În 13 decembrie 2003, am primit de la fratele Şerban Constantinescu o predică ţinută de Tudor Popescu în mai 1950. Este intitulată „Totuşi”. Mi s a părut utilă şi actuală, de aceea o transcriu mai jos;
„Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine.” (Psalmul 73:23)

Un om venind la un vestitor al Evangheliei mai devreme, a fost invitat să l aştepte în biroul său de lucru. Aşteptând acolo, a văzut scris pe perete un cuvânt: „Totuşi”. Şi se întrebă ce să însemne acest cuvânt. Când a venit vestitorul Evangheliei, i a spus:

– M am străduit să înţeleg ce înseamnă cuvântul acesta, dar n am reuşit. Un singur cuvânt nu mi spune nimic.

– Şi eu mă străduiesc să pătrund înţelesul acestui cuvânt. Cât am înţeles mi a fost o mare binecuvântare. Cuvântul este din Psalmul 73:23: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.” Învăţ să l pun în faţa ochilor mei mai ales când sunt ispitit, amărât, în întristare, în durere.

Suntem pe pământ străin. Ispite ne pândesc la tot pasul. Greutăţi, nevoi, necazuri vin fără încetare în viaţa aceasta pe pământ. Lumea ştie cum să atragă sufletele, dar ştie şi cum să le sperie ca să nu vină la Domnul Isus, iar dacă au venit, să le atragă înapoi, fie ademenindu le, fie prin ameninţări. Dar dacă putem spune:

„Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine”, lumea nu şi mai poate atinge scopul. În Domnul Isus avem mai mult decât ne ar putea da lumea.

O doamnă moştenise o avere frumoasă şi ducea o viaţă plăcută, în lux şi bogăţie. Dar i a murit soţul, apoi copiii, averea i s a spulberat, cei dragi s au dus, iar ea se găsea acum pe un pat de suferinţă. A învăţat însă să spună: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine.” Curând, a devenit o fiinţă mai fericită decât fusese înainte, plină de pace şi de nădejde.

Într o familie distinsă, singurul copil, o fiică de 30 de ani, zăcea paralizată de 25 de ani, în pat.

Alături de ea se afla Biblia, hrana ei de fiecare zi. Despre acea fiică, părinţii spuneau: „De câte ori suntem întristaţi, îngânduraţi, trudiţi, având vreo amărăciune, vreo neînţelegere chiar, venim aici, la fiica noastră, care este pe patul de suferinţă de 25 de ani, şi aici ni se deschide cerul.” Fie numai prin suferinţa pe care o îndura cu atâta răbdare, fie printr un cuvânt din Scriptură, fata lor era gata să i mângâie în orice împrejurare.

Când vizităm pe cineva bolnav, ni se întâmplă poate şi nouă să spunem: „Mi e necaz pe mine însumi din pricina nerecunoştinţei mele. Să mă plâng de ceva? Iată, fiinţa aceasta, atât de bolnavă de reumatism, de cancer, de tuberculoză… câtă mângâiere, câtă linişte, câtă blândeţe, câtă răbdare, câtă seninătate degajă! Îmi văd nerecunoştinţa pentru starea mea mult mai bună în care mă găsesc. Domnul nostru poate să prefacă suferinţa în binecuvântări, atunci când cel ce suferă realizează prezenţa Domnului alături de el, putând să spună: Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine.” Lucrul acesta este o mare mângâiere pentru orice credincios. Să vizităm mai bine casele de jale, inima ni se va face mai bună şi nu ne vom mai permite să ne ocupăm cu nimicuri, cu denaturări, cu vorbării. Să ne ocupăm cu Domnul Isus şi cu lucrurile cereşti, iar vorbăria să înceteze! Destul Îl întristăm pe Duhul Sfânt; să nu mai facem asta, ca să nu împiedecăm binecuvântările lui Dumnezeu rezervate pentru noi ca Biserică şi pentru fiecare în parte.

