Eram la Suceava, în ultima seară a misiunii mele în Moldova. De data aceasta eram într‑o biserică de creştini după Evanghelie. Clădirea era ticsită de entuziaşti ai lucrării şi de prieteni de demult. După studiu şi după sesiunea de întrebări şi răspunsuri, ne‑am luat rămas‑bun, târziu, spre ora zece. La urmă au rămas prietenii pentru ceva extra‑îmbrăţişări. Ba nu! La urmă a rămas acea perpetuă reîncarnare (ca într‑un film ştiinţifico‑fantastic) a unei fiinţe care mă însoţeşte cu râvnă şi o nedorită credincioşie pe oriunde merg. Eu îl numesc „Ghiţă contra”, spinul din coastă, pârâşul şi eternul nemulţumit.

De data aceasta a venit la mine sub chipul unui bărbat cam de vârsta mea. Aşteptase cu stoicism să fie cel din urmă (ca să lase urme probabil). Când l‑am văzut, deşi nu‑l cunoşteam la înfăţişare, l‑am presimţit în duh. I‑am zâmbit şi am aplecat capul a capitulare, parcă zicând: „Loveşte …”

„Mi‑a plăcut cam tot ce ai zis şi a fost corect. Un singur lucru însă n‑ai avut, expunerea ta a şchiopătat dintr‑un singur punct de vedere.”

Am tăcut resemnat. Gazdele mele tăceau şi ele stingherite. Nu‑l cunoşteau aşa cum îl cunoşteam eu şi se mirau că a stat în frig până la urmă doar ca să mă critice.

„Ţi‑a lipsit verva! N‑ai avut vervă. Se vede că ai fost obosit. N‑ai avut verva necesară.”

Am vrut să‑i spun ceva, dar m‑am răzgândit. N‑am vrut să lovesc cumva în vasul de care se folosea de data aceasta. Aş fi vrut să‑i spun o frază pe care o coc de mult şi n‑am rostit‑o încă niciodată. Aş fi vrut să‑i spun: „Înţeleg că am notă mare la conţinutul tehnic, dar că am picat la impresia artistică.”

Aşa ca la patinaj … Unii din biserică sunt convinşi că sunt chemaţi să fie arbitrii care să ne dea, neputincioşi ei înşişi să patineze, note pentru evoluţiile noastre pe alunecoasa gheaţă a lucrării.

Sunt acum acasă şi este luna ianuarie, luna adunărilor generale. Un coleg păstor mi‑a spus că a fost votat cu numai 87%, de un altul aflu că a reuşit să ajungă la 90%. Sunt campionatele noastre parohiale anuale. Arbitrii îşi fac cu străşnicie datoria, lăsându‑i pe unii cu lacrimi în ochi, pe alţii gata să se lase de patinaj, pe foarte puţini cu lauri la gât. Nu ne mai rămâne nouă, păstorilor, decât să ne adunăm la întrunirile noastre de primăvară ca să vedem ce notă a luat fiecare; să ne lăudăm puţin sau să ne consolăm şi să ne încurajăm reciproc.

Sunt fericit că la Bethel nu mai avem campionate dintr‑acestea şi mă gândesc că ar trebui să spună cineva răspicat că ele nu sunt nici necesare şi nici n‑aduc bine lucrării. Ele trebuie păstrate doar pentru vremurile de adâncă şi adevărată criză, când vrem să aflăm cine trebuie să rămână şi cine trebuie să plece. Ar fi necesar ca cineva să le explice celor din biserică mecanismul şi menirea unui asemenea eveniment.

Cine supune un păstor la vot nu‑i apreciază de fapt lucrarea, ci trebuie să se gândească şi să exprime doar un singur lucru: dacă fratele trebuie să stea sau dacă există undeva deja pregătit un altul şi el trebuie să plece. În lipsa acestei clarificări, ne vom confunda mereu cu un campionat de patinaj în care unii vor da note pentru evoluţia artistică şi meritul tehnic, dar cei votaţi vor înţelege greşit că cei care n‑au fost pe deplin mulţumiţi de ei vor ca ei să plece. După astfel de campionate, unui păstor îi trebuie câteva luni bune ca să‑şi revină, să înţeleagă ce anume s‑a votat şi să se reîndrăgostească de lucrare.

Providenţial, mi‑a sosit azi în e‑mail un mesaj din care extrag pasajele următoare:

„Unul dintre mentorii mei mă făcea să zâmbesc când îmi spunea cum se aseamănă un meci de fotbal cu bisericile noastre: «Pe teren aleargă 22 de jucători epuizaţi de efort, în disperată nevoie de odihnă … iar în tribune stau mii şi mii de spectatori în disperată nevoie de exerciţiu fizic!»”

Ar fi trist, dacă n‑ar fi aşa de tragic. În viaţă, spectatorii care stau degeaba sunt cu milioanele, în timp ce pe cei angajaţi cu adevărat în vreo slujire îi poţi număra pe degete. Uită‑te în jur şi‑mi vei da dreptate. Un profesor universitar a spus odată:

„Împart oamenii în trei categorii: cei puţini care fac lucrurile să se întâmple, câţiva care le urmăresc întâmplându‑se şi majoritatea care nici măcar n‑au habar de ceea ce se întâmplă!”

Cineva ar trebui însă să o spună. Cineva …

Anunțuri