You are currently browsing the tag archive for the ‘Wurmbrand’ tag.

Cu câțiva ani înainte de moartea lui nenea Richard, l-am însoțit pe Aurel Popescu într-o vizită la Palos Verdes. Când doamnele s-au retras la bucătărie să pregătească ceva de mâncare, fratele Aurel s-a plecat discret spre fotoliul în care stătea nenea Richard și i-a spus mai mult pe șoptite:

– „Richard, nu de mult am început să mă preocupe serios problema morții. Și Valerica și eu suntem aproape de moarte și mă ia un fior rece pe sira spinării când mă gândesc la aceasta. Tu ești obișnuit cu moartea. De vreo 35 de ani … tot „mori”! Ce simți tu când te gândești la moarte?”

Lăsândse puțin pe spate ca să stea mai comod în fotoliu, nenea Richard s-a gândit puțin… El și-a dat seama repede că Aurel nu avea nevoie de texte biblice sau de predici. Omul de lângă el, prietenul de atâția ani de zile avea nevoie de un exemplu, așa că nenea Richard s-a gândit la ceva, a lăsat să i se lumineze fața de un zâmbet larg și spus:

„Singurul sentiment care mă copleșește când mă gândesc la moarte este … curiozitatea. Vezi, am fost cu Domnul Isus de atâția ani împreună. Am umblat împreună. Am fost în celula morții din închisoare, dar am fost și în casele regelui la Versoix. Am fost cu El în foarte multe țări ale lumii. Am fost cu El sănătos și am fost cu El bolnav. Am fost cu El la săraci și am fost cu El la bogați. Peste tot L-am văzut ce face și cum face. Când mă gândesc la clipa marii treceri dincolo mă întreb: „Sunt curios să văd cum o să o facă pe asta! Cred că voi învăța ceva de la El și cu ocazia asta!”

Mărturisesc că și fratelui Aurel și mie ne-a rămas gura căscată. La așa ceva nu ne gândisem încă. Moartea ca o mare … curiozitate. Pentru cel ce umblă zi de zi cu Domnul Isuș moartea va fi într-adevăr intrarea într-o nouă și minunată … realitate.

Una din cele mai triste întâmplări din viața mea de păstor al bisericii a fost o „rupere” prin care un grup de credincioși au decis să plece și să formeze o altă adunare. Ca să-și poată justifica decizia, în fierbințeala disputelor, cei deciși să plece au spus lucruri grele despre biserică și lucruri neadevărate despre mine. Cuvintele lor m-au străpuns atunci ca niște pumnale date pe la spate și m-am închis în mine și am stat mai mult pe acasă, să-mi „ling rănile” ca ursul.

Tocmai atunci, fratele Richard Wurmbrand m-a chemat să-i fac o vizită. Bineînțeles că m-am dus. Eram însă hotărât să nu-i spun nimic din necazurile mele. Ajuns în fața ușii unde locuia, am tras adânc aer în piept și mi-am afișat pe față cel mai neafectat zâmbet de care eram în stare. Dânsul m-a primit cu multă simpatie și, din câteva cuvinte, mi-am dat seama că aflase totul. M-a rugat să iau loc lângă dânsul și mi-a spus o întâmplare:

„Ai auzit de Buda?”

„Da, ceva cu religia Indiei, un om foarte înțelept …”

