Un articol din ziarul „Formula AS” nr. 38, anul 1992, reda interviul care i‑a fost luat pastorului Richard Wurmbrand.

„Dracul a învăţat de la comuniştii români”

În competiţia privindu‑i pe „marii români”, printre finalişti se află un nume care încurcă pe toată lumea: RICHARD WURMBRAND. Ochi miraţi, umeri ridicaţi, deşi în cauză se află o mare personalitate a lumii creştine, „frate” de neam şi de convertire cu Steinhardt. Pentru că am avut norocul şi fericirea să‑l cunosc pe pastorul Wurmbrand şi, mai ales să‑l aud predicând într‑o biserică neoprotestantă din Bucureşti, reiau un interviu pe care mi l‑a acordat în 1993. Mărturisesc cu mâna pe suflet: niciodată, în viata mea, eu nu am auzit vreun preot vorbind cu atâta ardoare despre Cristos. Nimeni nu I‑a exprimat niciodată, atât de aievea realitatea. Acolo, în biserica întunecoasă, Richard Wurmbrand Îl materializase, de‑a dreptul, cu iubirea şi adoraţia lui. Isus era „de faţă”, întrupat printr‑o credinţă uriaşă. Expresie supremă a crezului său, Mântuitorul i Se revelase lui Richard Wurmbrand în închisoare, ajutându‑l să depăşească chinurile cumplite la care fusese supus. De dragul prezenţei Lui, bătrânul pastor ar fi luat oricând de la capăt supliciul, numai pentru a‑L mai putea atinge pe Domnul, dincolo de gratiile ferestrei, cu sufletul său întărit şi eliberat de mortificarea trupească. Un om minunat!

Întruchiparea bunătăţii extreme, a toleranţei, a adevăratei iubiri. Dar şi un militant al credinţei creştine, care şi‑a pus viaţa în pericol, pentru a face ca învăţătura lui Cristos să ajungă acolo unde era aşteptată: în Munţii Chinei sau în deşerturile Saharei. Richard Wurmbrand se află acum în cer. Sunt onorată că m‑a băgat o clipă în seamă, cât a fost pe pământ.

Convertirea

‑ Domnule Wurmbrand, aveţi faima de a fi unul dintre cei mai mari predicatori creştini ai lumii contemporane, o afirmaţie la care subscriu, întrucât am avut norocul să vă ascult la Biserica Baptistă din Bucureşti. Un mare predicator şi misionar creştin, de origine… evreu. Când şi cum aţi trecut de la ritul mozaic la creştinism?

‑ Am crescut într‑o casă unde nu se practica religia, deşi părinţii erau amândoi evrei. Tata a murit când eu eram foarte tânăr. Când tatăl moare, la evrei este obiceiul ca un copil să spună obligatoriu o rugăciune pentru odihna mortului. Rugăciunea se rosteşte la sinagogă. Ea trebuia rostită în ebraică, limbă pe care n‑o cunoşteam. Am mers la sinagogă şi am spus de trei ori pe zi acea rugăciune. M‑a mirat faptul că nimeni nu mi‑a spus nimic despre Dumnezeu acolo, în sinagogă. Rosteam rugăciunea aceea automat.

Atunci s‑a întâmplat că la rabin a venit, în prezenţa mea, un om plângând. El l‑a rugat pe rabin să se facă rugăciuni în sinagogă pentru fata lui, în vârstă de 12 ani, care este bolnavă pe moarte. Atunci rabinul i‑a oprit pe cei care erau în biserică, cerându‑le să mai facă o rugăciune. L‑am văzut pe omul acela rugându‑se cu atâtea lacrimi pentru fata lui!

Mergând a doua zi să spun din nou rugăciunea, acelaşi om a venit la rabin să‑l cheme la înmormântarea fiicei lui. Întristat, m‑am dus la rabin şi l‑am întrebat ce fel de Dumnezeu este acela care a lăsat să moara fetiţa aceea, fără sa fie impresionat de lacrimile cu care tatăl ei s‑a rugat pentru ea. „Pleacă, de‑aici, vagabondule!”, a strigat la mine rabinul. Ăsta a fost singurul răspuns pe care l‑am primit de la el. Am plecat. Cu asta s‑a terminat relaţia mea cu sinagoga.

M‑am dus la o biserică ortodoxă, am văzut lumea intrând acolo cu lumânări aprinse, am intrat de curiozitate, se afla în cartierul meu din Bucureşti, unde eram cunoscut. Văzându‑mă, o doamnă nu s‑a ferit să i se adreseze altcuiva, tare, aşa ca să aud: „Ce caută aici puiul ăsta de jidan scârbos?”  Am plecat şi de acolo, şi cu asta s‑au terminat relaţiile mele cu religia. Apoi, pe măsură ce am crescut am vrut tot mai mult sa aflu ce înseamnă, de fapt, credinţa, de ce nu explică nimeni, în nicio biserică, ce este Dumnezeu?

Intram în biserică, ieşeam din biserică, nimeni nu mă oprea să‑mi spună: tinere, uite, asta înseamnă Dumnezeu! Eram un tânăr meditativ. Îmi plăcea de mic să fac plimbări singuratice prin cimitire, inscripţiile de pe morminte mi‑au atras atenţia asupra nimicniciei lumii. Cutare a fost general şi a murit. Cutare a fost mare poet şi‑a murit. Cutare a fost bancher şi a murit. Şi mă întrebam: ei, şi cu asta se termină?

