You are currently browsing the category archive for the ‘Wurmbrand’ category.

La aniversarea de 100 de ani de la naşterea dânsului, am primit o scrisoare scurtă de la prietenul meu Eduard Teodorescu şi un material care mi‑au adus în suflet sărbătoare:

Dragă Daniel,

Mătuşa mea R. S. (sora mamei mele Martha), ma rugat să îţi transmit această lucrare împreună cu scrisorica de mână ataşată. Ea nu are Internet acolo în satul în care locuieşte acum, aşa ca mia revenit mie sarcina aceasta de „postaş”. „Minuni din viaţa mea” este o lucrare autobiografică destul de captivantă a mătuşii (conţine multe detalii de interes din viata soţilor Wurmbrand, dar şi a strămoşilor mei cu care Nene Richard a fost bun prieten). Cu drag, Eduard Teodorescu

511_BintiaW_Jenny&MarthaScheel

Minuni din viaţa mea

De mult doream să scriu despre minunile Domnului în viaţa mea, dar până azi nu a fost posibil. Viaţa aceasta a mea m‑a solicitat din PLIN, uneori peste măsură, dar este tot atât de adevărat că şi eu am solicitat‑o pe ea. Însă azi dau slavă Domnului, căci a ştiut care este cel mai Mare Bun pentru mine. „S‑a luptat cu mine şi… a câştigat!”

Doream să încep cu… începutul ‑ atât cât îmi este „cunoscut”‑ să încep cu străbunii, dar la revederea de la Bucureşti din vara 2005 cu fratele Brânzei, i‑am mărturisit că i‑aş mai putea oferi ceva material „documentar” despre soţii Wurmbrand, la volumele d‑sale „Amintiri cu Sfinţi”. S‑a bucurat de ofertă şi mi‑a spus că va mai adăuga un volum la cele existente. Oare câte a mai adăugat în aceşti patru ani?

„Dar dacă s‑ar scrie toate minunile, n‑ar mai fi loc…”

Părinţii mei au fost nişte oameni „deosebit de deosebiţi”. Mama, evreică refugiată în Primul Război Mondial din Transnistria, a urmat binecuvântata „Şcoală Anglicană” din Bucureşti, Şcoală de Fete, înfiinţată în Cartierul Evreiesc.

Tata (odorul tuturor…), sas din Sighişoara, a studiat „Conservatorul” ‑ clasa canto. Tot în Bucureşti, s‑a îndrăgostit de o evreică brunetă, subţirică şi foarte inteligentă şi…  s‑au căsătorit în 1932, la începutul celui mai teribil uragan al „conaţionalilor”… tatii (nu şi al familiei sale, oameni cu frică de Dumnezeu) împotriva evreilor. Tata avea un profesor la conservator, pe domnul Maitert, soţul unei profesoare a mamei din Şcoala Anglicană, de unde şi legătura familiei noastre ‑ mai târziu a mea, în mod deosebit ‑ cu soţii Wurmbrand.

Mai mult chiar decât îşi iubea Mama propriul ei neam (avea ea experienţele ei, după cum spunea), Tatăl meu iubea mult poporul evreu şi în mod deosebit pe „Nene Richard”, cum l‑am numit noi, toţi copiii generaţiei mele; de asemenea, Nene Richard îl ruga pe Tata să cânte în Biserica din Strada Olteni cu baritonul său divin, şi nenumăraţi au fost aceia care mi‑au mărturisit mai târziu că nu vor uita niciodată cum cânta Fr. Scheel, cum plângea toată biserica ascultându‑l cântând (de exemplu) „Mieluşel Divin”…

Când fasciştii au început prigoana împotriva evreilor, Mama i‑a propus Tatei să divorţeze ‑ chiar şi numai formal ‑ pentru că astfel el şi copiii ar fi putut fi salvaţi la o „adică”, dar Tata nu a acceptat această propunere de o deosebită nobleţe a Mamei, ci i‑a răspuns ‑ la fel de nobil ‑ că au jurat înaintea lui Dumnezeu, la Căsătorie, că „numai moartea îi va despărţi”. Şi aşa a fost.

Mulţi ani mai târziu, în Germania, Olanda sau America, Nene Richard mă prezenta astfel: „Tatăl ei a fost prietenul meu!” Niciun titlu de nobleţe de pe Pământ nu ar fi putut însemna mai mult pentru mine! Au fost pentru scurt timp în aceeaşi închisoare, unde Tatăl meu, cel mai minunat dintre părinţi, soţi, oameni, s‑a stins din viaţă la doar 48 de ani! („’acolo’ nu s‑au întâlnit”, mi‑a spus N. Richard odată). Acest fapt l‑a îndemnat desigur şi mai mult să‑l numească pe Tata „Prieten al Meu” ‑ toată viaţa sa.

Amintirile mele referitoare la soţii Wurmbrand încep cu Nene Richard.

În iarna 1945/46, când ruşii îi căutau pe nemţi, toată familia noastră a trebuit să se ascundă; eu am fost întâi la fam. Mandelbaum, evrei mesianici, dar pentru că dumnealor nu aveau copii, mă simţeam foarte singură acolo. A venit, deci, Martha, sora mea, iar eu am fost mutată la familia Wurmbrand, unde îl aveam ca partener „de joacă” pe Mihai, fiul lor de o vârstă cu mine. Mama mi‑a povestit mult mai târziu că primul meu cărucior l‑am primit de la soţii Wurmbrand, iar când m‑a văzut la această primă vizită, tanti Binţia a exclamat: „uite‑o pe noră‑mea!” În casa aceea din str. Colonel Orerro se mai aflau şi câteva fete care ne dădăceau cu multă dragoste. Erau fete evreice din Moldova, salvate „sub escorta” pusă la cale de Nene Richard, cum am înţeles, de asemenea, mulţi ani mai târziu.

Mihai mă necăjea mult. Nu pot uita felul cum îmi lua păpuşa, deschidea fereastra la „curtea” interioară ‑ un hău îngust şi întunecos ‑ şi, ţinându‑mi „odorul” de o mână, un picior, deasupra acestuia, repeta ameninţător : „Ro‑di‑ca!”

Eu alergam disperată să‑i cer ajutor lui Nene Richard, care‑l trăgea de perciunii lui de evreu habotnic. Atunci Mihai a luat foarfeca şi şi‑a tăiat perciunii, dar la prima trăsnaie Nene Richard l‑a apucat din nou de Citește restul acestei intrări »

Cu câțiva ani înainte de moartea lui nenea Richard, l-am însoțit pe Aurel Popescu într-o vizită la Palos Verdes. Când doamnele s-au retras la bucătărie să pregătească ceva de mâncare, fratele Aurel s-a plecat discret spre fotoliul în care stătea nenea Richard și i-a spus mai mult pe șoptite:

– „Richard, nu de mult am început să mă preocupe serios problema morții. Și Valerica și eu suntem aproape de moarte și mă ia un fior rece pe sira spinării când mă gândesc la aceasta. Tu ești obișnuit cu moartea. De vreo 35 de ani … tot „mori”! Ce simți tu când te gândești la moarte?”