„Ascultă una din pățaniile lui. Era considerat un mare înțelept, o întrupare a dumnezeului lor și oameni de pretutindeni veneau să-l vadă, să-i aducă daruri și să-i asculte înțelepciunea lui nemăipomenită.
Într-o bună zi, doi oameni s-au dus la el și au cerut să-i vorbească. Buda i-a primit, dar spre surprinderea sa, cei doi au ‘nceput să-l ocărască pentru toate lucrurile de sub soare. Cuvintele lor erau adevărate insulte: ticălosule, ucigașule, nebunule, etc. Buda îi asculta cu o față senină și privea la ei, dar și cumva prin ei, parcă spre o lume frumoasă și liniștită din zare. Nici un mușchi de pe fața lui n-a tresărit, nici un nor nu i-a întunecat fața.
După un timp, cei doi terminat tot ce au avut de spus, au obosit să vorbească și în cameră s-a așternut tăcerea. Priveau la Buda și el tăcea senin și vesel înaintea lor. După câteva minute, înțeleptul a luat cuvântul și le-a zis: „Știam că ați venit să-mi dați ceva. Toată lumea care vine la mine ‘mi aduce câte ceva, flori, mâncare, mirodenii, cuvinte frumoase, probleme … Acum ați venit și voi cu darul vostru. L-am ascultat, dar, nu vă supărați, nu îmi place. Vă rog să-l luați înapoi. Este al vostru. Eu n-am ce să fac cu astfel de cuvinte. Luați-le ‘napoi și plecați.”

După ce aterinat pivestea, nenea Richard m-a privit cu drag și mi-a spus:

„Înțelegi tu ce ți-am spus?”

„Cred că înțeleg”, am răspuns eu cu capul în pământ.

„Mi-am dat seama că trebuie să fi foarte supărat pe cei care ți-au făcut această nedreptate și te-am chemat să-ți spun: „Nu primi atât de ușor influența altora în viața ta. Nu-i lăsa pe ei să hotărască atmopsfera în care să trăiești tu. Ridica fruntea sus și privește senin înainte. Lasă cuvintele lor urâte să se întoarcă la ei. Nu sunt ale tale, ci ale lor. Nu le da voie să-ți strice relația ta cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni.”

Tanti Bințea a intervenit și dânsa:

„Asta este de la Diavolul … El caută să tulbure lucrarea Domnului ca să-și poată îndeplini planurile lui mârșave. Am să-ți spun și eu o întâmplare, dacă ai timp să mă asculți. Am citit ceva interesant într-o revistă din Germania. Niște hoți și-au pus în gând să jefuiască o bancă. Au vizitat-o mai întâi și și-au dat seama că nu va fi lucru ușor. Banca avea paznici și la intrare și înăuntru, iar toți funcționarii stăteau fiecare la locul lui, atenți la tot ce se întâmplă.”
„Șeful bandei de hoți a spus: „Știu ce vom face, aduceți-mi un băiat care vinde ziare pe stradă!”

În ziua hotărâtă, băiețelul tocmit de șeful hoților a intrat în clădirea băncii și a început să strige ca pe stradă, făcând reclamă ziarului pe care-l vindea. Au sărit repede oamenii de ordine și i-au spus că așa ceva nu se poate, în bancă nu este voie să vinzi ziare. Băiatul a început să strige și mai tare și să fugă printre oameni. Ca să pună capăt mai curând tărăboiului au sărit în ajutor și oamenii de pază de la uși. Apoi au sărit și funcționarii de la locul lor și au dat o mână de ajutor să-l prindă pe năzdrăvanul vânzător de ziare. În timpul acesta, hoții au operat și au jefuit banca.”

„Înțelegi de ce ți-am spus asta?” m-a întrebat sora Bințea. „Înțeleg foarte bine și vă mulțumesc frumos”, i-am răspuns eu.

„Asta este tactica diavolului,” a continuat dânsa, „el trimite pe cineva să facă scandal și-i face pe lucrători să-și părăsească posturile. Atunci, marele hoț își duce planul cel rău la îndeplinire. Nu te lăsa păcălit, stai la lucrarea ta și vei vedea că totul va trece. Ai văzut ce ploaie grozavă a fost ieri. Astăzi însă cerul este senin de toată frumusețea.”

„Nu uita că toate bătăliile noastre nu le dăm cu cei din jurul nostru, ci în noi înșine. Caută să ieși biruitor și Domnul te va binecuvânta dacă iei examenul. Nu toate necazurile noastre sunt rele. Este scris că Domnul Isus a fost dus „de Duhul” în pustie ca să fie ispitit. Încercarea Lui a făcut parte din planul divin. După ce Domnul a trecut-o cu bine au urmat minunile și lucrările minunate pe care I le-a dat Dumnezeu să le facă. Caută și tu să treci cu bine examenul. Cine știe ce lucrări a pregătit și pentru tine Domnul ?”

