Sambata 15 Ianuarie 2000. Zi de amintiri si recunostinta. O delegatie din Finlanda, venita din partea unui organism evanghelic acreditat pe langa organizatia Natiunilor Unite ne-a adunat pe multi prieteni de familie la casa Wurmbrand. Au venit sa decerne venerabilului misonar al suferintei o diploma „pro fide” (pentru credinta) ca recunostinta pentru activitatea de o viata in slujba Bisericii persecutate. Nordicii, ei insisi oameni trecuti prin vremuri grele, au in inima lor un loc special pentru Richard Wurmbrand.

Dupa prezentarea diplomei si dupa discursul de rigoare, Mihail Wurmbrand, fiul celui sarbatorit evoca amitiri din primele luni de dupa iesirea in „lumea libera”:
„Imi aduc aminte ca prima tara in care am ajuns a fost Italia. Acolo, am fost invitati toti trei, tata, mama si cu mine, sa participam la un servici divin al bisericii baptiste din Roma. Cand i s-a dat cuvantul, tatal meu a inceput sa vorbeasca despre suferintele indurate de credinciosi sub dictatura comunista din Romania. Dupa nici trei minute, pastorul bisericii, care era si presedintele baptistilor Italiei, l-a intrerupt cu brutalitate pe tatal meu, zicand: „Nu dau voie ca in biserica mea sa se vorbeasca impotriva comunismului. „Io soi baptisto, io soi communisto.” Sunt baptist, dar sunt si comunist. Jumatate din cei prezenti s-au sculat si ei in picioare scandand lozinca pastorului si neingaduindu-i tatalui meu sa continuie: „Io soi baptisto, io soi communisto.”

Peste cateva saptamani ne aflam in Norvegia si Duminica, am intrat neinvitati intr-o biserica luterana. Ne-am asezat toti trei pe prima banca a adunarii. In timpul predicii, ne curgeau lacrimi pe obraz. Jenat si mirat, pastorul care nu era obisnuit ca oamenii sa planga la predicile sale, ne-a oprit dupa program si ne-a invitat in biroul bisericii.

„Ce v-a impresionat asa de adanc din predica mea?” ne-a intrebat el. Tatal meu i-a spus cine suntem si de unde veneam, explicandu-i ca lacrimile fusesera lacrimi de bucurie ca ne puteam, in sfarsit, inchina in libertate impreuna cu fratii care ne ajutasera asa de mult in Romania.

Dupa ce ne-a ascultat catava vreme, acel pastor luteran, de fapt un capelan american in functia aceasta, l-a intrebat pe tatal meu: „Nu vrei sa vii la intalnirea pe care conducatorii NATO o vor avea maine si sa le vorbesti si lor?”

Cand ne-am dus a doua zi, americanul l-a prezentat pe tatal meu si a spus in auzul tuturor: „Poate ca vom afla astazi de ce trebuie sa continuam sa luptam impotriva comunismului.”
Tatal meu, care era mult mai tanar si mai sprinten pe atunci, a sarit de pe scaun si s-a dus imediat langa el, i-a bagat mana in buzunar, i-a furat portofelul si apoi i-a intins mana zicand: „Haide sa fim prieteni! Comunismul a furat mare parte din Europa si din Asia si continua sa fure teritorii de pe alte meleaguri. In acelasi timp, comunismul se face ca vrea sa se imprieteneasca cu lumea libera. Nu-i de mirare ca vrea sa se imprieteneasca. La fel ar vrea si hotul sa fie prieten cu politaiul!

Stiu ca lupta cu comunismul n-a dat inca rezultate si ca multi dintre voi se intreaba daca n-ar fi mai bine sa fie incercate niste cai de convietuire cu comunismul. Eu va spun: Nici impotriva cancerului nu s-a gasit inca nici o cura, dar asta nu ne opreste sa luptam impotriva lui! Trebuie sa facem tot ce depinde de noi ca sa ne impotrivim comunismului. Pana la urma se va gasi o solutie si impotriva lui!”
Dupa micul discurs, gazda intrunirii s-a ridicat si a spus jumatate in gluma, jumatate in serios: „Haideti sa-l trimitem pe acest Wurmbrand in America sa le fure la toti portmoneele si sa le explice de ce trebuie sa continuam lupta impotriva comunismului.” Asa s-a nascut organizatia la care a lucrat toata viata tatal meu.

Anunțuri