Lăsândse puțin pe spate ca să stea mai comod în fotoliu, nenea Richard s-a gândit puțin… El și-a dat seama repede că Aurel nu avea nevoie de texte biblice sau de predici. Omul de lângă el, prietenul de atâția ani de zile avea nevoie de un exemplu, așa că nenea Richard s-a gândit la ceva, a lăsat să i se lumineze fața de un zâmbet larg și spus:

„Singurul sentiment care mă copleșește când mă gândesc la moarte este … curiozitatea. Vezi, am fost cu Domnul Isus de atâția ani împreună. Am umblat împreună. Am fost în celula morții din închisoare, dar am fost și în casele regelui la Versoix. Am fost cu El în foarte multe țări ale lumii. Am fost cu El sănătos și am fost cu El bolnav. Am fost cu El la săraci și am fost cu El la bogați. Peste tot L-am văzut ce face și cum face. Când mă gândesc la clipa marii treceri dincolo mă întreb: „Sunt curios să văd cum o să o facă pe asta! Cred că voi învăța ceva de la El și cu ocazia asta!”

Mărturisesc că și fratelui Aurel și mie ne-a rămas gura căscată. La așa ceva nu ne gândisem încă. Moartea ca o mare … curiozitate. Pentru cel ce umblă zi de zi cu Domnul Isuș moartea va fi într-adevăr intrarea într-o nouă și minunată … realitate.

Una din cele mai triste întâmplări din viața mea de păstor al bisericii a fost o „rupere” prin care un grup de credincioși au decis să plece și să formeze o altă adunare. Ca să-și poată justifica decizia, în fierbințeala disputelor, cei deciși să plece au spus lucruri grele despre biserică și lucruri neadevărate despre mine. Cuvintele lor m-au străpuns atunci ca niște pumnale date pe la spate și m-am închis în mine și am stat mai mult pe acasă, să-mi „ling rănile” ca ursul.

Tocmai atunci, fratele Richard Wurmbrand m-a chemat să-i fac o vizită. Bineînțeles că m-am dus. Eram însă hotărât să nu-i spun nimic din necazurile mele. Ajuns în fața ușii unde locuia, am tras adânc aer în piept și mi-am afișat pe față cel mai neafectat zâmbet de care eram în stare. Dânsul m-a primit cu multă simpatie și, din câteva cuvinte, mi-am dat seama că aflase totul. M-a rugat să iau loc lângă dânsul și mi-a spus o întâmplare:

„Ai auzit de Buda?”

„Da, ceva cu religia Indiei, un om foarte înțelept …”

„Ascultă una din pățaniile lui. Era considerat un mare înțelept, o întrupare a dumnezeului lor și oameni de pretutindeni veneau să-l vadă, să-i aducă daruri și să-i asculte înțelepciunea lui nemăipomenită.
Într-o bună zi, doi oameni s-au dus la el și au cerut să-i vorbească. Buda i-a primit, dar spre surprinderea sa, cei doi au ‘nceput să-l ocărască pentru toate lucrurile de sub soare. Cuvintele lor erau adevărate insulte: ticălosule, ucigașule, nebunule, etc. Buda îi asculta cu o față senină și privea la ei, dar și cumva prin ei, parcă spre o lume frumoasă și liniștită din zare. Nici un mușchi de pe fața lui n-a tresărit, nici un nor nu i-a întunecat fața.
După un timp, cei doi terminat tot ce au avut de spus, au obosit să vorbească și în cameră s-a așternut tăcerea. Priveau la Buda și el tăcea senin și vesel înaintea lor. După câteva minute, înțeleptul a luat cuvântul și le-a zis: „Știam că ați venit să-mi dați ceva. Toată lumea care vine la mine ‘mi aduce câte ceva, flori, mâncare, mirodenii, cuvinte frumoase, probleme … Acum ați venit și voi cu darul vostru. L-am ascultat, dar, nu vă supărați, nu îmi place. Vă rog să-l luați înapoi. Este al vostru. Eu n-am ce să fac cu astfel de cuvinte. Luați-le ‘napoi și plecați.”

După ce aterinat pivestea, nenea Richard m-a privit cu drag și mi-a spus:

„Înțelegi tu ce ți-am spus?”

„Cred că înțeleg”, am răspuns eu cu capul în pământ.

„Mi-am dat seama că trebuie să fi foarte supărat pe cei care ți-au făcut această nedreptate și te-am chemat să-ți spun: „Nu primi atât de ușor influența altora în viața ta. Nu-i lăsa pe ei să hotărască atmopsfera în care să trăiești tu. Ridica fruntea sus și privește senin înainte. Lasă cuvintele lor urâte să se întoarcă la ei. Nu sunt ale tale, ci ale lor. Nu le da voie să-ți strice relația ta cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni.”

Tanti Bințea a intervenit și dânsa:

„Asta este de la Diavolul … El caută să tulbure lucrarea Domnului ca să-și poată îndeplini planurile lui mârșave. Am să-ți spun și eu o întâmplare, dacă ai timp să mă asculți. Am citit ceva interesant într-o revistă din Germania. Niște hoți și-au pus în gând să jefuiască o bancă. Au vizitat-o mai întâi și și-au dat seama că nu va fi lucru ușor. Banca avea paznici și la intrare și înăuntru, iar toți funcționarii stăteau fiecare la locul lui, atenți la tot ce se întâmplă.”
„Șeful bandei de hoți a spus: „Știu ce vom face, aduceți-mi un băiat care vinde ziare pe stradă!”

În ziua hotărâtă, băiețelul tocmit de șeful hoților a intrat în clădirea băncii și a început să strige ca pe stradă, făcând reclamă ziarului pe care-l vindea. Au sărit repede oamenii de ordine și i-au spus că așa ceva nu se poate, în bancă nu este voie să vinzi ziare. Băiatul a început să strige și mai tare și să fugă printre oameni. Ca să pună capăt mai curând tărăboiului au sărit în ajutor și oamenii de pază de la uși. Apoi au sărit și funcționarii de la locul lor și au dat o mână de ajutor să-l prindă pe năzdrăvanul vânzător de ziare. În timpul acesta, hoții au operat și au jefuit banca.”

„Înțelegi de ce ți-am spus asta?” m-a întrebat sora Bințea. „Înțeleg foarte bine și vă mulțumesc frumos”, i-am răspuns eu.

„Asta este tactica diavolului,” a continuat dânsa, „el trimite pe cineva să facă scandal și-i face pe lucrători să-și părăsească posturile. Atunci, marele hoț își duce planul cel rău la îndeplinire. Nu te lăsa păcălit, stai la lucrarea ta și vei vedea că totul va trece. Ai văzut ce ploaie grozavă a fost ieri. Astăzi însă cerul este senin de toată frumusețea.”

