cei care m‑au stors cu chirii grase şi neomenoase,… după cei care m‑au strâns de gât cu camete grele şi ameninţări de proces când muream la Geoagiu şi Davos… după cei care râdeau şi strigau că mă înec ‑ după aceştia, voi striga şi din mormânt, că n‑au nici un drept la averea tipografiei.

De ce ţin eu la o tipografie proprie?

Pentru că am văzut cât de greu se mişcă oficialitatea în lucrurile privitoare la evanghelizare prin puterea scrisului tipărit. Am văzut cât de greu se poate tipări o carte, o foaie. Şi asta m‑a îndemnat să am o tipografie proprie, în care să pot lucra nestingherit.

Din dorul şi dragostea mea pentru lucrul Domnului, îmi trebuia o ieşire, o revărsare.

Şi aceasta a fost şi este tipografia „Oastea Domnului”: o revărsare de viaţă duhovnicească.

O dovadă: În decurs de cinci ani, această tipografie a tipărit şi răspândit 372.400 cărţi şi 2.305.000 mii foi religioase.

Este o crimă o tipografie proprie?

Eu mă întreb: dar de când este o crimă o tipografie proprie pusă în slujba Domnului şi a bisericii?

Dar de când este o crimă iniţiativa particulară? Amintesc aici o pildă. Un preot din Franţa, un „nebun” de felul meu, a plecat de la ţară cu un ideal; s‑a aşezat la Paris şi a deschis o tipografie proprie şi a tipărit toată literatura Sfinţilor Părinţi în aproape 400 de cărţi uriaşe (colecţia Migne).

Ceea ce n‑a făcut oficialitatea a făcut iniţiativa şi râvna unui preot. Oficialitatea se mişcă mai greu şi trebuie să se bucure când apare revărsarea iniţiativei particulare.

Mă întreb: Tipografia Arhidiecezană are trei maşini. De ce n‑a făcut minuni cu ele? Şi de ce poftirea de a se mai alătura şi tipografia mea lângă cele trei, în „marea cea moartă” de la nr. 45?

Fapte nu vorbe

Despre ce crimă e o tipografie proprie mărturiseşte şi faptul că foaia „Isus Biruitorul”, în tipografie proprie, se poate abona cu 120 lei anual, iar „Lumina Satelor” cu 180 lei.

Şi, cică, tot eu sunt stăpânit de „duhul mamonismului”… Şi sunt lup îmbrăcat în piele de oaie.

…Şi este o primejdie?

Şi mă întreb: este şi poate fi pentru biserică primejdie o tipografie proprie, a unui preot? Păi n‑are biserica la îndemână toate mijloacele să strige în lumea credincioşilor împotriva acestei tipografii când ea ar fi contra bisericii?

Ba da, dar aici este vorba de ambiţia celor care vreau să dea buzna în jertfa şi înfăptuirea altora.

Tipografia „Oastea Domnului” trebuia prigonită şi oprită în lucrarea ei, fiindcă făcea treabă şi primejduia din greu împărăţia iadului.

Şi acum, iată, nu mai e primejdioasă. Fiind opriţi, cu ajutorul forţei publice să mai tipărim foaia „Isus Biruitorul” ‑ tipografia stă acum închisă. Iar ostaşii de la fronturi strigă: „Ni-e foame!… trimiteţi‑ne hrană!…” (Cum mărturisesc scrisorile ce le primim.)

Cu adevărat, se împlineşte ceea ce spuneam: diavolul n‑a mai putut suferi această tipografie. I‑a dat o lovitură. Dar Domnul nu ne va lăsa. Lui I‑am predat această tipografie şi El o va apăra!

Să mergem mai departe

Şi acum, după lămurirea cu tipografia, să urmărim mai departe lucrurile, aşa cum s‑au desfăşurat.

După nereuşita sfatului, adânc mâhnit în sufletul meu, a doua zi, mi‑am înaintat demisia din postul de preot la Catedrală, pentru ca să nu mi se spună că trag o leafă în zadar, neputând sluji la Catedrală din cauză de boală. Odată cu aceasta, am sistat redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, care era o creaţie spirituală a mea, pornită şi înfăptuită de mine.

