Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atâta rămân aşa cum au fost! Este foarte greu să fii mai înţelept ca Solomon! Este şi mai greu să nu‑i dai dreptate:

„Ce a fost va mai fi, şi ce s‑a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub Soare. Dacă este vreun lucru despre care s‑ar putea spune: «Iată ceva nou!», de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” (Eclesiastul 1:9‑10)

M‑a sunat azi (5 iulie 2008 ) fratele Pavel Nicolescu de la New York să mă întrebe dacă aş accepta spre publicare în serialul meu „Amintiri cu sfinţi” şi mărturia despre un sfânt din secolul XI, care pentru că a vorbit răspicat împotriva păcatelor împăratului a fost executat. După „asasinarea” publică, împăratul s‑ar fi căit şi s‑ar fi rugat în fiecare zi la mormântul sfântului ucis.

Ce‑aţi fi răspuns în locul meu?

Părerea mea este că facem mult prea mult caz de „deosebirile” dintre bisericile evanghelice de azi şi bisericile „istorice” din celelalte veacuri. La o privire mai atentă şi mai… documentată, vom vedea că multe din relele şi bunele care s‑au manifestat în viaţa bisericilor de atunci se manifestă şi în viaţa bisericilor de astăzi, oricare le‑ar fi numele sau… pretenţiile. Să începem cu cele rele:

1. Evanghelicii condamnă vehement practica „acatistelor” din biserica ortodoxă, dar.. ce sunt acele teancuri imense de „scrisori” trimise împreună cu „donaţii” substanţiale de către „telespectatorii lor”? Oare rugăciunile „teleevangheliştilor” peste mormanele acelea de hârtie, pe care ei nici nu le citesc şi nici nu le pun la inimă, nu sunt la fel de „acatistice” ?

2. Evanghelicii protestează vehement împotriva „vânzării de odoare sfinte” din „crucea Domnului Isus” sau din te mai miri ce brâu al sfintei fecioare sau din rămăşiţele unor sfinţi, dar… atunci de ce vând televangheliştii „fiole şi sticluţe cu apă din exact locul în care a fost botezat Cristos” (şi pe care nu‑l ştie încă nimeni)?

3. Evanghelicii critică împărţirea credincioşilor în hidoasa dihotomie a „clerului” şi a „laicilor”, dar … oare n‑au ajuns şi ei să facă, pe furiş şi încet‑încet, exact acelaşi lucru? La suprafaţă, evanghelicii „ordinează” nu pe cineva care a absolvit cursurile academice ale unor instituţii teologice nu de puţine ori cu caracter discutabil, ci oameni în care comunitatea locală de credincioşi recunoaşte persoane „cu darul şi harul” slujirii, chemate să călăuzească şi să dea învăţătură. Ce se întâmplă însă când Dumnezeu dă acest „dar şi har” unuia care n‑a avut privilegiul (timpul şi banii) să meargă la şcolile teologice? Câte biserici evanghelice au ca păstori astfel de oameni? Câte dintre activităţile „cultice” (acte cultice) mai sunt astăzi practicate de „mirenii” neşcoliţi ai bisericilor evanghelice ?

4. Evanghelicii se fac că nu acceptă exagerata importanţă care se dă „preotului” şi spiritului „parohial‑regional” din bisericile istorice, dar … pretenţia că o filială nu se poate considera pe drept cuvânt Biserică decât atunci când este instalat un păstor local nu seamănă teribil de mult cu practica criticată? Nimic nu se mişcă în „parohie” fără ştirea preotului! Aţi încercat în ultima vreme să faceţi ceva în adunare fără să ştie … „fratele păstor”? „Biserica în episcop stă” nu este doar o exprimare a bisericii istorice, ci şi o realitate a multor adunări creştine evanghelice.

Lista este lungă şi ar putea continua în multe direcţii şi în multe privinţe. Cine are ochi de văzut le vede repede şi … suferă în tăcere.