„Nu uita că toate bătăliile noastre nu le dăm cu cei din jurul nostru, ci în noi înșine. Caută să ieși biruitor și Domnul te va binecuvânta dacă iei examenul. Nu toate necazurile noastre sunt rele. Este scris că Domnul Isus a fost dus „de Duhul” în pustie ca să fie ispitit. Încercarea Lui a făcut parte din planul divin. După ce Domnul a trecut-o cu bine au urmat minunile și lucrările minunate pe care I le-a dat Dumnezeu să le facă. Caută și tu să treci cu bine examenul. Cine știe ce lucrări a pregătit și pentru tine Domnul ?”

I-am spus atunci că urma să avem ședință duminică. Mi-a răspuns: „Spune fraților să nu pună prea mult la inimă ședințele. Și ele trec. Dumnezeu nu lucrează prea mult cu ședințe. Nu le lua nici tu prea în serios.”

În toamna anului 1938, grupul de credincioşi baptişti păstoriţi de Gheorghe Pop au închiriat un spaţiu în locuinţa din strada Lt. Aurel Bodea nr. 16, unde au deschis o casă de rugăciune. Tot în 1938 s au constituit aici în Comunitatea Baptistă nr. 4.

Sala de cult avea dimensiunea de 10×5,5 m. Păstorul bisericii a fost Gheorghe Pop, diacon, Ioan Vlad, dirijorul corului mixt, Ioan Verşegan. Sala era plină până la refuz, cuprinzând 118 membri botezaţi. O caracteristică a acestei biserici a fost aceea că membrii erau, în afara celor români, şi din alte etnii: bulgari, greci, ruşi şi cca. 20 de evrei (în perioada de persecuţie din 1939 1942). Printre aceşti evrei s a aflat şi familia lui Richard şi Sabina Wurmbrand. Biserica a funcţionat un timp şi după decretul din 28 decembrie 1942, care suprima activitatea cultului baptist.

În acea perioadă, la un serviciu duminical, a intrat în sală domnul Gurguţă, şeful Secţiei de Poliţie, însoţit de câţiva poliţişti, care s-au aşezat şi au ascultat şi ei programul, cu mare atenţie. Pastorul bisericii a predicat cu multă însufleţire, ştiind că aceasta va fi ultima sa vorbire de la amvon şi că va urma închiderea bisericii şi arestarea celor din sală. După rugăciunea de încheiere a programului şi cântarea în comun, în timpul strângerii colectei obişnuite, păstorul a spus că are de făcut un anunţ public: „Avem între noi pe domnul Şef de la Poliţie, care poate are să ne spună ceva în legătură cu noile ordine.”

Domnul Gurguţă a zis: „Dumnezeu să vă ajute” şi a făcut semn soldaţilor să iasă. Un martor din biserică a relatat faptul că şi domnul Gurguţă contribuise alături de ceilalţi credincioşi la colectă, spunându le soldaţilor: „Puneţi şi voi, că merită.”

După câteva zile însă, proprietarul imobilului a cerut rezilierea contractului de închiriere şi biserica a fost închisă în 1943.

(Trimisă de Ilie Pop, din Bucureşti,
fiul fratelui Gheorghe Pop)

Fratele Richard Wurmbrand mi a ţinut într o după masă o întreagă prelegere biblică pe tema: „Oameni deosebiţi, destine deosebite, planuri deosebite, circumstanţe deosebite” (ca o dezvoltare a unei alte teme favorite a dânsului: Orice punct de vedere este un punct de „orbire”).

Stârnit de polemica acestui subiect, caut acum să mi amintesc câteva dintre exemplele pe care mi le a arătat dânsul atunci.

Primul exemplu   cei trei tineri în cuptorul aprins. În Babilon, au fost patru tineri care s au decis să nu se spurce. Unde a fost Daniel când tot poporul a trebuit să se închine înaintea chipului cioplit din valea Dura? Ca oficial, Daniel ar fi trebuit să stea lângă împărat. S a închinat el? De ce nu ni se spune nimic despre el? Răspunsul: destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite.

Al doilea exemplu   groapa leilor. Dar unde au fost cei trei neînfricaţi luptători pentru credinţă atunci când Daniel, neoprindu se să se roage, a fost pedepsit şi aruncat în groapa leilor? S au oprit cei trei să se roage? De ce nu ni se spune nimic despre ei? Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite.

Al treilea exemplu   Petru şi Ioan în curtea Marelui Preot. Toţi îl ocărâm pe Petru pentru că s a dus la foc străin şi a ajuns să se lepede… dar uităm că cel care l a băgat pe Petru înăuntru, în curtea duşmanilor lui Christos, a fost Ioan, care avea trecere liberă şi în curtea şi casa Marelui Preot. Să nu fi ştiut Domnul Isus că ucenicul care şi punea capul pe pieptul Său este rudă şi prieten cu Marele Preot? Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite, pentru împlinirea unor planuri deosebite.

Al patrulea exemplu   Timotei a fost tăiat împrejur de chiar acela care le a spus galatenilor: „Dacă vă întoarceţi la Lege, Christos nu vă va folosi la nimic!” Cum se explică aceasta? Timotei a fost tăiat împrejur ca să poată fi luat de Pavel în vizitele sale la evrei. Galatenii aveau alte circumstanţe, pentru împlinirea altor planuri.

(Fragment dintr o predică rostită de dânsul)

Ştiindu mă pasionat al psihologiei, un prieten m a întrebat:

– Ce este, la urma urmei, „realitatea”?

I am răspuns:

– Realitatea obiectivă este lumea rezultată din contactul nostru prin cele cinci simţuri cu mediul înconjurător: ceea ce mirosim, ceea ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce gustăm şi ceea ce pipăim. Realitatea obiectivă este măsurabilă şi poate fi analizată raţional. De exemplu: „Afară este frig” sau „muzica este prea tare”, „ciorba este acră” etc. dau toate măsura realităţii în care ne mişcăm.

Există însă şi o altă realitate, „realitatea subiectivă”, nu mai puţin „reală” decât prima. Ea măsoară reacţiile sufletului în faţa realităţii obiective. Spunem de exemplu că „prin plecarea lui, el i a sfâşiat inima”. Această sfâşiere a inimii este o realitate subiectivă, determinată de plecarea celui iubit. Dacă el n ar fi fost iubit, ci temut sau plictisitor, plecarea lui ar fi putut naşte în inimă un sentiment de plăcere sau de uşurare.
Fiecare ne trăim viaţa în ambele jumătăţi de realitate. În prima, suntem înţeleşi de ceilalţi din jur şi „previzibili”. În cea de a doua, realitatea subiectivă, nu ne cunoaşte şi nu ne înţelege decât Dumnezeu şi, într o oarecare măsură, cei care au pătruns în intimitatea noastră. Pentru a ne aprecia ce suntem în realitatea obiectivă suntem judecaţi cu mintea, raţional. Pentru ceea ce suntem în realitatea subiectivă avem nevoie să fim judecaţi cu inima.

