A exista inseamna a fi supus criticii. A face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat. A lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica.

Misticii prind ceva din caracterul majestic al divinitatii, ceva deasupra ratiunii si dincolo de limitele experientelor umane obisnuite. Misticii crestini sunt oameni care au gasit „scurtaturile” spre inima si intimitatea lui Dumnezeu.

Poti judeca simtirile si trairile unui mistic?

In luna Februarie a sfarsitului de mileniu, mai precis in 12 Februarie 2000, Marius Cruceru, fiul celui mai bun prieten al tatalui meu din tineretea lor de seminaristi, deci om predestinat intr-un fel sa fie el insusi un prieten al meu, ne-a vizitat la Los Angeles. Ne cunosteam de pe lungimea de unda a Internetului. Schimbaseram mesaje si participaseram impreuna la dezbateri mai mult sau mai putin teologice. Acum eram pentru prima data fata in fata si cautam sa actualizam in realitatea fizica prietenia care se injghebase in realitatea virtuala.
Cineva tocmai lansase o revista in care-l critica de zor pe Richard Wurmbrand, lansator, in parerera criticului al celui mai periculos curent de ratacire spirituala al secolului. Presupusa „ratacire” facuse deja „victime” pe ambele maluri ale Atlanticului.

Stiam ca mintile inguste sunt cele dintai care critica ideile mari. Cineva ma sfatuise chiar sa ma fac ca nu aud anumite obiectii: „Nu-l baga in seama pe cel ce incearca sa te micsoreze in ochii altora. Saracul, incearca si el sa te aduca la statura lui.” Se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a cioplit pe oamenii mari, din aschii i-a facut pe critici.

Era insa vorba acum de Richard Wurmbrand si critica mi se parea si nejustificata si nelalocul ei; un fel de obraznicie a celui care vrea sa iasa din anonimat prin agasarea celor care se bucura de popularitate.

Sufeream cu atat mai mult cu cat cunosteam si pe cel ce critica si pe cel criticat, asa ca mi se parea confirmata zicala: Pentru mintile „inguste” este un act de autoaparare sa critice ideile … „mari.”

Stiu ca a exista inseamna a fi supus criticii; ca a face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat, iar a lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica. Cineva spunea chiar ca daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii, nu esti suficient de mare pentru a merita lauda. Mai mult, critica din partea unui om intelept este mai de dorit decat lauda din gura nebunilor. Exista insa in critica adusa lui Richard Wurmbrand o doza de rautate rudimentara care ma intoarce pe dos.

I-am impartasit lui Marius toate acestea repetandu-i cu amaraciune niste aforisme pe care le invatasem mai demult: „Orbul bate mai multi decat vede si prostul vorbeste mai multe decat intelege” si „Un critic este un schiop care-i invata pe altii cum sa alerge” si „Un critic este unul care vrea ca tu sa pictezi, sa canti, sa scrii sau sa joci asa cum ar face el… daca ar putea.”
Mi s-a parut intotdeauna ca un om de nimic care se ridica si-l critica pe cel virtuos se aseamana cu cel care scuipa inspre cer; obraznicia lui nu va intina cerul, ci se va intoarce sa-i intineze obrazul. Dar, ce sa-i faci, unii isi petrec toata viata la ghiseul de reclamatii.

In toamna lui 1999, cu ocazia Conventiei baptiste de la Portland, un astfel de critic de cartier il declarase pe nenea Richard drept „antichrist” si oprise cu de la sine putere distribuirea unor carti scrise de dansul.

Marius m-a ascultat cu atentie, a tacut si mi-a spus cateva vorbe de „intelept” mai batran decat il arata varsta: „Ce nu pot intelege unii este ca fratele Richard este un mistic, nu un om al ratiunii convertite la teologie. Avem si noi unul sau doi mistici in toata existenta noastra evanghelica si, in loc sa cautam sa ne lasam patrunsi de iluminarile lor, ii rastignim pentru ca nu corespund sistemului nostru de doctrine. Cine ii pretinde lui Richard Wurmbrand sa fie corect din punct de vedere doctrinar, n-a inteles inca ce este un mistic si care este instrumentul lui de patrundere in lumea lui Dumnezeu. Un mistic foloseste altfel decat ceilalti cuvintele, el lucreaza cu imagini si cu reactii ale omului launtric in fata stralucirii descoperirilor launtrice. Ceea ce traieste un mistic este foarte greu sa fie pus in cuvinte si transmis pe calea unei lecturi obisnuite.”

Ascultandu-l atunci pe Marius si multe zile dupa aceea, mi-am adus aminte de ecourile unor remarci paradoxale pe care le auzisem cu urechile mele de la nenea Richard:
„Sa nu ai prea mare incredere in minte! Romanul a zis-o cel mai bine: mintea … minte!”

„Adevarul pus in cuvinte nu mai este adevar pur, caci aceste cuvinte sunt haine caraghioase care denatureaza fiinta pura a adevarului. Cand Dumnezeu se numeste Tatal Domnului Isus, asta nu inseamna ca deobicei ca El a avut o sotie care I-a nascut un Fiu. Faptul ca Dumnezeu a ales sa se numeasca Tata, este numai o asezare in cuvinte a realitatii ultime, imposibil de redat adecvat in cuvintele, trairile si experientele noastre omenesti.”

Probabil ca in aceasta exprimare „altfel” folosita adesea de Richard Wurmbrand se poticnesc unii din cititorii cartilor lui. Intre ei si el se afla experienta imposibil de duplicat, avuta de nenea Richard in anii de singuratate petrecuti in celula mortii din inchisoarea comunista. Confruntat, atunci si acolo, cu o realitate lipsita de textul Bibliei si de dialectica unor dialoguri rationale, dansul s-a catarat „mistic” spre Dumnezeu intr-o fenomenologie care nu ne este tuturor accesibila.

S-ar parea ca, scriind toate acestea, as vrea sa-l scuz pe nenea Richard pentru anumite pasaje obscure sau „nebiblice” din cartile dumnealui. Departe de mine asa ceva!
Facand aceasta, eu incerc sa-i scuz pe aceia care-l critica prea aspru, retezandu-i extremitatile care ne depasesc dimensiunile noastre spirituale si incearca sa-l faca pe dansul sa se integreze in tiparul unui „pat al lui Procust” de dimensiuni doctrinare baptiste.

Scuza ca si acuza finala ii apartine si trebuie sa-i apartina in ultima instanta doar Celui ce „prin lumina Lui ne face sa vedem lumina.”
Doar atunci cand vom sta desavarsiti inaintea Lui ne vom putea intelege si masura propriile noastre dimensiuni si scadente actuale.

Exista si oameni incapabili sa coopereze. Vorbele lor sunt un neintrerupt discurs critic. In loc sa incurajeze, ei distrug. Acestora le spunem impreuna cu Edmund Burke: „Aplaudati-ne cand alergam bine, consolati-ne cand cadem pe cale, incurajati-ne cand cautam sa ne ridicam de jos, dar, pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa trecem mai departe!”

Anunțuri