Oricât ar părea de ciudat, acesta este adevărul. Arad este o localitate din sudul Israelului. Nu demult, câţiva creştini erau foarte persecutaţi în acea zonă. Ştiu, ceea ce ne interesează pe noi în zilele acestea este ce s‑a întâmplat în Arad‑ul din România, mai precis la întrunirea păstorilor baptişti. Am citit primele reacţii şi am văzut copia documentelor cu semnături publicate deja pe blog‑uri mai bine informate decât al meu (aici şi aici).

Părerea mea este că singurele rezultate de la Arad care contează sunt cele care vor avea urmări peste, să zicem, câteva mii de ani (sau de vremuri) … Evoluăm toţi şi fiecare la o intersecţie între temporal şi etern, chiar dacă unii dintre noi nu‑şi dau seama de această realitate. Ceea ce facem acum şi aici va avea urmări în tărâmul eternităţii. Dumnezeu are răbdare şi … aşteaptă.

Salut încă o dată, cu toată admiraţia, iniţiativa şi râvna fratelui Iosif Serac. Probabil că nimeni nu‑i iubeşte aşa de mult ca el pe colegii cu care şi‑a împletit activitatea în vremurile grele de sub persecuţia comunistă. Ocazia pe care a creat‑o dânsul la Arad a fost … excepţională (la propriu) în peisajul indolenţei generale în care străjerii au uitat sau au obosit să mai strige …

Tatăl meu spunea într‑o ocazie în care Comitetul Uniunii „judeca” activitatea unor păstori „dezidenţi” în prezenţa reprezentanţilor Departamentului Cultelor: „Văd că se face un proces verbal şi sunteţi foarte atenţi ca vorbele noastre să se transforme în nişte capete de acuzare… Vreau să vă aduc aminte însă de o altă realitate! Tot ce se petrece aici se înregistrează fidel şi în altă parte, în alte înregistrări, cu care ne vom întâlni fiecare în Ziua Judecăţii de la urmă …

Cine a semnat? Cine nu a semnat? Fiecare a făcut‑o în dreptul lui şi… aşa va rămâne. Când am venit în America, am găsit comunitatea de aici frământată de valurile care existau între românii americani veniţi de mai multă vreme aici şi cei abia sosiţi din România. La una dintre întrunirile noastre am povestit o amintire cu Vasile Brânzăi.

„Tata, am spus eu atunci, m‑a învăţat să merg cu bicicleta. Ţin minte ca şi acum că, ţinându‑mă cu mâna de şaua pe care stăteam, m‑a sfătuit să nu mă mai uit la pedale, ci să privesc doar înainte, mereu înainte.. altfel am să ameţesc şi am să cad. «Învârtelile lanţului şi ale pedalelor», ca toate maşinăriile şi învârtelile din culisele unor asemenea întruniri «frăţeşti» sunt periculoase pentru cel ce vrea să‑şi păstreze echilibrul. Eu vreau să nu mă mai uit la ele şi, privind înainte, să aştept şi să lucrez pentru ridicarea unei alte generaţii… Mi‑am aţintit privirile înainte, mereu înainte, numai înainte…”

Vai de aceia care sunt prizonieri ai trecutului altora sau, şi mai tragic, ai propriului lor trecut! Vai de cei cu prezentul învălmăşit şi amestecat caraghios şi caricatural. Vă chem să lucrăm şi să ostenim împreună privind înainte, cât mai înainte, numai înainte.

* * *

Iosif, adică „Adaos, completare” ‑ (Gen. 30:24).

Pe vremea „navigatorilor” (unii sunteţi mult prea tineri ca să aveţi astfel de amintiri…), unul dintre învăţătorii sosiţi de peste ocean ca să ne înveţe tainele umblării cu Dumnezeu ne‑a explicat o taină care avea să rămână cu mine toată viaţa şi pe care aveam să o verific mereu şi mereu, ca pe o unică explicaţie a unor situaţii altfel „inexplicabile”. O ştiţi, n‑o ştiţi, eu vi‑o povestesc …