Unii numesc realitatea subiectivă şi „stratul existenţial” al trăirilor noastre. Îmi amintesc de o duminică seara în care nenea Richard a venit la biserică să ne spună câte ceva despre aceste „trăiri existenţiale”.

Când eşti angajat la o bancă, parte din meseria ta este să numeri bani. Poţi ajunge să numeri milioane de dolari în fiecare zi. Îi numeri însă cu mintea! Inima ta nu tresare la atingerea lor. Nu tot aşa este şi în ziua de salariu. Când ţi se dau „banii tăi”, îi numeri altfel. Îi mângâi cu plăcere, îi răsfoieşti voluptos desfătându te cu foşnetul produs de atingerea bancnotelor. Atunci când ai de a face cu banii tăi, inima ta tresaltă. Ai o trăire existenţială. Simţi că trăieşti!

Să vă dau şi un alt exemplu: Mergi cu maşina spre casă şi ai dat drumul ca de obicei la radio. Auzi tot felul de ştiri din ţară şi din lume. Mintea ta le înregistrează superficial. Peste câtăva vreme te surprinzi că le auzi doar ca zgomot de fond, în timp ce mintea ta zboară în altă parte. Ştirile se derulează după succesiunea obişnuită… Au ajuns acum la raportul despre traficul rutier. Se anunţă un accident teribil pe o stradă din oraş. Un copil a fost rănit grav şi transportat la spital… Mintea ta înregistrează sec datele relatării. Deodată tresari, numele străzii îţi este foarte cunoscut. Este chiar strada pe care stai tu! Nu cumva… copilul rănit în accident este chiar… în aceste clipe, evenimentul relatat la radio a devenit dintr o dată „existenţial” pentru tine. Toată fiinţa ta lăuntrică este pusă în mişcare. Întreaga ta existenţă se poate schimba într o clipă.
Despre unii se spune că „s au îndrăgostit la prima vedere”. A fost o întâmplare existenţială!

La fel ar trebui să fie şi cu venirea noastră la biserică. Ceea ce se întâmplă aici nu este ceva de la rubrica „faptul divers”, din ziarul local. În adunările de sfinţi ale bisericii ne întâlnim cu Duhul lui Dumnezeu. El vrea să ne atingă „existenţial”, să ne schimbe viaţa printr o transformare dumnezeiască. Să nu veniţi niciodată la biserică aşa, ca de obicei… Învăţaţi să vă aşteptaţi întotdeauna la ceva special. Veniţi cu inima deschisă şi cu duhul treaz în anticiparea unei întâlniri „existenţiale”. Cine face aşa nu va fi dezamăgit niciodată. Eu, de câte ori mă duc la biserică, scot hârtia şi creionul la îndemână. Am venit ca să L ascult pe Dumnezeu cum îmi vorbeşte.

Ascultându l atunci pe nenea Richard, mi am zis că fiecare întâlnire a noastră de la biserică ar trebui să fie un fel de „întâlnire de gradul trei”, cum o definesc cei pasionaţi de întâlnirile cu extratereştrii. Este o întâlnire de foarte aproape cu „cineva” din altă sferă de existenţă. Îi simţim prezenţa şi I auzim lăuntric glasul. Nu lipseşte decât „abducţia”, luarea noastră în nava extraterestră, contactul nostru cu cei de dincolo „la ei acasă”, ca să se transforme într o „întâlnire de gradul patru”. Va veni însă şi aceea peste câtăva vreme, peste foarte puţină vreme…

(EDITORIAL de Christian Ioanid)

O foarte talentată scriitoare din Bucureşti (fostă, pentru o vreme, emigrantă la Paris) m‑a întrebat, prin intermediul e‑mailului (nu ne‑am întâlnit pe altă cale niciodată), cum arată exilul românesc în America. I‑am răspuns printr‑o scurtă schiţă despre începuturile mele în ale emigraţiei în Los Angeles, pe vremea când îmi notam impresiile zilnice sub formă de jurnal. S‑a amuzat grozav de ceea ce i‑am scris şi îmi atrage atenţia, într‑un mesaj ulterior, asupra a ceva foarte caracteristic anilor pe care îi trăim: „…trăim într‑o epocă a discuţiilor despre alterităţi, confesiuni, cutume diverse, într‑una a gustului pentru toate diarismele imaginabile, ca orice epocă nesigură de modele şi conduite recomandabile. Dacă aţi fi scris roman istoric, ar fi fost trist, căci voga a murit în ‘80. Cel de amor a devenit manierist, iar de thrillers şi detective stories ni s‑a cam urât. Dar cu ce aţi avea dumneavoastră de vândut, nici nu va trebui să bateţi la multe uşi ca să vi se deschidă una.”

Nu m‑am gândit şi nici nu mă gândesc să bat pe la uşi. Una, pentru că nu‑mi place. Şi a doua, pentru că îmi simt destinul şi ştiu că n‑o să mă îmbogăţesc eu de pe urma scrisului şi a bătutului pe la uşi. Dar ce‑mi scrie respectiva doamnă e foarte adevărat: trăim într‑o lume cu atât de puţine modele şi cu atât de multă confuzie! Sau precum o spune atât de frumos şi adevărat Ioan Alexandru, în poezia Lumină Lină:

„E‑atâta noapte şi uitare

Şi lumile-au pierit din zare,

Au mai rămas din veghea lor

Luminile luminilor.”

Acum trei săptămâni, a venit cineva de la Bucureşti, căutând să adune mărturii filmate pentru Memorialul Durerii, pe care‑l realizează doamna Hossu‑Longin. Mie mi s‑a cerut să îl evoc, în faţa camerei de luat vederi, pe mult regretatul reverend Richard Wurmbrand, prizonier de conştiinţă al regimului comunist, pentru 14 ani.

Deşi ştiu o grămadă de lucruri despre scenă, nu‑mi face nici o plăcere să mă las filmat. De asemenea, fiind un om al scrisului, şi nu al vorbitului, m‑am bosumflat în sinea mea, gândindu‑mă că iar fac o treabă pentru care nu‑s plămădit. Totuşi, de dragul acelui om extraordinar care a fost Richard Wurmbrand, am trecut peste toate şi am răbdat ca un filosof stoic întreaga agresivitate a platoului de filmare.

După ce‑am scăpat teafăr, le‑am strâns măna tuturor celor ce m‑au încurajat de pe tuşă şi am dat cu ochii de zâmbetul acela dezarmant al reverendului Aurel Popescu, cel mai drag vecin al meu din Bucureşti. „Hai, scrie un editorial despre ce‑ai vorbit acum”, îmi zice. „Da, da”, am promis eu, numai pe jumătate convins.

