Pentru că m‑am dus dintre fraţi creştini către fraţi creştini, experienţa mea în Moldova de pe cele două maluri ale Prutului a fost o reîntâlnire cu elementul creştin între români.

În interacţiunea pe care am avut‑o cu oamenii de acolo şi, mai ales, în întâlnirea mea cu Dănuţ Mănăstireanu, am resimţit că neamul românesc încearcă să‑şi redefinească identitatea naţională şi personală. După ce a fost dezamăgit cu eşecul experimentului comunist, mai mult impus de ruşi decât iniţiat de bună voie, poporul român se caută pe sine într‑o nouă întâlnire cu Dumnezeu.

Există însă diferite feluri de astfel de întâlniri. Oameni fiind, repetăm experienţele oamenilor de dinaintea noastră. În parte evreu şi în parte român, eu cred că ceea ce se întâmplă azi cu românii seamănă teribil cu ceea ce s‑a întâmplat cu generaţia de evrei din timpul Domnului Isus.

După o perioadă de „grecizare” forţată de care au scăpat prin răscoala‑revoluţie a Macabeilor, evreii au avut şi ei atunci şansa de a încerca o reîntâlnire cu Dumnezeu prin Isus Cristos. Faptul că ei se aflau atunci sub influenţa copleşitoare şi contaminatoare a Imperiului Roman european nu face decât să întărească simetria experienţei pe care o trăiesc acum românii. Ca şi evreii de atunci, românilor de azi le stau înainte două tipuri de întâlnire cu Dumnezeu, fiecare dintre ele cu urmările ei definitorii inevitabile. Oricine citeşte Evangheliile le deosebeşte foarte repede.

 

1. Întâlnirea prin „tradiţie”

Majoritatea populaţiei evreieşti de atunci, condusă de clasa preoţească, L‑a întâmpinat pe Isus Cristos prin prisma tradiţiei multimilenare. Privit prin această lupă şi analizat după canoane, Fiul lui Dumnezeu „n‑a corespuns” cu aşteptările lor. Ei n‑au putut accepta contemporaneitatea Lui, prospeţimea mesajului şi naturaleţea cu care ignora „rânduielile lor religioase”, legea strămoşească şi datinile împământenite. Din cauza acestei nesincronizări, cei de atunci au sfârşit prin a‑L învinui că „duce poporul în rătăcire”, un duşman al neamului care trebuie eliminat cât se poate de repede. Religiozitatea lor le‑a blocat întâlnirea cu Dumnezeul pe care pretindeau că‑L slujesc. Evreii de atunci au cunoscut Legea lui Dumnezeu, dar nu L‑au recunoscut pe Dumnezeul Legii şi, judecându‑L împotriva Legii, L‑au dat la moarte prin mâna celor fără lege. Fără să fie orbi, dar orbiţi de prejudecăţile care le întunecaseră mintea, au refuzat lumina şi au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele (Ioan 3:17‑21).

Întâlnirea cu Dumnezeu prin calea tradiţiei a fost o ratare tragică. Concluzia aceasta şi diagnosticul cel mai clar a fost dat chiar de Isus, în cuvintele:

„Isus le‑a răspuns: «Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ‘Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sunt decât nişte porunci omeneşti.’

Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.»

El le‑a mai zis: «Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. … Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!»” (Marcu 7:6‑13).

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu‑i lăsaţi să intre.” (Matei 23:13).

Românii şi România încearcă azi să scoată de la naftalină o ortodoxie „strămoşească”, care încorsetează spiritul naţional în tradiţii străvechi şi obiceiuri poate bune la vremea lor, dar total depăşite astăzi şi mai ales nenecesare pentru întâlnirea reală cu Dumnezeu prin Isus Cristos. Pericolul celor care au apucat pe această cale a tradiţiei este ca să rateze şi ei, ca evreii de odinioară, întâlnirea cu Cristosul cel viu, cel proaspăt, cel mereu contemporan nouă. „Tradiţia” Europei care a respins reforma lui Luther ne este, din acest punct de vedere, un exemplu şi o avertizare.

Clerul european a ajuns astăzi mai mult curatorul unor catedrale, decât călăuze căutate înspre Împărăţia lui Cristos. Pentru cel ce revine la răstimpuri pe meleaguri româneşti este evident că neamul acesta devine pe zi ce trece din ce în ce mai „european”, fără ca aceasta să însemne şi „mai creştin.” Atenţia şi pasiunile lui se îndreaptă nu spre poarta bisericii, ci spre săli de spectacole, stadioane, restaurante, staţiuni turistice şi mai ales … supermagazine.