Există însă şi asemănări de care nu ne jenăm şi care ne fac cinste. Unele structuri şi realităţi ne sunt comune şi ne fac mult bine:

1. Trinitatea „preot, dascăl, cantor” se recunoaşte foarte uşor în simetria ei cu trinitatea „pastor, minister of education şi minister of music (sau worship). Amândouă sunt verificate de timp, validate de Scriptură şi o mare binecuvântare când sunt îndeplinite de adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu.

2. Comitetele bisericilor sunt la fel de importante în funcţionarea bisericilor istorice, ca şi în cele evanghelice. Spiritul de echipă şi „supravegherea” (sau „vegherea”) reciprocă este benefică pentru toţi cei care fac lucrarea lui Dumnezeu în trupuri care sunt încă „de carne”.

3. Rolul „catehizării” este la fel de important şi în viaţa spirituală a bisericilor istorice, ca şi în viaţa evanghelicilor care au preluat numele şi practica de la ele.

4. Pocăinţa este scoaterea de sub pedeapsă şi calea spre sfinţire şi în bisericile istorice şi în cele evanghelice.

5. Mişcările produse de Duhul lui Dumnezeu prin oameni duhovniceşti de excepţie sunt la fel de necesare şi în bisericile istorice şi în cele evanghelice.

6. Accentul pus pe rugăciunea personală zilnică este fundamental în ambele tabere creştine.

7. Rugăciunea pentru cei bolnavi este la fel de necesară şi de eficientă şi la bisericile istorice şi la cele evanghelice.

8. Dorinţa de a‑i vedea pe toţi oamenii de aproape şi de departe veniţi la Cristos şi găzduiţi în perimetrul Bisericii este lăudabilă şi la unii şi la alţii, chiar dacă ea naşte confruntări. Aceste confruntări trebuie canalizate în direcţii constructive de lideri care‑şi dau seama că nu poate fi vorba despre competiţie, ci de completare reciprocă (în colaborare sau fără colaborarea reciprocă). Sfântul apostol Petru n‑a fost întotdeauna de acord cu ce spunea şi făcea sfântul apostol Pavel, dar aceasta nu i‑a împiedicat să aibă respect şi păreri bune unul despre altul (1 Corinteni 2:4‑9 şi mai ales Galateni 2:1‑10).

9. Despărţirea de lume este preţuită atât în „viaţa monahală” din bisericile istorice, cât şi în viaţa fiecărui credincios din adunările evanghelice.

10. Respectul pentru castitatea vieţii de familie, pentru protecţia fătului încă nenăscut şi pentru cei aflaţi la vârsta bătrâneţii sunt preocupări binecuvântate atât în bisericile tradiţionale, cât şi în adunările evanghelice.

11. Chiar şi discutabila dorinţă de a influenţa „puterile acestui veac” să întreţină o societate cu valori creştine este la fel de vie şi la bisericile istorice, cât şi la cele evanghelice. „Lumea” nu poate fi încreştinată, dar unii lideri ai bisericilor mai … perseverează.

Dacă aţi avut răbdarea să parcurgeţi listele de „rele şi bune” în care ne asemănam între noi, cred că veţi avea bunăvoinţa să ascultaţi şi părerea mea finală:

„Cu cât ni se par că se schimba mai mult, cu atâta lucrurile rămân mai mult aşa cum au fost!” Dumnezeu nu a început lucrarea de mântuire şi sfinţire a oamenilor doar odată cu apariţia adunărilor evanghelice şi nici n‑a renunţat la principiul care L‑a călăuzit în lucrarea Sa acum două mii de ani:

„Ioan a luat cuvântul şi a zis: «Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l‑am oprit, pentru că nu merge după noi.» «Nu‑l opriţi, i‑a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.»” (Luca 9:49‑50)

Dacă m‑aţi ascultat până aici, daţi‑mi voie să vă întreb: Ar fi acceptabil să punem experienţa unui creştin din secolul XI în colecţia noastră de „sfinţi evanghelici”?

Anunțuri