In ciuda uriasului sau talent, Ioanid a fost un om smerit si simplu. Cine l-a urmarit de aproape a avut ocazia sa simta ca aceasta umilinta a lui, aceasta dorinta dupa anonimat era un rezultat al dezbracarii de sine rezultate din intalnirea cu Dumnezeul care a venit sa moara pentru noi la Golgota. Sfantul Macarie obisnuia sa spuna: “De dragul tau, Dumnezeu S-a smerit pe Sine insusi.” Ioanid a cantarit mult aceasta realitate si s-a hotarat sa traiasca pururi in umbra unei vinovatii personale a carei pedepsire a fost suspendata la Calvar.

In prefata volumului de poezii “Porumbite albe”, Mircea Ciobanu scrie despre Costache Ioanid urmatoarele randuri:

“(El) … a facut multi pasi in adancimile simplitatii. El s-a retras, ca sa zicem asa, dinaintea oricarei ispite de a face vasul mai graitor decat continutul. Literatura romana nu poate gasi decat un singur exemplar asemanator – in poemele lui V. Voiculescu, cele din urma, in care gandul despre mantuire covarseste orice ispita de a cauta frumusetea in exterior.”

Adevarata umilinta nu sta in a fi in stare sa spui: “Sunt nevrednic!”, ci in a le da dreptate celor care-ti spun de la obraz, in batjocura: “Esti nevrednic!” Ioanid a stiut mereu sa doreasca umilinta ca pe o acceptare a parerii lui Dumnezeu despre propria lui persoana. Asta nu l-a facut deloc neplacut sau nepotrivit celor din preajma. Dimpotriva!

Cu dansul s-a adeverit inca o data zicala care zice: “Daca vrei sa fii pretuit de oameni, nu te vorbi singur de bine.”

Cine l-a vazut inconjurat de oameni si mai ales de multimea tinerilor a dat dreptate celui care a observat ca “Cine fuge dupa glorie va fi ignorat de ea, cel ce, dimpotriva, se fereste de ea cu modestie, va fi imbratisat de ea si laudat de toata lumea”.