L‑am cunoscut pe vremea copilăriei şi mi‑a umbrit duios adolescenţa petrecută în biserica „Basarab” din Bucureşti. Îl recunosc acum în amintirile unuia dintre nepoţii lui care scriu cronica morţii „fratelui Sîrbu”.

Adrian Sîrbu jr. ni‑l aduce înaintea ochilor aşa cum a fost, un „Victor” destinat să biruiască slăbiciunile altora cu bunătatea lui binecuvântată:

„Victor SÂRBU a trecut la cele veşnice”

Putini ştiu că „Sfântul” a trăit în România… Prin anii ’70 era la modă celebrul serial cu Roger Moore. Dar nu la el mă refer acum, ci la un alt personaj, cu care nu a avut în comun decât porecla. Şi dorul de ducă… pentru a‑i ajuta pe ceilalţi…

Fost asistent medical, prin vremurile tulburi de dinainte de Revoluţia din ’89, a parcurs zeci de mii de kilometri pe jos, să‑şi ajute fraţii întru credinţă. Mai ales pe cei nevoiaşi, care nu‑şi permiteau să plătească pentru tratamente la domiciliu… Mai o injecţie… un moldamin… o penicilină… mai o tensiune… un consult… Rareori îl găseam acasă. Chiar şi atunci când eram copil şi, în vacanţă fiind, rămâneam la bunici câteva săptămâni bune. În permanenţă era cineva care să aibă nevoie de „fratele Sîrbu”… Când mă trezeam dimineaţa, îl găseam deja plecat… Mai apărea după‑amiaza, cu gentuţa lui medicală, în care avea seringile din sticlă, sterilizate, cu ace groase… pe care le fierbea mamaie seara… Mergea hotărât, fără însă a se grăbi… Nu de puţine ori, când se întorcea acasă, după o zi plină, îl mai aborda câte un vecin… „Nea Victore, poţi să vii şi pe la noi să o vezi pe mama? Că‑i bolnavă şi nu ştiu ce are…”

Nu l‑am văzut niciodată să refuze pe cineva… Nu l‑am auzit nici măcar să îl amâne, spunându‑i că va trece pe acolo mai târziu, după ce va merge până acasă, să mănânce… sau a doua zi… Nu… Oricât ar fi fost de solicitantă ziua, lăsa totul şi mergea „la datorie”…

Îmi amintesc că aveam câţiva anişori şi mă întorceam cu părinţii mei, din cartierul Dămăroaia, de la bunici, spre Drumul Taberei, unde locuiam atunci. Eram în maşina roşie a tatălui meu… „noua” lui achiziţie… o Dacie 1300, second hand, prima lui maşină, de care era tare mândru… Pe drum, observă un cuplu în vârstă care părea a avea probleme. Soţia era aşezată pe bordură, pe marginea trotuarului, iar bătrânelul o ţinea de mână şi se uita disperat după ajutoare. Tata a oprit maşina, a aflat despre ce e vorba şi i‑a luat să îi ducă la spital. Pe drum, bătrânica a început să horcăie… chiar când ajunseserăm în dreptul casei lor… Soţul ei ne‑a rugat să oprim, să mergem să sunăm la Salvare… poate o fi vreuna în apropiere… şi or putea să o ajute cumva, până să ajungem noi la cel mai apropiat spital, bătrânul a intrat în casă, iar noi am stat să avem grijă de femeie… Atunci a apărut bunicul… În mintea mea de copil parcă a răsărit soarele… El putea să o ajute… Din păcate, tot ce a putut face a fost să constate că „nu mai are puls” şi să îl mângâie pe bătrân cu câteva cuvinte care i‑au mers la suflet… Nu ştiu ce i‑o fi zis… dar ştiu ca lacrimile lui nu erau lacrimi de deznădejde…

Atunci mi‑am dat seama ca bunicul nu putea să facă chiar orice… Dar că făcea mult mai mult decât simple injecţii… Şi am întrezărit în felul meu copilăresc o fărâmă din dragostea lui faţă de oameni… faţă de Dumnezeul lui în Numele căruia făcea toate acele lucruri, fără să accepte nicio „atenţie” de la cei pe care îi ajută…

A fost diacon la cea mai mare biserică baptistă din Bucureştii acelor vremuri ‑ biserica Golgota. Acolo am aflat că unii oameni îi ziceau Sfântul… dar nu pe faţă, pentru că i‑ar fi dojenit cu siguranţă… El ţinea lecţiile de cateheză… i‑au trecut prin mâini, cum se spune, generaţii întregi de credincioşi…

Îmi plăcea tare mult să‑l văd la amvon, duminica dimineaţa… Mi se părea că i se potriveşte tare bine… Imaginea lui acolo şi felul lui de a fi, de a vorbi, m‑au făcut să iubesc biserica… frăţietatea… maiestatea serviciilor divine… Peste ani, după ce părinţii mei au trecut printr‑un divorţ, imaginea bunicului la amvon mi‑a stăruit multă vreme în minte… şi pot spune că a contribuit semnificativ la întoarcerea mea la Dumnezeu şi la rămânerea familiei mele pe această Cale. Aproape un an de zile nu am mers nicăieri, în nicio biserică… Mie îmi era dor de „Golgota”… de biserică… şi i‑am bătut la cap să mergem la biserică…  Dacă nu ar fi fost aşa… poate că acum eram pe o cu totul altă cale…