I-am spus atunci că urma să avem ședință duminică. Mi-a răspuns: „Spune fraților să nu pună prea mult la inimă ședințele. Și ele trec. Dumnezeu nu lucrează prea mult cu ședințe. Nu le lua nici tu prea în serios.”

L-am vizitat de Craciun, in 1998. Am vorbit despre „pacea” oferita de Cel nascut in iesle si de tulburarile care tocmai rabufnisera in Israel. Natanaiahu era in criza de guvern si se intrevedeau alegeri anticipate si formarea unui nou Parlament. Arabii cereau teritoriile pierdute in razboi. Evreii inabuseau demonstratiile. Fratele Richard, deplangand rautatea aratata de ambele parti a zis: „Si arabii sunt oameni. Au si ei drepturile lor, chiar daca evreii sunt poporul ales. Nu este suficient sa scrie intr-o carte ca esti poporul ales, trebuie sa ai si purtari „alese”; sa fii „ales” in umbletele tale.

O alta perla: „Primul ritual religios pe care l-am vazut eu a fost un dans. Copilaria am petrecut-o in parte la Istambul. Tatal meu era dentist si a fost acolo sa-si practice meseria. Eu m-am urcat pe un gard si i-am vazut pe turci dansand in cinstea dumnezeului lor, Alah. De atunci, am dansat si eu de multe ori. Psalmul 149:3 spune despre dansul acesta („Sa laude Numele Lui cu jocuri!”). Am dansat si in celula din inchisoare. Veneau gardienii sa se uite la „nebunul” care danseaza. Ma intrebau de ce dansez. Eu le raspundeam: „Joaca un copil daca-i dai o bomboana sau un cadou? Cum sa nu dansez eu de bucurie ca sunt un copil al lui Dumnezeu si El L-a dat pe Isus Christos pentru mine?”

„Cand eram de noua ani, m-a dus fratele meu in sinagoga si l-am vazut pe batranul rabin, care mergea schiopatand in baston. El tara mai mult unul din picioare, dar canta de rasuna toata cladirea.

Cand m-am dus acasa, l-am imitat pe rabin, crezand ca asa trebuie sa fac si eu ca sa-mi vorbeasca Dumnezeu si sa stiu asa de multe ca rabinul. Dumnezeu mi-a vorbit insa in alt fel si asta peste cativa ani de zile.”

Sambata 15 Ianuarie 2000. Zi de amintiri si recunostinta. O delegatie din Finlanda, venita din partea unui organism evanghelic acreditat pe langa organizatia Natiunilor Unite ne-a adunat pe multi prieteni de familie la casa Wurmbrand. Au venit sa decerne venerabilului misonar al suferintei o diploma „pro fide” (pentru credinta) ca recunostinta pentru activitatea de o viata in slujba Bisericii persecutate. Nordicii, ei insisi oameni trecuti prin vremuri grele, au in inima lor un loc special pentru Richard Wurmbrand.

Dupa prezentarea diplomei si dupa discursul de rigoare, Mihail Wurmbrand, fiul celui sarbatorit evoca amitiri din primele luni de dupa iesirea in „lumea libera”:
„Imi aduc aminte ca prima tara in care am ajuns a fost Italia. Acolo, am fost invitati toti trei, tata, mama si cu mine, sa participam la un servici divin al bisericii baptiste din Roma. Cand i s-a dat cuvantul, tatal meu a inceput sa vorbeasca despre suferintele indurate de credinciosi sub dictatura comunista din Romania. Dupa nici trei minute, pastorul bisericii, care era si presedintele baptistilor Italiei, l-a intrerupt cu brutalitate pe tatal meu, zicand: „Nu dau voie ca in biserica mea sa se vorbeasca impotriva comunismului. „Io soi baptisto, io soi communisto.” Sunt baptist, dar sunt si comunist. Jumatate din cei prezenti s-au sculat si ei in picioare scandand lozinca pastorului si neingaduindu-i tatalui meu sa continuie: „Io soi baptisto, io soi communisto.”