Peste câteva zile însă primesc răvaşul doamnei despre care v‑am vorbit.

Da, ducem din ce în ce mai multă lipsă de modele. Şi am eu oare dreptul să tac când am cunoscut oameni extraordinari? Când:

„Au mai rămas din veghea lor

Luminile luminilor.”

Sigur că, atunci când ne referim la un om extraordinar ne gândim, în primul rând, la cei care au avut nişte însuşiri speciale şi care au ştiut să le valorifice la maximum. Dar stau lucrurile chiar atât de simplu?

În termenii filosofiei greceşti, fiecare dintre noi ne naştem cu o „temă”. Această „temă”, dacă vreţi, este ca un fel de cartelă conţinând programele unei maşini. Cele mai multe dintre aceste programe pot oferi o cale normală de aplicare a lor şi o alta a ispitei. Acelaşi om, înzestrat, să zicem, cu geniul mecanicii, prin tema sa, poate urma o cale normală, ajungând un remarcabil inventator sau, urmând calea ispitei, un celebru spărgător de case de bani.

Dar sunt şi programe care pot conduce mai mult la ispită decât la o cale normală, ca, de pildă, acela care‑ţi dezvoltă o înfăţişare armonioasă. Şi dezvoltarea acestui program sub imperiul ispitei te poate conduce la decăzuta condiţie de narcisist, de adorator asiduu şi constant al propriei persoane.

Sigur că atât Michelangelo cât şi Rembrandt au fost nişte oameni extraordinari. Dar ei nu au făcut altceva, simplificând lucrurile ‑ decât a‑şi urma pe o cale normală programul lor de a picta cu măiestrie. Dar cineva care se naşte cu programul dezvoltării armonioase a înfăţişării sale fizice trebuie să lupte din greu şi în permanenţă pentru a‑şi păstra normalitatea.

Având de mic pasiunea definiţiilor, l‑am întrebat odată pe tatăl meu cum poate fi definit un hoţ care nu fură niciodată în viaţa lui. Tatăl meu a zâmbit uşor, complice, din colţul buzelor, şi mi‑a spus: „Un om foarte cinstit!” E uşor să nu furi, când te‑ai născut cu o cartelă (temă) de om cinstit, dar câtă luptă trebuie să se dea în sufletul unui hoţ înnăscut, ca să nu fure?

Ei, bine, pentru mine, aceşti oameni întrec extraordinarul extraordinarului, pentru că îşi biruie tema prevăzută cu atâtea ispite, care‑i împovărează. Şi acesta rămâne pentru mine criteriul de bază în analizarea oamenilor de seamă.

M‑am gândit la toate acestea pe când mă pregăteam să vorbesc despre reverendul Richard Wurmbrand.

Omeneşte vorbind, Richard Wurmbrand era o apariţie fizică deosebit de atrăgătoare. Un bărbat înalt (peste 1,85 m), bine clădit şi cu o gestică armonioasă şi care, în pofida înălţimii (destul de rar întâlnite pe vremea aceea), avea o ţinută foarte dreaptă. Un păr des blond‑castaniu şi uşor rebel îi acoperea capul. Profilul vulturesc exprima o voinţă deosebită. Iar ochii… ei bine, ochii degajau o sfântă nebunie, ca aceea a unui revoluţionar idealist.

Acest om, dacă nu şi‑ar fi biruit tema, în mod aproape sigur, ar fi putut să decadă în narcisism. Nu s‑a întâmplat asta, în viaţa sa necreştină, pentru că avea un simţ al umorului şi un şarm ieşit din comun. Dar în aceste condiţii, ar fi putut ajunge un show‑man celebru, îndrăgostit de poantele sale. Nici asta nu s‑a întâmplat, pentru că acest om avea în tema sa încrustat programul idealurilor revoluţionare, în sensul bun al cuvântului, program care presupune lepădarea de sine.

Nu ştiu de ce, cei mai mulţi dintre cei care l‑au cunoscut pe Richard Wurmbrand se feresc să se refere la trecutul său comunist, crezând probabil că dacă ar face‑o, ar ştirbi din demnitatea înfăţişării sale spirituale ulterioare. Eu nu mă feresc să o fac, pentru că tocmai asta mi‑a plăcut în mod deosebit. Un comunist, care se căieşte de rătăcirea sa filosofică, în care, de altfel, a crezut sincer, şi I se alătură lui Christos într‑o direcţie contrară, mi se pare un bărbat al maximei bravuri. Maiakovsky a fost şi el un comunist idealist, care a jertfit totul pentru Revoluţie (inclusiv frumuseţea sa fizică). Cunoscând cu timpul adevărata realitate a revoluţiei bolşevice şi el, ca şi Wurmbrand, a fost dezamăgit de moarte. Dar acea dezamăgire, în loc să‑l conducă spre căutarea febrilă a unei alte soluţii, a unui alt adevăr adevărat, l‑a dezarmat şi l‑a făcut să nu găsească altceva decât sărăcăcioasa şi terminala soluţie a sinuciderii. Maikovsky şi‑a distrus pe veci propria temă, în loc să o biruie.

Pe când eram în Romănia, am căutat să aflu câte ceva despre această postură comunistă inedită a lui Richard Wurmbrand. Am încercat s‑o trag de limbă pe o veche comunistă, Ofelia Manole (era mama unui coleg de‑al meu de facultate), care ani de zile fusese şefa secţiei pentru cultură a Partidului Comunist, în obsedantul deceniu ‘50. Când am întrebat‑o despre Richard Wurmbrand, mi‑a răspuns cu năduf: „Un trădător!” Şi ce soartă cumplită a avut această revoluţionară intransigentă! A fost împuşcată (în anii ‘80) de către soldaţii Securităţii (Securitate pentru a cărei constituire ea luptase atât de mult) şi care păzeau sediul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei de pe strada Alexandru Sahia din Bucureşti. Neînţelegând valoarea ei revoluţionară, răcanii de tip nou (ienicerii partidului) se îmbătaseră în timpul serviciului de gardă şi, învrednicindu‑se ei cu curaj etilic, deschiseseră focul spre casele oamenilor!

Adevărul e că cu însuşirile sale intelectuale şi cu energia deosebită de care dădea dovadă, Richard Wurmbrand ar fi putut să fie cu brio unul dintre capii Partidului Comunist de după război.

Iată, citesc într‑un număr al României Libere că, la 18 iulie 1933, „procesul ceferiştilor de la Griviţa” se deschidea la Bucureşti, aproape de locul grevei, lângă Gara de Nord. Printre acuzaţi îl găsim şi pe „Richard Wurmbrand, care suferise deja o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă”. (…) „Sentinţa este dată la 20 august 1933. Două pedepse cu muncă silnică pe viaţă: Constantin Doncea şi Gheorghe Petrescu. Gheorghe Vasilichi, 20 ani muncă silnică. Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi Chivu Stoica câte 15 ani, Marin Ioan‑Ionescu, 12 ani muncă silnică, Richard Wurmbrand 10 ani etc.”

