In ciuda uriasului sau talent, Ioanid a fost un om smerit si simplu. Cine l-a urmarit de aproape a avut ocazia sa simta ca aceasta umilinta a lui, aceasta dorinta dupa anonimat era un rezultat al dezbracarii de sine rezultate din intalnirea cu Dumnezeul care a venit sa moara pentru noi la Golgota. Sfantul Macarie obisnuia sa spuna: “De dragul tau, Dumnezeu S-a smerit pe Sine insusi.” Ioanid a cantarit mult aceasta realitate si s-a hotarat sa traiasca pururi in umbra unei vinovatii personale a carei pedepsire a fost suspendata la Calvar.

In prefata volumului de poezii “Porumbite albe”, Mircea Ciobanu scrie despre Costache Ioanid urmatoarele randuri:

“(El) … a facut multi pasi in adancimile simplitatii. El s-a retras, ca sa zicem asa, dinaintea oricarei ispite de a face vasul mai graitor decat continutul. Literatura romana nu poate gasi decat un singur exemplar asemanator – in poemele lui V. Voiculescu, cele din urma, in care gandul despre mantuire covarseste orice ispita de a cauta frumusetea in exterior.”

Adevarata umilinta nu sta in a fi in stare sa spui: “Sunt nevrednic!”, ci in a le da dreptate celor care-ti spun de la obraz, in batjocura: “Esti nevrednic!” Ioanid a stiut mereu sa doreasca umilinta ca pe o acceptare a parerii lui Dumnezeu despre propria lui persoana. Asta nu l-a facut deloc neplacut sau nepotrivit celor din preajma. Dimpotriva!

Cu dansul s-a adeverit inca o data zicala care zice: “Daca vrei sa fii pretuit de oameni, nu te vorbi singur de bine.”

Cine l-a vazut inconjurat de oameni si mai ales de multimea tinerilor a dat dreptate celui care a observat ca “Cine fuge dupa glorie va fi ignorat de ea, cel ce, dimpotriva, se fereste de ea cu modestie, va fi imbratisat de ea si laudat de toata lumea”.

Anunțuri