Vine „Isus Biruitorul”

Iar pentru viitoarea mea activitate, mi‑am zis: am clădit până acum, cu jertfa sănătăţii mele, două case: foile „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului” (din care azi sunt batjocorit!). Acum mă văd poftit afară, cu aspreală. Cu ajutorul Domnului, voi încerca să mai clădesc o casă nouă, în care să lucrez fără să mai fiu pus sub tutela administrativă şi spirituală a părintelui Secaş sau a altora.

Şi am căzut în rugăciune fierbinte, cerându-I Domnului, cu lacrimi de foc, să‑mi arate El ce este de făcut. Şi Duhul Domnului m‑a oprit la o foaie nouă, inspirându‑mi şi preafrumosul şi mult spunătorul ei nume: „Isus Biruitorul”.

Am scris plângând şi rugându‑mă numărul prim din această foaie. La fiecare rând, Domnul părea că‑mi spune lucruri mari. Ajunsă la fronturi, foaia a făcut mare răsunet, (a ajuns la fronturi printr‑o adevărată minune, căci dacă s‑ar fi simţit la vreme de apariţia ei, toate puterile din lume ar fi fost pornite să o oprească).

Din toate părţile a început a curge bucuria celor ce se bucurau de această foaie. În scurt timp, ea a strâns câteva mii de abonamente şi dacă n‑ar fi fost oprită, ea ar fi umplut fronturile cu hrană duhovnicească.

„Isus Biruitorul” oprit

După demisia mea din postul de preot al Catedralei, Consistoriul s‑a pornit imediat la ofensivă contra mea. Mai întâi şi întâi „Lumina Satelor” a publicat o înştiinţare neadevărată că eu m‑am retras în bună înţelegere de la conducerea Oastei din cauză de boală etc.

Dar odată cu această înştiinţare, a sosit la fronturi şi „Isus Biruitorul”, care spunea că sunt sănătos şi dornic de muncă. Atacul s‑a pornit acum contra lui „Isus Biruitorul”. Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae a sesizat imediat Prefectura, Poliţia, Ministerul de culte, de interne, dând alarma că aici la Sibiu un preot vrea să facă „ruptură în biserică”…, tulburare în popor…, primejdie mare…, să fie oprită imediat foaia „Isus Biruitorul”, prin care vrea să facă această „răscoală”.

Şi i s‑a dat crezare. La intervenţia Î.P.S. Sale, s‑a oprit ieşirea pe mai departe a foii. „Isus Biruitorul” Numărul 2 era să fie şi mai frumoasă, dar a fost oprit.

Şi s‑a dat poruncă în ţară ca nu cumva să mai răsară de undeva „Isus Biruitorul”.

Se împlinesc Scripturile. Azi, „Isus Biruitorul” e păzit de forţa publică. Dar El va prăvăli piatra şi va ieşi biruitor.

Cu căluşul în gură

Ca unui om „primejdios”, mi s‑a pus căluşul în gură. Orice aş încerca să tipăresc aici la Sibiu, fie învăţături, fie înştiinţare pentru abonaţii şi cititorii mei, la intervenţia mitropoliei, sunt oprit la cenzură.

Sunt ţinut cu căluşul în gură, iar în vremea asta „Lumina Satelor” se repede asupra mea cu fel de fel de acuze.

Biserica şi Duhul Sfânt

Un sf. Părinte spune că în biserică totul e lucrarea Duhului Sfânt. Totul e duh şi dragoste.

Dar mă întreb: Oare lucrarea Duhului Sfânt este aceasta când cu forţa publică astupi graiul unui preot care n‑a făcut nici o altă crimă decât că L‑a vestit doisprezece ani pe Isus şi vrea să‑L vestească mai departe?

Biserica îşi are judecăţile ei şi judecătorii ei, de ce dar apelezi mai întâi la forţa publică?

Să judece Domnul!

O absolvire ‑ ca unui măturător

Să continuăm cu cele ce s‑au întâmplat mai departe. După demisia mea, pe care mitropolia a tâlcuit‑o după „litera legii” ‑ mi se trimite un act oficial de zece rânduri prin care mi se aduce la cunoştinţă că sunt „absolvit” de toate însărcinările ce le‑am avut doisprezece ani cu mişcarea „Oastea Domnului”, iniţiată şi creată de mine.