La un moment dat am aflat că bunicul nu a mai mers la biserica pe care a iubit‑o atât de mult… Eram prea mic pentru a‑l întreba de ce… Peste ani, am avut privilegiul de a discuta cu câţiva oameni care au fost în comitetul bisericii în acele vremuri… De la unul dintre ei am aflat că Securitatea i‑a înscenat ceva urât de tot, iar el a preferat să se retragă, pentru ca biserica să nu aibă de suferit şi ca nimeni să nu găsească în el o pricină de poticnire… „Păi, frate Sîrbu, i‑a zis acea persoană, nu e mai simplu să spunem adevărul?

Să spunem oamenilor că este doar o înscenare?” Răspunsul pe care i l‑a dat am ajuns să îl apreciez doar după mulţi ani… la justa lui valoare… „Este uşor să arunci cu noroi într‑un om… Chiar dacă acesta e nevinovat, odată ce a fost aruncată asupra lui o urmă de îndoială, în permanenţă se va găsi cineva care să găsească în el o pricină de poticnire… un motiv pentru a nu merge la cateheză… la biserică… să nu se boteze… Nu… e mai bine aşa…”

În ciuda acestui fapt a continuat să slujească… ca simplu om… cu vorba… cu seringa… cu stetoscopul, tensiometrul… dar mai mult cu sufletul…

Unul dintre lucrurile care m‑au uimit mereu la bunicul meu a fost acela că, de fiecare dată când mergeam pe acolo, ne vorbea despre Dumnezeu… Ca şi cum ar fi fost singurul şi cel mai important lucru pe care ni l‑ar fi putut spune… Şi, de fapt aşa şi era… El a dat viaţă îndemnului „vorbiţi între voi cu psalmi…” Nu era dată în care să nu ne salute cu câte un psalm… în care să nu le transmită celor dragi nouă, dar care nu au putut veni la el din diverse motive, „să citească Psalmul 17… 23… 91… 90… 20… 19? şi să nu ne dea „un cuvânt ca din partea lui Dumnezeu”…

În 2005, când a avut un accident vascular cerebral, nimeni nu i‑a mai dat vreo şansă… Medicii de la spitalul Colentina, după ce i‑au făcut „tot ce a fost omeneşte posibil”, l‑au trimis „să moară acasă”, pentru că era doar o chestiune de zile… cel mult de săptămâni… Îmi amintesc că, la Reanimare, atunci când ne‑au lăsat să îl vedem, i‑am şoptit la ureche: „Tataie, ne rugăm pentru matale”… Părea inconştient, dar mi‑a răspuns, tot şoptit… şi cu un efort considerabil: „da‑da‑daaahh”…

Într‑adevăr, a fost vorba despre câteva săptămâni… Dar nu până la trecerea lui la cele veşnice, ci până să îşi revină aproape spectaculos… Apoi, un al doilea atac vascular cerebral l‑a pus din nou la pat… Iar cel de‑al treilea, din urmă cu câteva săptămâni, i‑a grăbit plecarea acasă, după o lungă suferinţă, la vârsta de 87 de ani.

Acum însă, în săptămâna în care celebrăm actul răscumpărător al suferinţei, morţii şi învierii Celui pe care L‑a iubit atât de mult, a intrat în bucuria Stăpânului său. Acum, acolo, nimeni nu mai are nimic de zis şi de obiectat, pentru că Domnul Său l‑a cântărit şi l‑a găsit drept. Acum, acolo, sus, probabil că nu mai salută pe nimeni cu psalmi şi cu cântări din „Cântările Evangheliei”… probabil că este mut de uimire în faţa strălucirii Slavei pe care a pregătit‑o El pentru toţi cei care L‑au iubit, L‑au slujit cu toată inima lor şi cu toată viaţa lor, în ciuda tuturor împotrivirilor… Probabil că se bucură şi se minunează alături de fraţi de‑ai lui pe care nu i‑a mai văzut demult… fraţi cu care a slujit în vremuri tulburi, o biserică prigonită…

În urma lui au rămas multe lucruri… căsuţa bătrânească pe care a zidit‑o cu mâinile lui… leagănul pe care l‑a montat în faţa bucătăriei… copii… nepoţi… strănepoţi… Dar, dincolo de toate acestea, parcă ceva s‑a remarcat… Ceva ce mi‑a fost greu să definesc… ceva ca o… mireasmă… o mireasmă a lui Cristos!

Cristos a înviat, tataie! (parcă‑l şi aud, zâmbind blajin… „Adevărat a înviat, măi, tată!”…)

Anunțuri