După cum ştim bine cu toţii, printre comuniştii de dinainte de război nu se găseau oameni de credinţă, ateismul fiind una dintre condiţiile sine qua non ale afilierii la acea mişcare. Totuşi, Richard Wurmbrand a continuat să‑şi pună probleme într‑un domeniu pe care toţi ceilalţi îl considerau tabu. Şi asta pentru că alăturarea sa la acel partid comunist nu a fost un fenomen de rinocenizare sau de oportunism ieftin, ci o aspiraţie pur idealistă de căutare a adevărului şi a dreptăţii. Dar adevărul şi dreptatea nu aveau ce căuta printre semidocţii de celulă şi hulitorii de Dumnezeu.

Într‑una dintre cărţile sale, Richard Wurmbrand ne mărturiseşte despre prima sa rugăciune la care a recurs atunci când ajuns pe culmile disperării morale. Iat‑o: „Dumnezeule, eu ştiu bine că Tu nu exişti. Acesta este un adevăr ştiinţific demonstrat. Dar dacă totuşi, printr‑o întâmplare, Tu, totuşi exişti, atunci să ştii bine că e de datoria Ta să mi Te descoperi mie!” Ce vreţi? Rugăciune de revoluţionar!

Şi Dumnezeu, care exista, „printr‑o întâmplare”, i S‑a descoperit, pentru că a văzut în Richard Wurmbrand pe unul care şi‑a biruit teama cu toate tentaţiile ei. Iar această descoperire a făcut ca, pe când Gheorghiu‑Dej, Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi acoliţii lor se lăfăiau într‑un lux indecent de regal, după „victorie”, el să locuiască într‑o mansardă a Misiunii Norvegiene pentru Creştinarea Evreilor din România, în inima cartierului sărac evreiesc din Bucureşti.

Când am ajuns în Los Angeles ca proaspăt emigrant, mi‑a oferit găzduire, în amintirea prieteniei pe care o avea pentru tatăl meu, care tocmai trecuse în veşnicie. Acolo, am constatat cât de mult publicase Richard Wurmbrand de când plecase din România (din 1965). Am citit cu nesaţ tot ce‑a scris. Şi am fost uimit să aflu că, la fel ca apostolul Pavel, comportamentul său, mesajul său oral şi cel scris se aflau la acelaşi ridicat nivel valoric. În urmă cu trei ani, când Beni Lucescu şi Mircea Lubanovici m‑au chemat să alcătuim o revistă românească, mai altfel decât tipicul existent în exilul din America, primul lucru la care m‑am gândit a fost că departamentul Credinţei Creştine ar trebui să conţină, în fiecare număr, câteva dintre bogatele sale gânduri. Iar acum, luând legătura cu Mihai, fiul său, am obţinut promisiunea de a primi o multitudine dintre predicile sale care încă nu au fost date publicităţii prin tipărire.

Dar şi activitatea misionară a reverendului Richard Wurmbrand a avut darul de a fi extrem de specială. Cu vreo patruzeci de ani în urmă, citeam într‑o revistă că regina Angliei invitase formaţia muzicală nou‑lansată Beatles să susţină un concert în faţa ei. Biata regină, mult mai jună pe vremea aceea, voia să ştie din ce constă zgomotoasa noutate. Dar nu mică îi fu mirarea când află că cei patru puştani ţopăitori îi puseseră condiţia ca de faţă, alături de majestatea sa, să mai fie încă cel puţin 200 de spectatori, neavând nici o importanţă nivelul lor de cunoaştere muzicală. Explicaţia era destul de simplă (nu la prima vedere): genul de muzică pe care îl promovau Beatles trebuia să producă o incitaţie în masă, care incitaţie trebuia să se întoarcă la acea formaţie pe scenă, incitând‑o la rândul ei. De ce v‑am spus toată această poveste veche?

Ceea ce m‑a uimit la Richard Wurmbrand a fost aplombul cu care prezenta Evanghelia în faţa câtorva sute de oameni sau în faţa unui singur om. El nu avea nevoie să simtă incitaţia maselor, pentru că incitaţia sa venea nemijlocit de la Christos.

În 1964, el se întorcea cu trenul de la Aiud, din cea de-a doua sa detenţie. Era vară. Era îmbrăcat cu un palton pe cale de dezagregare. Pe dedesubt avea o cămaşă de corp ciuruită şi de un alb mai mult decât îndoielnic. În picioare purta nişte bocanci scâlciaţi încheiaţi cu sfori, în chip de şireturi, peste piciorul gol.

În compartimentul de tren în care şedea mai era o pereche tânără. Erau studenţi. El i‑a întrebat: la ce facultate? Ei au răspuns: la Cibernetică. „Cum aşa!?” s‑a mirat cel ieşit din bezna dezinformării. „În Micul Dicţionar Filozofic, cel din ‘56, e scris că Cibernetica este o pseudo‑ştiinţă manipulată de cercurile imperialiste din SUA, Franţa, Anglia şi Germania pentru exploatarea clasei muncitoare!” Aşa şi era. Am verificat imediat autenticitatea acestei afirmaţii. Iar din această surpriză asigurată de filosofii comunişti, fără voia lor, cei doi tineri au primit Vestea cea Bună a lui Christos cel înviat. Şi asta… nota bene… la câteva ceasuri după graţiere.

Richard Wurmbrand a ajuns cu bine atunci în Gara de Nord. Era seară. Gara era plină până la refuz şi era zăpuşeală. Un necunoscut îmi spuse, trăgându‑mă de mânecă: „Ăsta care vine trebuie să fie unul de talia lui Maniu!” Într‑un târziu m‑a zărit, împreună cu tatăl meu: „Eşti student la Litere, nu‑i aşa?” „Nu, la Construcţii”, răspund eu emoţionat. „Ei, atunci, spune‑mi cine a alcătuit primul tratat despre fundaţii?” Zic: „Nu ştiu.” „Nuuu? Domnul Christos. N‑a spus El: «De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi‑a zidit casa pe stâncă»?”

Pe când săvârşea cea de a doua detenţie, cea proiectată a fi de 25 de ani de muncă silnică, fiul reverendului Richard Wurmbrand era student la Institutul de Teologie Lutherană de la Sibiu. Cu multă greutate a obţinut un „vorbitor” de 15 minute. S‑a dus la penitenciar şi l‑a salutat cu dragoste pe tatăl său, preţ, probabil, a un minut. Şi se pregătea, „citind printre rânduri”, să afle care este starea tatălui său şi cam de ce‑ar avea nevoie. Dar n‑a fost aşa. Cele 14 minute rămase au fost ocupate integral de o predică de la tată către fiu, pentru întărirea în credinţă. Şi fiul era şi el teolog şi în libertate, numai că trebuia să înveţe metodele de a obţine dragostea care îţi anulează durerile din răni de la cel în lanţuri.