Straşnic lucru! Un om a creat, timp de doisprezece ani, prin muncă şi prin jertfă, un curent religios, şi acum vii d‑ta, Consistoriule, şi, printr‑un act de birou, îi dai drumul acestui om, aşa cum i‑ai da drumul unui măturător oarecare.

O imposibilitate morală tot atât de mare ca şi când unei ape curgătoare i‑ai spune: Apă curgătoare! Te „absolv” şi îţi iau însărcinarea de a mai curge. Sau: Vântule! Te „absolv” şi îţi iau însărcinarea de a mai sufla. Ce ruşine!

La o aşa „absolvire” ‑ un aşa răspuns

La o astfel de absolvire, eu am răspuns aşa cum am răspuns că „însărcinarea” ce o am în „Oastea Domnului”, singur Domnul mi‑o poate lua.

Mitropolia spune că am greşit contra canoanelor în acest răspuns. Dar eu susţin că mai întâi a greşit mitropolia contra canonului dragostei, căutând să mă scoată din miş-carea Oastei cu un act de birou, în loc să caute o înţelegere pe cale de dragoste şi pace.

Sf. Sinod va judeca şi va hotărî, care unde am greşit.

În acest înţeles a scris şi preotul Manea Popescu, în ziarul „Credinţa”: „Dacă se găsea la sfinţitele feţe din părţile Sibiului ceva prudenţă, puţin tact şi un pic de dragoste creştinească, cele întâmplate se puteau evita… Oricum ar fi, mişcarea părintelui Trifa era o mişcare cu caracter religios, iar astfel de mişcări nu se stăvilesc prin ordine de birou, ci prin altceva mai fin, mai puternic, mai convingător.

Dar acest ceva nu poate porni decât de la oameni duhovniceşti… ordinul de absolvare al consiliului arhiepiscopesc din Sibiu e o mare «gafă».” (ziarul „Credinta” din 28 ianuarie 1935)

Episcopul şi Preotul

Mi se face o lungă predanie despre ce spun canoanele cu privire la legătura dintre episcop şi preot, trebuie să mai fie ceva şi din ceea ce se cheamă dragoste. Episcopul să fie un adevărat Părinte pentru preoţii lui. Cum zice şi apostolul Pavel: „episcopul să fie fară prihană, nu îndărătnic, nici mânios… ci iubitor de bine, drept, sfânt, înfrânat.” (Tit. 1:7‑8)

La reşedinţa episcopală, preotul muncitor să vadă totdeauna jertfa unui Pavel, apostolul, şi dreptatea unui Ioan, apostolul.

Altfel, numai cu canoanele, nu se pot administra suflete.

Precum am înţeles că îi scria cu prilejul acestor frământări Î.P.S. Sale, un „ofiţer” de-al Oastei: dacă în decurs de doisprezece ani n‑aţi putut câştiga cu dragostea sufletul şi inima unui preot jertfitor, ce am putea face noi, ăştia de la fronturi?

„Fiul cel pierdut” nu se întoarce „acasă” în „termen de opt zile” şi cu aspre acuze şi ocări, ci cu altceva.

Eu n‑am ieşit din biserică

Cei care s‑au pornit împotriva mea ştiu un lucru: că am trecere în lumea ostaşilor şi în popor. Şi atunci s‑a căutat ceva care să poată speria poporul. Şi astfel s‑a aruncat în popor sperietura, cică eu am ieşit din biserică… că sunt sectar… Şi lup îmbrăcat în piele de oaie. Toate astea sunt sperieturi. Eu mi‑am iubit şi‑mi iubesc biserica. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Eu am făcut bisericii mele tot binele pe care îl putea face un slujitor al ei. Dovada îmi sunt fraţii ostaşi care umplu bisericile. Eu mi‑am iubit şi‑mi iubesc biserica, nu cu vorbe goale, ci cu muncă şi cu jertfă. EU SUNT ŞI VREAU SĂ RĂMÂN PÂNĂ LA SFÂRŞIT UN DEVOTAT SLUJITOR AL BISERICII.

Demisia mea dintr‑un post vremelnic nu înseamnă ieşirea mea din biserică sau din preoţie. Eu sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un preot. Şi dacă nu pot merge la biserică să fac slujba, din cauză de boală, îmi fac slujba mea de preot de pe patul de suferinţă, vestind Evanghelia pe calea scrisului şi a tiparului.