Peste cateva saptamani ne aflam in Norvegia si Duminica, am intrat neinvitati intr-o biserica luterana. Ne-am asezat toti trei pe prima banca a adunarii. In timpul predicii, ne curgeau lacrimi pe obraz. Jenat si mirat, pastorul care nu era obisnuit ca oamenii sa planga la predicile sale, ne-a oprit dupa Citește restul acestei intrări »

A exista inseamna a fi supus criticii. A face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat. A lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica.

Misticii prind ceva din caracterul majestic al divinitatii, ceva deasupra ratiunii si dincolo de limitele experientelor umane obisnuite. Misticii crestini sunt oameni care au gasit „scurtaturile” spre inima si intimitatea lui Dumnezeu.

Poti judeca simtirile si trairile unui mistic?

In luna Februarie a sfarsitului de mileniu, mai precis in 12 Februarie 2000, Marius Cruceru, fiul celui mai bun prieten al tatalui meu din tineretea lor de seminaristi, deci om predestinat intr-un fel sa fie el insusi un prieten al meu, ne-a vizitat la Citește restul acestei intrări »

Adevarul exista! Minciunile trebuiesc inventate.

„Zici ca nu exista adevar absolut. Esti absolut sigur de asta?”

Probabil ca nici una din temele de discutie intre noi si nenea Richard n-a fost mai fascinanta ca aceea despre „adevar”. Dansul, impreuna cu N. Steinhardt, un alt puscarias evreu care si-a trait crestinismul in temnitele comuniste, a ajuns la convingerea ca mintea omeneasca este un foarte prost arbitru atunci cand vine vorba despre adevarul absolut. Iata ce scrie N.

Steinhardt:

Nici una dintre virtutile si nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat si idolatrizat. Numai cumpanitul lor ansamblu reprezinta dumnezeirea. Ca atare, nici adevarul – singur – nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) ma conving si mai mult de aceasta si-mi amintesc aforismul lui Pascal: „Pana si din adevar iti poti face un idol, deoarece adevarul fara dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul Lui, si-i idol, pe care nu se cuvine nici sa-l iubesti, nici sa i te inchini.”

In urmarirea adevarului, una din preocuparile de capatai trebuie sa fie evitarea erorilor. Nimic nu este mai opus adevarului decat ceea ce seamana cu adevarul. Dusmanul adevarului nu este minciuna, ci „aparenta de adevar.”

Ca sa ajungem la realitatea ultima este necesar uneori sa investigam si cu alte instrumente de cercetare, superioare ratiunii. Iata ce spune Richard Wurmbrand:

„Si ce daca parte de adevar este irational? Nici n-ar putea fi altfel, ratiunea noastra este limitata la domeniul Citește restul acestei intrări »

„Temnita grea” (Interviu cu un preot ortodox)

Marin Cantea: Fiindca se apropie marea sarbatoare a invierii Domnului nostru Isus Hristos credem ca ar fi potrivit sa prezentam un interviu cu domnul Lungeanu Mihai, preot in biserica ortodoxa. Dumnealui a fost inchis in inchisorile comuniste din Pitesti si Aiud timp de 16 ani si 6 luni pe motive politice si a binevoit sa povesteasca cateva franturi din viata oamenilor cunoscuti in inchisoare. Credem ca aceste randuri sunt de folos in aceste zile pentru a medita la patimile Domnului nostru Isus Hristos.

Mihai Lungeanu: A fost dorinta mea sa fiu sfintit preot, pentru ca atunci cand am fost in iadul de la Pitesti, am fagaduit lui Dumnezeu, ca Ii pun toata viata mea la picioarele Lui, dar sa ma scoata din acel iad. Din momentul acela aveam sa intru in harul Lui, desi altii au fost si omorati. In inchisoare am cunoscut foarte multi oameni, care prin viata lor au dovedit ca traiesc Cuvantul lui Dumnezeu cu adevarat. Si am sa incep cu Wurmbrand. L-am cunoscut Citește restul acestei intrări »

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 223.405 hits