David Livingstone, misionar în Africa în secolul trecut, s a distins foarte mult în ce priveşte geografia, descoperind în Africa locuri necunoscute. Rapoartele lui au fost trimise la o societate de savanţi, care i au dat pentru aceasta mari onoruri. A fost chemat în patrie ca să fie onorat pentru descoperirile pe care le a făcut în Africa. Dar Livingstone a spus: „Nu merg să primesc onoruri de la lume, rămân aici, cu sălbaticii aceştia.” El cunoştea mângâierea cuvintelor: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine!” El nu umbla după onoruri de la lume şi putea spune: „Sunt mulţumit că Tu eşti cu mine, Doamne, şi pentru că eu sunt cu Tine, prefer să rămân cu negrii din Africa, cărora nimeni nu le a vestit Evanghelia până acum.” La plecarea lui de pe pământ, negrii l au găsit pe Livingstone în genunchi. Ştiau că avea un anumit timp pentru rugăciune şi l au aşteptat mult, ca de obicei, dar, pentru că întârzia, au îndrăznit să intre la el. Când au intrat, au găsit lampa stinsă, şi pe el în genunchi, cu capul în mâini. S au retras crezând că se roagă, dar după aceea au înţeles că era mort. A murit singur, într o colibă din centrul Africii, fără un prieten sau un însoţitor lângă el, departe de copii, de lume, de adunarea celor credincioşi, dar în genunchi, rugându se pentru Africa lui iubită, rugându se pentru ea către Cel care a murit pentru păcătoşi, către Mântuitorul Isus. Atunci, s au hotărât să i ducă corpul pentru a fi transportat în Anglia. Inima i au îngropat o sub un copac în Africa, iar corpul   după ce l au îmbălsămat, l au înfăşurat şi l au purtat pe umeri sute de kilometri, timp de nouă luni, fără să dea înapoi în faţa multor greutăţi, până la un vapor care avea să l transporte în ţara lui. În felul acesta şi au arătat recunoştinţa faţă de el.

„Onorurile lumii păstraţi le pentru cine vreţi. Eu prefer să-I slujesc Stăpânului meu.” Domnul să ne pună aceste cuvinte în inimi şi să ne aducă aminte de ele la timpul potrivit!

Poate ţi ai pierdut tinereţea, sănătatea, averea. Fii mulţumit că Domnul este cu tine şi repetă bucuros: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine!”

Într o prăpastie din munţi, creştea o floare rară. Un copilaş a fost rugat de câţiva vizitatori să se lase legat şi coborât în prăpastie, ca să culeagă flori. Băiatul însă nu a vrut.
– Dar tu ai mai cules flori de acestea, i au spus vizitatorii.
– Primesc să cobor, numai dacă tata mânuieşte frânghia când mă cobor.

Au vorbit vizitatorii cu tatăl băiatului. Tatăl şi-a legat copilul şi l a coborât în prăpastie. Tatăl era într un loc unde copilul nu l vedea, dar de acolo, tatăl mânuia frânghia cu cea mai mare grijă.

Copilul a cules flori, iar la sfârşit tot tatăl l a scos afară.

Sunt unele adâncuri în care ne coboară Tatăl nostru din cer, dar ne coboară numai ca să culegem florile iubirii Lui delicate şi unice. El ne poate trece prin mari adâncuri de suferinţe, dar adesea, tocmai în aceste adâncuri Îşi pune Dumnezeu binecuvântările Sale. Adesea suntem cuprinşi de temeri, dar să ştim bine: dincolo de greutăţile pe care Dumnezeu îngăduie să le întâmpinăm în calea noastră este mâna cea bună a lui Dumnezeu, care mângâie şi binecuvântează.
Asaf, autorul Psalmului 73, spunea amărât:

„Aproape să alunec, aproape să mă poticnesc când vedeam fericirea celor răi, iar pe mine mă vedeam zi de zi lovit şi pedepsit. Într adevăr, pe cei răi nimic nu i tulbură până la moarte şi trupul le este încărcat de grăsime: n au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni. Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le doreşte inima. Iar eu, care slujesc Domnului, am parte numai de lovituri, de pedepse şi suferinţe.”

Este drept să fie aşa? Ar trebui ca cel credincios să fie scutit de suferinţă!

„M am chinuit cu acest lucru ca să l pricep, până ce am luat seama la sfârşitul celor răi, când am privit lucrurile din punct de vedere veşnic. Cum sunt nimiciţi într o clipă! Sunt pierduţi, mistuiţi de spaimă. Cum piere visul la deşteptare, aşa faci Tu să le piară chipul.” Văzând aceasta, Asaf Îi mărturiseşte Domnului:

„Eram prost, un dobitoc înaintea Ta, când mi se amăra inima şi eram străpuns în măruntaie.”

Nu pricep căile Tale, dar rămân la cuvintele:

„Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine;
Tu m ai apucat de mâna dreaptă,
Mă vei călăuzi cu sfatul Tău,
Apoi mă vei primi în slavă.”

Anunțuri