Că eu am un conflict cu Ierarhul meu ‑ asta e altă socoteală. Asta‑i o chestie ce trebuie judecată de forurile noastre superioare bisericeşti. Că şi noi, slujitorii bisericii ‑ ca orice altă tagmă ‑ ne avem calea noastră ierarhică, care judecă conflictele dintre noi.

Până nu se va face această judecată, protestez contra acuzei ce mi se aduce în faţa poporului că am ieşit din biserică.

Sperieturi

Pentru a speria poporul şi lumea ostaşilor, foaia „Lumina Satelor” ridica asupra mea fel de fel de acuze. Cică am vrut să fur Oastea…, am vrut să fug din biserică cu Oastea…, am vrut să ruinez foaia „Lumina Satelor” etc.

Stau mirat şi mă întreb: oare eu, un om mic şi bolnav, sunt cu adevărat atât de tare şi primejdios? Mă mir că nu mi se aduce şi învinuirea că aş fi vrut să fur Mitropolia de la nr. 45.

Cei de la „Lumina Satelor” trebuie să‑şi dea seama că cu sperieturi nu poţi merge până la capăt.

Eu am scris doisprezece ani cu sânge de jertfă ceea ce am scris. Se înşeală cei ce cred că pot şterge acest scris cu câteva pagini de „lămuriri”. M‑am topit ca o torţă de lumină, aprinzând în suflete lumina lui Christos. Se înşeală cei ce cred acum că pot face „lumină” contra mea cu câteva pagini de foaie şi cu chipul unui LUP îmbrăcat în piele de oaie.

În audienţă la Î.P.S. Sa Miron Cristea

În faţa grelelor acuze ce mi le‑a aruncat Mitropolia prin „Lumina Satelor”, a trebuit să mă ridic de pe pat şi să plec, în cap de iarnă, la Bucureşti, să protestez la Sf. Patriarhie.

M‑am prezentat, împreună cu părintele Vasile Ouatu, la Î.P.S. Sa Patriarhul, Miron Cristea, care ne‑a primit îndată, cu toată dragostea, şi ne‑a reţinut aproape două ceasuri.

A rămas mirat Î.P.S. Sa de cele ce se întâmplă la Sibiu. Îndeosebi s‑a mirat când i‑am spus că Î.P.S. Sa Mitropolit Nicolae mă opreşte cu forţa publică să mai scriu.

Ne spunea Î.P.S. Sa Patriarhul cum un călugăr din Bucureşti scoate o foaie („Glasul Monahilor”) în care tot mereu ataca, dar Î.P.S. Sa nu s‑a gândit niciodată să‑l oprească cu forţa publică.

Am declarat în fata Î.P.S. Sale Patriarhul că sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un slujitor al bisericii mele.

Foaia „Ostaşul Domnului”

Aici voi aminti că Mitropolia din Sibiu n‑a putut şi nu poate suferi foaia „Ostaşul Domnului” pe care o scoate iubitul meu tovarăş de luptă şi de jertfă, părintele Vasile Ouatu, din Bucureşti.

De ce aceasta pornire? Pentru că „Ostaşul Domnului” este o dovada că „Oastea Domnului” nu aparţine unui Ierarh şi unei Eparhii, ci ea este a tuturor celor care se ocupă cu ea şi se jertfesc pentru ea. Însă ambiţia personală şi regională nu poate suferi acest lucru.

Voluntariat sau Oaste oficială?

Am arătat până aici calea şi frământările prin care a trecut Oastea. Voi spune acum că peste toate aceste frământări mai era una care în timpul din urmă s‑a arătat tot mai lămurit şi prevestea furtuna.

Era tot mai pronunţată deosebirea de vederi în ce priveşte mersul duhovnicesc al Oastei. Se putea vedea acest lucru şi din ţinuta foilor „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului”.

În foaia „Oastea Domnului” era o Oaste (Oastea cea veche) iar în „Lumina Satelor” se ivea alta, o Oaste nouă.

Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat. Cu luptători voluntari ‑ preoţi şi mireni, ‑ în toate părţile ţării.

