O reîntâlnire cu un coleg de liceu mi‑a prilejuit o încercare de definire a „meseriei” mele. Iată despre ce este vorba:

From: A. 6 august 2008

Daniel, mulţumesc pentru răspuns. Mi‑ar fi făcut o deosebită plăcere să te aud. Sper însă că dacă vei veni în România să ne şi putem vedea. Vreau să te întreb un lucru: dacă te deranjează modul în care m‑am adresat, având în vedere poziţia ta de acum. Sper să nu fi făcut o gafă.

Am făcut o vizită în două locuri în SUA: la Mobile Alabama şi apoi în Madison, Wisconsin, unde este studentă fiica mea. Pentru mine a fost primul contact cu SUA şi recunosc faptul că a fost ceva deosebit de interesant. Sper să am ocazia să mai vin şi să văd şi alte locuri. Din câte îmi amintesc, te‑am informat că eu am absolvit Academia Tehnică Militară, secţia de aviaţie, dar imediat după absolvire m‑au trecut în rezervă pe motive de dosar. Tatăl meu şi un frate al lui au fost legionari, iar eu nu prezentam garanţie ca militar pentru regimul de atunci.

În 1979, am fost, pentru câteva luni, şomer cu diplomă de inginer în buzunar pentru că, având în vedere situaţia mea, nu vroia nimeni să mă angajeze. M‑a bătut, la un moment dat, gândul de a fugi din ţară, dar recunosc că nici nu am avut curajul să caut mai mult o soluţie, dar ştiu sigur că plecarea mea le‑ar fi adus multă suferinţă părinţilor mei şi aşa destul de încercaţi. În final am găsit pe cineva care a avut încredere în mine şi chiar dacă a făcut un fapt mai puţin legal pe vremea aceea, a acceptat să mă angajeze în Uzina de avioane Bucureşti. Fără să‑mi dau seama, pentru mine începea o a doua etapă în care „băieţii cu ochii albaştri” aveau să deschidă al doilea dosar. A urmat perioada de până în 1989, când am fost nevoit să fiu mereu cel care aveam o piatră legată de picior şi care era mereu vulnerabil. Dar bunul Dumnezeu m‑a ajutat şi am reuşit să trec peste acele încercări, dar multe dintre ele au lăsat urme.

După ’89 am încercat să îmi caut drepturile, dar din păcate am dat cam tot peste aceeaşi oameni care înainte îmi făceau dosărelul. Abia cu doi ani în urmă am reuşit să văd cum mă încondeiau şi recunosc am avut o senzaţie de repulsie pentru că am recunoscut doi dintre foştii mei colegi printre cei care mă supravegheau.

După ’89 am reuşit şi eu să avansez un pic în specialitatea mea, iar acum sunt responsabil cu sistemul de calitate al unei companii de aviaţie mai micuţe, care asigură întreţinerea tehnică a unor avioane. Am şi eu doi copii ‑ o fată de 25 ani (cea din SUA) şi un băiat de 22 ani, student la Universitate în Bucureşti. Şi cam atât despre mine. Poate dacă ne vom vedea, o să tăclăluim mai mult.

Faptul că am avut parte şi eu, într‑o oarecare măsura, de un tratament special al regimului trecut m‑a făcut să înţeleg foarte bine situaţia ta deosebit de dificilă pe care ai avut‑o în ţară înainte de plecare. În momentul în care am aflat despre tine cu câţiva ani în urmă, m‑am bucurat foarte mult să aflu că ai reuşit să realizezi ceea ce ţi‑ai dorit. Sunt convins că îţi îndeplineşti această misiune cu un devotament deosebit şi că cei pe care îi păstoreşti nu au decât de câştigat.

Te rog să îmi scuzi «logoreea» şi recunosc că m‑a cam furat valul. M‑aş bucura mult dacă, din când în când, poţi să îmi mai faci câte un mesaj scurt, pentru că înţeleg foarte bine faptul că eşti extrem de ocupat. Dacă vii în această toamnă în ţară, te rog să îmi spui şi mie, că aş fi tare bucuros să te revăd. Recunosc ca am avut ocazia sa văd fotografii cu tine pe Internet şi sincer, nu te‑ai schimbat prea mult. Îţi doresc multă sănătate atât ţie cât şi întregii tale familii.

Cu deosebită stimă, A.

+ + +

Dragă Adrian

Mulţumesc pentru abordare şi pentru prietenia ta de peste ani. Se pare că ai avut părinţi remarcabili şi o viaţă care sau dărâmă sau clădeşte caracterele frumoase. Tu ai ales varianta a doua.

Am auzit şi de la alţii despre dezamăgiri majore după citirea propriului dosar de la securitate. Probabil că eu am să aleg să nu‑l citesc niciodată. Dumnezeu ştie, şi asta îmi e de‑ajuns. Eu nu m‑am „popit” în sensul rău al cuvântului. Acum câţiva ani mi s‑a făcut o ofertă pentru nişte cărţi de vizită gratuite şi m‑am gândit cum să mă definesc, ce titlu să pun lângă numele meu. Dintr‑un punct de vedere sunt un fel de „lucrător social” preocupat cu emigranţii români. Îi iau de la aeroport şi le port de grijă până ce nu mai au nevoie de mine şi se descurcă singuri. Din alt punct de vedere sunt un consilier sufletesc de care oamenii au nevoie toată viaţa. După ce m‑am mai gândit la câteva alternative, am ales‑o pe cea la care ţin cel mai mult şi prin care cred ca le fac cel mai mult bine celor din jurul meu. Am scris citeţ: „Daniel Brânzăi – Ghid către cer” (Guide to Heaven).

Ca orice ghid, mă mai ocup şi cu alte lucruri necesare călătoriilor, dar esenţialul este că ştiu de unde i‑am luat, ştiu să le explic ceea ce văd pe drum (nu chiar pe toate, dar am un „manual” din care citesc!) şi unde vreau să‑i duc. Dacă reuşesc să ajung cu ei până la destinaţia finală, se cheamă că mi‑am îndeplinit misiunea. Îţi doresc să fii un tătic fericit şi un bunic care să stea pe aproape de nepoţi. (D. B.)

Anunțuri