Baptistii nu boteaza copii mici. Ei asteapta sa vada ce se intampla la varsta maturitatii, cand omul este pus in situatia unei alegeri competente. Care este insa varsta la care copiii nu mai sunt copii? Care este minimul de ani la care poate fi admis un tinerel la botez? Raspunsul la aceste intrebari nu este nici usor, nici acelasi pentru toata lumea.

Obisnuiti sa fie porecliti „pocaiti”, baptistii din Romania asteapta ca pe o conditie a mantuirii clipa „intoarcerii” la Domnul. Credinta si pocainta sunt privite ca doua prerechizite ale mantuirii.
Pentru baptistii americani, singura conditie a mantuirii este credinta. Pocainta este privita drept o realitate permanenta, necesara pe toata durata vietii. Asta si poate din cauza faptului ca pe ei nu i-a poreclit nimeni „pocaiti” ! Ei admit la botez pe orice copil mai rasarit care marturiseste din toata inima lui ca-l iubeste pe Christos si crede ca este Fiul lui Dumnezeu jertfit pentru mantuirea noastra.
Din cauza identificarii pocaintei cu clipa venirii la Christos, baptistii romani au creeat un climat in care copiii nu sunt admisi la botez decat la varsta la care … au de ce sa se pocaiasca. Ei asteapta intr-un fel ca cei ce cresc in familiile crestine sa guste putin din ratacirea pacatului si sa aiba realitatea unei alegeri personale.

La evrei, copiii erau adusi la Templu la varsta de doisprezece ani. Noul Testament ne spune ca si Domnul Isus a fost adus la Templu la aceasta varsta. Obiceiul se pastreaza si astazi. La doisprezece ani, din punctul lui Dumnezeu de vedere, un copil este suficient de matur pentru a deveni „un fiu al Torei”, un suflet cu o responsabilitate personala inaintea Domnului.

Sa fie varsta de doisprezece ani un „prag” la care am putea stabili si varsta propice botezului crestin?

Parerea mea este ca varsta este mai putin importanta decat realitatea unei intalniri personale cu Christos. Fata mea, Christine, a crescut in Biserica. Am putea spune ca noi am dus-o la biserica chiar si inainte ca ea sa se nasca! Asta nu a facut din ea o crestina. A venit insa o zi in care am observat ca fata noastra incepe sa raspunda unei „autoritati mai inalte”, ca incepe sa caute „fata Domnului.”
Dovada a venit intr-o dupa amiaza in care am primit o veste care putea anunta pentru ea o realitate cumplita. Stirea ne-a naucit chiar si pe noi, cei mari, parintii ei. Pentru cateva clipe nu am mai stiut ce se intampla in jurul nostru. Cand ne-am revenit cat de cat, am cautat-o din ochi pe Christine. Ma gandeam sa caut cumva s-o linistesc. Christine insa disparuse. Am gasit-o intr-una din camerele casei noastre asezata pe genunchi si rugandu-se. Realitatea aceasta m-a durut mai intai. Eram gelos pe Dumnezeu. Simteam ca fata mea nu s-a mai ascuns ca alta data la pieptul meu si nu a mai cautat in ochii mei liniste pentru sufletul ei bantuit de furtuna. Fugise acum la un alt … Tata. Mult mai mare si mult mai puternic decat mine. A fost un moment de durere launtrica pentru mine, dar si un moment de adanca bucurie. Fata mea trecuse pragul … Templului. M-am vazut si m-am simtit in situatia de altadata a Mariei: „De ce M-ati cautat? Nu stiati ca trebuie sa fiu in casa Tatalui Meu?” (Luca 2:49).

Anunțuri