Un voluntariat duhovnicesc, care lucrează şi activează în cadrele bisericii. În acest înţeles ‑ din prilejul discuţiei în jurul statutelor de la Oradea ‑ fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia „Oastea Domnului”:

„Tovărăşia «Oastea Domnului» este un voluntariat duhovnicesc de care biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să‑l oficializeze. Biserica ‑ respectiv sfântul Sinod – are dreptul de a supraveghea să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greşeli şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor ‑ este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe.” (Foaia „Oastea Domnului”, nr. 44, anul 1932)

De la începutul Oastei, eu m‑am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat‑o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele bisericii.

În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.

Cu prilejul adunării F.O.R.‑lui de la Sibiu, acest lucru s‑a putut vedea lămurit. S‑a vorbit şi s‑a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., soc. „Sf. Gheorghe” şi „Oastea Domnului”.

„Oastea Domnului” nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială pusă sub acelaşi acoperiş cu alte două societăţi. Această amestecătură n‑a plăcut ostaşilor. S‑a văzut aceasta şi din faptul că ‑ cu toate apelurile ‑ ostaşii n‑au venit la Sibiu decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi‑au arătat nemulţumirea. Dacă n‑ar fi fost ambiţiile personale, regionale şi eparhiale, Oastei i se putea păstra ‑ printr‑o lămurire paşnică a lucrurilor ‑ drumul ei lămurit, de voluntariat duhovnicesc.

Pe lângă asta, Î.P.S. Sa insista tot mai mult să intre în foile Oastei şi lupta confesională cu uniţii, ceea ce, iarăşi, nu cadra cu caracterul pur duhovnicesc de evanghelizare al Oastei, mai ales având în vedere faptul că avem în Oaste o mulţime de fraţi gr. catolici. Mergeam vădit spre oficializarea mişcării. Eu însumi eram mai mult numai o firmă pentru Oaste. Directivele se dădeau peste mine. Ca o dovadă, amintesc numai faptul următor: În preajma adunării F.O.R.‑ului, „Lumina Satelor” a publicat că în adunarea Oastei se vor lua hotărâri de mare însemnătate pentru viitorul Oastei. Mie însă nu mi‑a spus nimeni nimic despre această vestire. Am aflat‑o şi eu ca orice alt cititor, din foaie, fără să ştiu nimic, cu toate că eram aici la Sibiu. Şi atunci eu mi‑am zis în mine: desigur, în inspiraţia şi creaţia „Oastei Domnului”, eu am o răspundere, eu am o înfricoşată răspundere în faţa Aceluia care m‑a făcut trâmbiţaşul acestei mişcări… eu trebuie să suflu din trâmbiţă „desluşit”… să arăt lămurit calea pe care Domnul a tras‑o acestei mişcări. Altcumva, în ziua cea mare a judecăţii voi auzi fioroasa întrebare: Iosife! Unde erai atunci când Oastea lua un drum care nu era al ei?… De ce tăceai atunci când trebuia să strigi de pe acoperişul casei?

În faţa acestui examen de conştiinţă, mi‑am zis: Cu numele meu de iniţiator al acestei mişcări, nu mai pot răspunde pentru o altă îndrumare ce i se dă şi i se va da Oastei. Nu mai pot răspunde pentru un lucru pe care e scris numele meu, dar nu mai e al meu.

Sub această apăsare de răspundere sufletească, am scris la foaie acele tâlcuri ‑ cu călătoria spre Canaan etc. ‑ în care le dădeam fraţilor să înţeleagă că Oastea e la o răspântie… că vin cele două feluri de oşti… că vine oficializarea Oastei.

Şi iată, vine. Vine repede. Prin „Telegraful Român”, preoţii sunt invitaţi din oficiu să ia pe tot locul conducerea Oastei. Întrebarea este însă ce se întâmplă atunci dacă preotului nu‑i place de Oaste şi dacă se duce la ea numai din oficiu, dar nu din dragoste? Şi aşa ia sfârşit voluntariatul Oastei şi vine Oastea cea oficială.

Vine Oastea „cea cu poarta largă”.

Într‑o adunare a Oastei, am înţeles că li s‑a dat voie fraţilor să facă sporturi, să se dea pe gheaţă (să patineze), să cerceteze cinematografele „bune” etc. Adică, iată, au început a se îndrepta „exagerările” părintelui Trifa. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n‑am adormit la post. Am suflat din trâmbiţă în faţa primejdiei. Am strigat adevărul. Şi îl voi striga mereu, oricât de grea ar fi calea crucii pe care trebuie să meargă toţi cei ce spun adevărul.

