Când Dumnezeu a făcut scoica, El i‑a dat tot ce‑i trebuie ca să fie în siguranţă şi s‑o ducă bine. Scoica are casa ei, cu pereţi tari care s‑o protejeze de lovituri şi s‑o păzească de duşmani. Când îi e foame, tot ce trebuie să facă aceasta fiinţă fără imaginaţie şi iniţiativă este să‑şi deschidă casa şi mâncarea îi pică singură în gură. Scoica se mulţumeşte cu ce cade la fundul apei, unde trăieşte jumătate îngropată în nisip. N‑are grijuri, n‑are pasiuni, nu ia decizii şi nu face valuri în jur. Foarte puţini o bagă în seamă. Nu‑i place să fie deranjată şi nu luptă niciodată cu nimeni, pentru nimic. Nu se agită, pentru că este mulţumită unde se află, şi nu vrea să meargă nicăieri.

Cu vulturul însă, Dumnezeu a procedat cu totul altfel. Când l‑a făcut, Dumnezeu i‑a dat în stăpânire cerul. Vulturul îşi aşează cuibul pe vârful celor mai înalte stânci, unde bate vântul, cade ploaia şi bântuie furtuna. Ca să‑şi găsească hrana, vulturul trebuie să se înalţe sus şi să zboare mulţi kilometri prin ploaie, zăpadă sau grindină, mereu cu ochii la pândă, ridicându‑se din greu în înălţimi, aruncându‑se în picaj şi ridicându‑se iar spre bolta cea largă, curajos, neobosit, maiestuos, puternic şi semeţ. Din când în când, el scoate câte un ţipăt scurt, care bagă groaza în celelalte zburătoare. Când este provocat, este formidabil. Nicio altă pasăre nu‑i poate sta împotrivă.

Nu‑i de mirare că toţi suntem impresionaţi de vulturul viteaz, nu de scoica puturoasă. În fiecare an, chipul vulturului în zbor, prin văzduh, se vinde în mii de tablouri care se asortează măgulitor cu pereţii caselor noastre şi alte mii de vulturi în miniatură se vând ca să ne împodobească birourile. Cum se face atunci că aşa de mulţi dintre noi visăm să ducem o viaţă de scoică, nu una de vultur? (traducere)

Anunțuri