Refuzându‑L pe Isus îmbrăcat în hainele contemporaneităţii, conducătorii religioşi se vor vedea curând refuzaţi ei înşişi de populaţie. O Biserică fără accesul credincioşilor la Biblie şi un creştinism fără o relaţie personală cu Cristos nu are ce să ofere problemelor reale ale românilor de azi. Ea riscă să devină un muzeu al neamului, dar nimeni nu se înghesuie să vină în fiecare zi pe la muzee …

 

2. Întâlnirea prin „tranziţie”

Acum două mii de ani, pentru întâlnirea cu Mesia, evreii au trebuit pregătiţi printr‑o perioadă de tranziţie: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” (Matei 17:10; Mal. 4:5). În ordinea lucrării divine, profetul Ilie trebuia să vină înainte de întâlnirea poporului cu Mesia. Fără pregătirea făcută de El, „ţara”, risca „să fie lovită cu blestem” (Mal. 4:5).

Lucrarea lui Ilie a fost să provoace în evrei o criză a convertirii, o tranziţie de la starea de indiferenţă vinovată, la cea de interes personal profund pentru întâlnirea cu Dumnezeu prin Cristos.

„Drept răspuns, Isus le‑a zis: «Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l‑au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.» Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17:11‑13)

Ioan nu le‑a vorbit evreilor despre întoarcerea la Lege şi la tradiţiile strămoşeşti, ci despre importanţa pocăinţei:

„După cum este scris în prorocul Isaia: «Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea… Glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi‑I cărările.’» A venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu‑şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.” (Marcu 1:2‑5)

Mişcarea de pocăinţă stârnită de Dumnezeu prin Ioan Botezătorul a atins toate straturile populaţiei. Isus Cristos a preluat mesajul pocăinţei de la Ioan (Marcu 1:15) şi l‑a împlinit în Evanghelia salvării prin credinţă.

„Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s‑a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au prorocit toţi prorocii şi Legea. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă.” ( Matei 11 :11‑15)

România şi românii trebuie să treacă şi ei astăzi printr‑o astfel de situaţie de tranziţie. Dezamăgirea prilejuită de experimentul comunist este bună, dar nu suficientă.

Reîntoarcerea la „tradiţii” religioase nu este nici ea suficientă. Este nevoie de trecerea prin treapta pregătitoare a pocăinţei. Numai aşa vom scăpa de ameninţarea blestemului peste ţară şi ne vom putea mântui sufletele.

Nu‑i uşor însă să accepţi un Dumnezeu care nu Se încadrează în tiparele aşteptărilor noastre! Ştiu, un Dumnezeu „aşa cum Îl cunoaştem noi este mult mai comod decât un Dumnezeu care ne cunoaşte El pe noi!”

Unul care stă cuminte în Templu sau în Lege, Unul „tradiţional” este de preferat Unuia care face curăţenie în templu şi ne răstoarnă rânduielile ca să ne întoarcă la spiritul, nu la slova Legii! Unul pe care avem iluzia că Îl ştim este mai bun decât Unul care ne cere să învăţăm de la El în fiecare zi, care merge cu noi pretutindeni şi are pretenţia să ne fie… Învăţător.

Pentru cei ce vin însă la Dumnezeu după planul mântuirii prin Cristos, cuvintele Lui au o putere formidabilă, personalitatea Lui are un farmec venit din grădina unei alte lumi, iar umblarea cu El le oferă tranziţia de la o simplă căutare la o deplină şi definitivă certitudine.

În scurta mea vizită din iarna lui 2009, sub broboada obiceiurilor străvechi de Crăciun, am descoperit o naţiune care se fereşte de criza pocăinţei. Dincolo de nemulţumirea faţă de trecut, românii trebuie aduşi la nemulţumire de sine însuşi. Astăzi, tranziţia de la ceea ce a fost spre ceea ce se doreşte a fi nu este de la păcat spre neprihănire, ci de la ignorarea lui Dumnezeu la aparenta Lui acceptare prin îmbrăţişarea unor forme mucegăite, care seamănă teribil cu nişte burdufuri vechi.

Ce se va întâmpla dacă românii refuză întâlnirea cu Dumnezeu în termenii stabiliţi de El prin Isus Cristos? Cred că România va fi asimilată de tăvălugul european, strivită de colosul culturii lipsite de cult, la fel cum Templul evreiesc a fost distrus în anul 70 de legiunile romane.

Cu Dumnezeu până la capătul pământului şi al istoriei nu vor rămâne decât românii care vor realiza o întâlnire personală cu El, în ceas de pocăinţă şi străluminată credinţă. Astăzi, ca şi altădată şi ca întotdeauna, se face marea cernere: unii care‑I dau dreptate lui Dumnezeu şi‑L urmează, iar alţii care Îl refuză, pierzând ocaziile şi pierzându‑se pe ei înşişi:

„Şi tot norodul care l‑a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:29‑30).

Anunțuri