Iubiţii mei fraţi ostaşi!

Am dat, până aici, pe scurt, o istorie din care puteţi vedea că de la început, calea mea şi calea Oastei a fost calea crucii, calea jertfei.

Şi calea aceasta nu s‑a sfârşit. „Istoria” nu s‑a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la Mântuire… Şi peste Calvar, la biruinţă.

„Vă rog ‑ iubiţii mei ‑ să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele.” (Efeseni 3,13) Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi‑au luat pe suflet misiunea şi s‑au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată, li s‑a întins pe urmă cununa cu spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa „dregătorilor”. (Luca 21,12)

Fraţii mei! „Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi.” (2 Corinteni 2.4) A trecut o lună de când stau închis într‑o temniţă a tăcerii. Sunt oprit cu forţa publică să mai grăiesc despre Isus cel răstignit. Eu însă stau liniştit. Căci stau închis cu „Isus‑Biruitorul”. Stau închis pentru „Isus‑Biruitorul”, şi El va birui.

Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că m‑a trecut mereu prin furtuni şi izbelişti, ca să trăiesc aievea Scripturile. Am ajuns acum la un capitol nou, la capitolul cel mai greu: când sunt prigonit, acuzat şi batjocorit din toate părţile, iar eu trebuie să tac. Este acesta, desigur, cel mai greu examen. Dar Cuvântul lui Dumnezeu mă întăreşte şi mă mângâie, arătându‑mi mereu că aşa trebuia să se întâmple.

Din faţa prigoanelor, m‑am refugiat în cămara psalmistului David. Şi am aflat aici tocmai ceea ce îmi trebuia. Niciodată nu l‑aş fi înţeles pe psalmistul David, cu „prigonitorii” lui, dacă n‑aş fi ajuns aici. Trăiesc acum aievea ceea ce spunea psalmistul: „Scoală‑Te, Doamne, împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezeşte‑Te, ca să‑mi ajuţi şi RÂNDUIEŞTE O JUDECATĂ.” (Psalmul 7.6) „Căci Tu îmi sprijini dreptatea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un Judecător drept.” (Psalmul 9.4) „Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei.” (Psalmul 27.12) „Apără‑mă Tu, Doamne, de potrivnicii mei, luptă‑Te Tu cu cei ce se luptă cu mine.” (Psalmul 35.1) „Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte‑Te şi scoală‑Te să‑mi faci dreptate, ca să nu zică în inima lor: Aha! Iată ce doream: l‑am prins, l‑am înghiţit.” (Psalmul 35.22‑25) „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă, căci la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până va trece fărădelegea. Eu strig către CEL PREA ÎNALT, către Dumnezeu, care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvire din cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări.” (Psalmul 57.1‑3) „Oricare le‑ar fi puterea, eu în Tine, Doamne, nădăjduiesc, căci Dumnezeu este scăparea mea.” (Psalmul 59.9) „El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare.” (Psalmul 62.6) „Mă încred în Dumnezeu, şi nu mă tem de nimic.” (Psalmul 56.4) Dumnezeu este ‑ iubiţii mei fraţi ‑ adăpostul şi sprijinul nostru. „De aceea nu ne temem, chiar dacă s‑ar zgudui pământul şi s‑ar clătina munţii în inima mărilor.” (Psalmul 46.1‑3)

Fraţii mei! Multe aş avea să vă spun. Şi multe vă voi spune din „şcoala” aceasta, când Domnul îmi va reda libertatea de a grăi. Acum vă spun numai atât:

În faţa mea stă acum, iubiţii mei, drumul despre care zicea Mântuitorul: „Vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni: vă vor arunca în temniţe şi vă vor târî înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu.” (Luca 21.12)

Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească.

Şi dacă va fi să cad pe drumul crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi, căci v‑am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.

Vă salut cu cuvintele apostolului Pavel: „De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul.” (Filipeni 4.1)

Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. Cu ochii ţintă la Isus, Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre. (Evrei 12.2)

Cu El vom birui!

Preotul IOSIF TRIFA

Sibiu

(Document publicat în revista „Ostaşul Domnului” nr. 3‑4 din 1‑15 februarie 1935, redactor pr. Vasile I. Ouatu, Bucuresti)