Alinierea lui Richard Wurmbrand la învăţătura paulină era cu adevărat uimitoare. Parcă de pe buzele sale răsuna în fiecare moment Imnul Dragostei al apostolului Pavel: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n‑aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n‑aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi‑aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi‑aş da trupul să fie ars şi n‑aş avea dragoste, nu‑mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”

Şi Richard Wurmbrand avea într‑adevăr această dragoste. Iar dragostea sa se baza pe conceptul că „Dumnezeu Se află întotdeauna de partea celor năpăstuiţi”, indiferent de cum au arătat ei înainte de năpastă. Şi năpăstuiţi au fost şi vor mai fi până la vremea sfârşitului. De aceea, în vremuri de necaz, s‑au ascuns în casa lui şi legionari şi soldaţi germani în retragerea lor dezordonată şi foşti comunişti urmăriţi de răzbunarea mai „dogmaticilor” lor tovarăşi. Acolo, în acea mansardă sărăcăcioasă, dar romantică, am întâlnit‑o pe doamna Marin, soţia eroului legionar căzut în Spania în luptă cu comuniştii şi care parcă era de‑acolo, parcă trăia acolo de veacuri.

Am întrebat în toate părţile şi de nicăieri nu am primit răspunsul că Richard Wurmbrand ar fi incriminat vreodată pe vreun năpăstuit pentru ceea ce săvârşise el în chip nelegiuit înainte de căderea sa. Căci dacă Christos l‑a iertat până şi pe tâlharul de pe cruce pentru căinţa sa sinceră, ce drept mai avem noi să condamnăm?

Marea dragoste a lui Richard Wurmbrand s‑a dovedit a fi reală şi lucrătoare. Datorită ei a scăpat teafăr la minte şi suflet, şi chiar trupeşte, din izolarea de trei ani care‑i fusese impusă în temniţă. Gândindu‑mă la această grozavă încercare menită să înmoaie rezistenţa oricărui întemniţat, mi‑am adus aminte de filmul biografic „Papillon”. Am retrăit toate acele scene îngrozitoare din timpul recluziunii de un an, impusă celebrului criminal francez. Am retrăit tot zbuciumul pentru o supravieţuire mentală a unui om care nu avea cu sine arma rugăciunii şi nici reveria tămăduitoare pe care ţi‑o dă prezenţa lui Christos. Câtă diferenţă de comportament între doi oameni supuşi aceloraşi condiţii de împilare!

A fost vreodată contestat Richard Wurmbrand? Da. Cum s‑ar putea altfel? Peste tot în această lume, la popoarele mici, dar şi la cele mari, există o sectă universală a celor care sprijină gardurile cu spatele şi care privesc alene la tot ce se întreprinde împrejur. Dacă ceva se răstoarnă sau se dărâmă din greşeală, ei exclamă cu înţelepciunea boului de la jug: „Bine c‑au păţit‑o, că nu se mai satură să nu stea binişor locului!”

Şi Richard Wurmbrand a fost un campion al nestatului binişor locului.

Mi‑aduc aminte cum comuniştii începuseră să se „şlefuiască” intelectualiceşte şi învăţaseră pe de rost capitolul 13 al Epistolei către Romani: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, deci, să nu‑ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme‑te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să‑L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.”

Şi cu această învăţătură (altminteri dreaptă), Securitatea „înmuia” inima celor care aveau să devină „drepţii” vânzători ai fraţilor lor. Şi nu puţini ajunseseră aceştia.

Şi nu era vina acelor ieniceri ai Partidului Comunist că interpretau aşa învăţătura paulină, ci de vină erau cei care ar fi trebuit să aibă mintea plină de pricepere, astfel încât să descopere numele adevăratei fiare.

Încolţit din multe părţi de întrebări făţarnice, Richard Wurmbrand arată că textul paulin e plin de adevăr, dar pe lângă îndemnul formulat, acolo, mai există şi o definiţie: cea a adevăratelor stăpâniri („Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea”). Or, în condiţiile comunismului ateu şi opresor, dregătorii erau doar o ticăloasă impostură, apreciind mai degrabă faptele rele, decât pe cele bune. De aceea, apostolii Petru şi Ioan le răspund marilor preoţi (după vindecarea ologului din naştere), care le porunceau „să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus”, prin cuvintele ce par (dar nu sunt) în dezacord cu învăţătura paulină: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.”

Cine a fost Richard Wurmbrand? Un preot? A fost mai mult decât un preot. A fost o dragoste creştină plină de toată înţelepciunea pe care o dăruie Dumnezeu şi un neobosit pescar de oameni. Un apostol al secolului 20, născut nu dintr‑un sfânt bun de pus în icoană, ci dintr‑un evreu comunist ce dorea răsturnarea lumii din temelii.

Nu vreau să închei aceste mult prea sărace rânduri în comparaţie cu valoarea subiectului, fără a face o remarcă deosebită. De‑a lungul drumului pe care l‑am parcurs până acum în viaţă, am descoperit că în spatele fiecărui întreprinzător, în spatele fiecărui bărbat de seamă, în spatele fiecărui bărbat în urma căruia rămâne ceva de o autentică valoare, se ascunde o femeie vrednică şi înţeleaptă, o femeie vrednică de toată cinstea, o femeie turnată din aur de Ofir.

În spatele lui Richard Wurmbrand s‑a ascuns întotdeauna Sabina, soţia pastorului.

Mulţumesc reverendului Aurel Popescu şi necunoscutei scriitoare de la Bucureşti, care m‑au determinat să scriu aceste rănduri.

„Şi acum aş dori să închei cu o poveste personală. Doresc să vă împărtăşesc doar una dintre experienţele pe care le am avut în închisorile comuniste. La un moment dat, munceam din greu într unul dintre lagărele de concentrare ale comuniştilor. Lucram la construirea unui imens canal. Toate femeile eram triste şi îndurerate, şi era printre noi o tânără doamnă evreică, care era doctoriţă. Această tânără era mai tristă decât oricare dintre noi. Nimeni nu se putea apropia de ea să i vorbească. Într una dintre zile, zăceam pe rogojina mea de paie. Lângă mine, se afla tânăra evreică, doctoriţa, şi am încercat, cum am putut, să i mângâi inima îndurerată. M am apropiat de ea şi i am spus:

– Tu eşti o tânără evreică şi n ar trebui să fii atât de disperată. Dumnezeu i-a promis strămoşului nostru, Avraam, că poporul evreu va avea un viitor strălucit. Numărul lor va fi ca nisipul de pe malul mării şi ca stelele de pe cer.