Greşeala noastră este să credem că pedepsele disciplinărilor lui Dumnezeu sunt numai „negative”, El trebuie să ne lovească, să ne ia ceva, să ne pleznească şi să ne frângă într‑un fel sau altul… Nu este doar aşa. Închipuiţi‑vă o axă de valori cu numere pozitive şi cu numere negative. Unii văd „disciplinarea şi pedeapsa” numai atunci când, prin ceea ce face, Dumnezeu ne cufundă sub zero, în domeniul numerelor negative. Există însă un alt fel de pedeapsă, pe care mulţi n‑o bagă în seamă şi pe care unii o poartă cu ei fără să ştie toată viaţa: interdicţia de a experimenta viaţa creştină la cele mai înalte cote pozitive. Pentru ceea ce am făcut, mai ales pentru stăruinţa în greşeli asupra cărora El ne‑a atras atenţia, Dumnezeu ne interzice accesul la anumite binecuvântări, pătrunderea în intimitatea înălţătoare a părtăşiei divine, apropierea de inima lui Dumnezeu şi gustarea puterilor veacului viitor şi mângâierea extazului care‑i inundă doar pe cei din „curţile împăratului” (numite şi „camera de ospăţ” în Cântarea Cântărilor 2:4). Pentru un divorţ din tinereţe, pentru o lepădare trecătoare de credinţă sau pentru cine ştie ce altă scadenţă, anumiţi creştini nu vor fi trântiţi şi ţinuţi la pământ toată viaţa, dar mereu va continua să planeze asupra lor un fel de umbră inexplicabilă, un fel de „igrasie nesănătoasă”, un anumit iz de mucegai respingător şi infecţios.

Unora le este interzisă bucuria prieteniilor adevărate. Pedeapsa lor seamănă într‑un fel cu pedeapsa lui Cain, pe care nu l‑a omorât nimeni, dar a fost osândit să umble ca un „fugar” pe faţa pământului.

La unii, Dumnezeu le ia „harul” şi „ungerea”, lăsându‑i să activeze asemenea unor „funcţionari” formali, oameni ai „uniformei popeşti” sau ai „instituţiilor” pe care continuă să le patroneze. Am întâlnit păstori care nu se mai pot hrăni personal din Biblie sau nu mai pot „produce” predici, trebuind să şi le repete pe cele vechi (predicatorii carneţelelor) sau să preia schiţele altora. Unii dintre ei vorbesc bine, dar conţinutul este sec şi steril, deşi există cazuri în care puterea Cuvântului a strălucit chiar şi printr‑un vas nevrednic (cazul multor altora despre care vorbeşte Pavel în Filipeni 1:18).

Altora li se interzice accesul la bucuria de a veni la adunare sau privilegiul de a se împlini într‑o anumită slujire personală. Ei nu vor mai fi niciodată ceea ce ar fi putut să fie şi nu vor mai avea niciodată ceea ce ar fi putut să aibă. Dintre toate pedepsele, mie acestea mi se par cele mai păgubitoare. Iar dintre ele, cred că cea mai evidentă este aceea manifestată prin „neputinţa de a se mai pocăi”!

Paralizia împietririi te imobilizează chiar şi atunci când dovezile apar scrise şi semnate negru pe alb cu propria ta mână şi o ţară întreagă te arată cu degetul. Eşti victima unui blocaj spiritual, de parcă Dumnezeu a decretat în ceea ce te priveşte: „Tu, numai până aici! N‑ai voie să ieşi din această stare! Eşti iertat, dar nu mai ai dreptul la ce ai fi putut avea mai înainte.”

În limbajul Evangheliei, iată cum definea Domnul Isus această stare:

„Vouă, le‑a zis El, v‑a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru că «măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele» (Marcu 4:11‑12). Dumnezeu este interesat ca ei să rămână în starea lor de împietrire! (Cine ai fi tu să crezi că‑i poţi scoate dintr‑o astfel de grozavă pedeapsă?)

Foarte interesant, această profeţie a avut în vedere comportamentul unor oameni aflaţi sub persecuţie (Ioan 12.37:43). „Păgubaşii” de atunci fuseseră preocupaţi de propria lor imagine în societate („Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”).

Rugaţi‑vă împreună cu mine: „Doamne, orice‑aş face, nu lua de la mine harul pocăinţei!

Cât despre greşeli, Ţi le mărturisesc cu grabă pe toate şi Te rog, iartă‑mi până şi păcatele de care nu‑mi mai aduc acum aminte. Eliberează‑mă de povara lor, ca de ghiuleaua de la piciorul condamnatului, ca să mă pot ridica mai sus, mereu mai sus pe scara sfinţeniei şi a răsplătirilor Tale!”

Anunțuri