Frumoşii ochi trişti ai tinerei s au ridicat spre mine, în timp ce obrajii i se udau de lacrimi.

– Da, e adevărat, mi a răspuns, ca nisipul de pe malul mării, ca să l calce toţi în picioare, aşa cum ne calcă pe noi gărzile comuniste. Dar ca stelele de pe cer? Asta n o mai cred! Să nu te mai aud că pomeneşti Numele Dumnezeului tău. Cu aceste cuvinte, s a dus de lângă mine.

La scurt timp după această discuţie, m am trezit într o bună dimineaţă, bolnavă pe moarte. Şi când spun pe moarte, vorbesc serios, fiindcă atât de bolnavă eram. Ca să nu mor în celula comunistă, m au aruncat într o dubă a miliţiei şi m au dus într o altă închisoare, pe care o numeau spital. Acolo, am văzut nenumărate femei care erau pe moarte. Erau atât de multe, încât zăceau câte două, uneori trei într un pat mic şi neîncăpător.

Toate care erau acolo aşteptau ca după o zi, două, trei, să fie strămutate la cimitir. Iată mă şi pe mine printre ele. Se făcea că era chiar în ajunul unei sărbători comuniste şi iată că, mai spre seară, şi a făcut apariţia directorul închisorii cu încă vreo zece ofiţeri. S a uitat în jur la acele femei muribunde. Toate arătam ca nişte stafii. Şi când te gândeşti că astăzi sunt mii şi mii ca noi în închisorile comuniste şi în lagărele de concentrare ale Chinei, Vietnamului, din Coreea de Nord. Ele sunt surorile noastre! Directorul închisorii s a uitat în jur şi a început să ne ţină o prelegere:

– După cum vedeţi, noi, comuniştii, avem toată puterea în mâna noastră. Am învins. Suntem mai puternici decât Dumnezeul vostru. Avem spitale, medicamente, avem doctori şi în nici un caz nu mai avem nevoie de Dumnezeul vostru, de Christos. În acest spital, nici să nu îndrăzniţi să pomeniţi Numele Dumnezeului vostru sau al lui Christos. S a lăsat o mare tăcere. Nimeni n a cutezat să rostească vreun cuvânt, nici o femeie n a avut putere să îngaime ceva. Dar Duhul lui Dumnezeu era acolo. El mi a dat putere, mi a pus pe buze cuvintele potrivite.

– Domnule ofiţer, am îndrăznit, atâta timp cât moartea şi boala bântuie pământul, şi dumneavoastră vedeţi cât de aproape suntem noi de moarte, avem nevoie cu toţii de Dumnezeu. Avem nevoie de Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate da viaţă.

Directorul a explodat de furie. A încercat să mi dea replici, eu i am răspuns înapoi. Când n a mai ştiut ce să spună, a ieşit, trântind uşa după el. Femeile erau atât de fericite. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite momente din viaţa lor de deţinute. Au început să se îmbrăţişeze una pe alta, din cauză că cineva a îndrăznit să ţină piept unei brute comuniste. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pe când tăcerea nopţii nu dispăruse încă, a intrat la noi un gardian cu o listă. Pe listă erau trei nume, femei cărora, chipurile, sănătatea le permitea să meargă din nou la lucru.

Primul din cele trei nume a fost al meu. Nici poveste să pot merge. Doar eram pe moarte! Dar am fost luată pe sus, aruncată în dubă şi dusă înapoi în celula mea din temniţă. Când celelalte deţinute m au văzut, au început să plângă. Au început să bată în uşă, strigând după ajutor. Nu s a prezentat nimeni. A doua zi, când miile de deţinute se adunau pentru a merge la muncă pe câmp, am fost nevoită să merg cu ele. Nici nu se punea problema să merg, stăteam în picioare şi eu cu ele. Am fost târâtă mile întregi de către celelalte deţinute. Nu ştiu dacă mintea umană poate să şi imagineze ce a însemnat să fii obligată să mărşăluieşti, flămândă, firavă şi bolnavă, în fiecare zi, spre câmpul unde lucram. Iar gărzile ne împingeau cu puştile să ne mişcăm. Ba mai mult, eram înconjurate şi de nişte dulăi înfricoşători, la a căror vedere ţi se făcea inima mică, mică, mică de tot. Deţinutele mărşăluiau, obligate fiind să mă care şi pe mine pe braţe. Ajunse la destinaţie, mă lăsau jos pe pământ. Nimeni nu avea voie să se apropie de mine. Toate erau forţate să muncească. Iată mă, zăcând pe pământ, o privelişte care le făcea pe celelalte deţinute credincioase să urle de durere. Credeau că acolo urma să mi fie mormântul. Dar în clipele acelea, când nimeni nu avea voie să se apropie de mine, L-am zărit pe Isus stând înaintea mea. Trecuse de gardieni. Era lângă mine şi S a atins de trupul meu muribund, firav şi măcinat de boală. Seara, când deţinutele s au întors la celulele lor, eu eram printre ele.

Vestea s-a răspândit ca văpaia focului în toată închisoarea. Se făcuse târziu, şi eu zăceam pe rogojina mea de paie aşezată direct pe ciment, când s a apropiat de mine acea tânără doctoriţă evreică. Mi a mărturisit că imaginea unei asemenea vindecări miraculoase a determinat o să creadă în adevăratul Profet, Mesia, Cel care S-a atins de trupul meu şi m-a vindecat.

Iată una dintre poeziile acestui „ne-poet” îndrăgostit de frumos:

Am urmărit himera, adevărul,
Dar ce-am găsit a fost mereu tot „eu”,
Tot numai flori de măr aduce mărul,
Dar mie „eul” îmi e Dumnezeul

Din iadul căruia nu-i evadare
Şi după grele lepădări de sine
Şi după sacrificiul cel mai mare,
Sunt tot în „eu”, nu am ieşit din mine.

Mi-e adevăr doar psihodiagrama
Bilanţul tragicelor experienţe
Tristeţea-i cânt, căci ea şi panorama
Mult chinuitei mele existenţe.

Trăind altfel, altfel mi-ar fi gândirea,
Mentalitatea o schimb pe un blid de linte.
Se cheltuieşte pe năluci iubirea,
Mereu e numai „eul” care minte.

Se travesteşte în idealuri, în religii,
E revoluţionar, răstoarnă totul.
În toate-s ale „eului” vestigii.
El pângăreşte tot ca să trăiască,

El are singur gând ca să trăiască bine.
Şi buruiana asta-n mine o să crească
Până „eul” va fi înghiţit de Tine.

Atunci sub chip de „eu” avea voi adevărul,
Căci „eul” meu va fi atunci Christos.
Tot numai flori de măr v-aduce mărul,
Dar va fi întruchipare de frumos.

Daniel Branzai

Poze cu sfinti

Blog Stats

  • 195,833 hits