La unele morminte, mai plângea cineva. La altele, nu mai exista nici piatra. Nimeni nu venea s‑aprindă o lumânare. Şi‑mi ziceam: cândva o să zac şi eu într‑un asemenea mormânt. Puţin o să mă plângă mama, dar mama o să moară şi ea. O fată, poate. Dar o să moară şi ea. Şi‑o să zac aici, în mormânt. Ce mă interesează, comunism, capitalism, monarhie, republică? Nu mă interesează religia, dar nici ateismul nu mă interesează, dacă totul se termină cu asta! Apuci la repezeală câteva plăceri, dar câte poţi să apuci?

Viaţa nu are niciun fel de sens dacă, după ea, nu urmează nimic. Aş fi vrut să găsesc un partid care să dea tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi l‑am găsit! Într‑o vară, eram tânăr căsătorit, am mers împreună cu soţia mea, Sabina, într‑un sat de lângă Braşov, în Săcele, şi acolo era un dulgher sas. El era foarte credincios şi, deşi în timpul acela nazismul începuse deja să se afirme în Germania, şi între nemţi şi evrei se căscase o prăpastie de netrecut ‑ el se ruga lui Dumnezeu: „Doamne, Tu care îi iubeşti pe toţi oamenii, indiferent de rasă, fără să faci nicio deosebire, ajută‑mă să aduc un evreu la credinţă. La mine în sat nu sunt evrei, eu sunt bătrân, bolnav, nu pot să merg să‑i caut, adu‑mi tu un evreu la mine în sat şi‑l voi îndrepta spre credinţă.” Iar Dumnezeu nu i‑a ascultat rugăciunea, şi în loc să‑i aducă un evreu, i‑a adus doi, pe nevastă‑mea şi pe mine. Dumnezeu nu împlineşte niciodată o rugăciune, ci îţi dă mereu ceva mai bun decât îţi doreşti tu. Şi bătrânul sas mi‑a dat atunci un Nou Testament şi am rămas uimit. Acolo, înainte să‑L întâlneşti pe Isus, o întâlneşti pe Maica Domnului. Eu n‑am mai întâlnit o asemenea fiinţă devotată şi cucernică şi care nu vrea să obţină nimic, ci totul dăruieşte. Pe urmă am citit despre Ioan Botezătorul, şi tot aşa: el se născuse cu o situaţie materială bună, căci preoţia era ereditară în Israel. Dacă erai la Ierusalim şi aveai o parohie bună, toată viaţa o duceai bine. Şi el lasă toate şi se duce în pustie ca să se dedice oamenilor. Am descoperit o altă lume, o lume fără de „eu”. Pe urmă vine Isus care lasă cerul pentru pământ, pentru păcătoşi, ei Îl batjocoresc, El îi iubeşte, pe cruce Se roagă încă pentru ei. El m‑a captivat.

Misionar în Numele lui Isus

‑ Atunci v‑aţi convertit?

‑ Da, aşa s‑a produs convertirea, pe urmă eu am vorbit cu alţi evrei, şi ei au vorbit cu alţi evrei, pe urmă mi‑a dat Dumnezeu darul acesta, ca foarte curând să am o întreagă biserică de evrei creştini. Ei le‑au spus nevestelor, nevestele altora, şi aşa s‑a adunat o biserică.

‑ Asta se întâmpla la Bucureşti? Unde se afla biserica?

‑ Pe strada Olteni. A dărâmat‑o răposatul. Veneau şi români mulţi, la început din curiozitate, apoi din convingere. Se formase o comunitate aparte. La vremea aceea era o atmosferă foarte antisemită printre ortodocşi, celelalte culte religioase, baptiştii, adventiştii, erau şi ei prigoniţi, nu puteai să mergi nici la ei. Era o misiune a bisericii norvegiene atunci, la Bucureşti, şi ea ne‑a luat sub protecţia ei. Dar în timpul războiului ea a trebuit să plece, şi pe vremea lui Antonescu şi a legionarilor am dus‑o foarte greu. Am fost închişi, şi soţia mea, şi eu, am fost judecaţi de curtea marţială, pentru crimă de adunări clandestine şi de altele de felul acesta. Pe urmă, comuniştii ne‑au scăpat de dictatura hitleristă, ca să facă ei o altă dictatură. Nici lor nu le plăcea ce facem. La început s‑au purtat destul de bine, au cochetat cu biserica, dar mai târziu n‑au mai cochetat. Au început prigoana, fiindcă ei acceptau o biserică liniştită, care să stea să‑şi cânte liturghia, dar noi eram misionari activi, mergeam în sate, predicam, mai spuneam şi despre comunism câte ceva, că sunt atei, lucrul acesta nu le‑a plăcut! Pe urmă ne‑au arestat din nou, şi pe soţia mea, şi pe mine, am stat în închisoare din ’48 pana în ’56, în ’56 m‑au eliberat şi mi‑au zis: „Ei, acuma te‑ai cuminţit, mai predică dacă poţi!” Dar eu am predicat şi ei mi‑au ridicat autorizaţia; atunci am predicat clandestin şi iar m‑au arestat şi am mai făcut încă şase ani de închisoare, şi când m‑am eliberat a doua oară, în ’64, eram atât de prigonit încât dacă intram într‑o biserică să mă închin, dacă mergeam la biserica baptistă, pastorul era chemat şi ameninţat că dacă mi se va îngădui să intru la el în biserică, i se va ridica autorizaţia. Şi atunci am plecat în străinătate, în America, şi acolo am creat Misiunea Creştină Către Lumea Comunistă, care este de rit evanghelic şi care are ca scop ajutorarea victimelor comunismului.

Anii de puşcărie

‑ În biserică aţi vorbit îndelung despre anii dumneavoastră de închisoare. După părerea mea, ei nu v‑au marcat deloc. Sunteţi un om luminos şi blând. Cum aţi putut străbate 14 ani de temniţă grea, fără să fiţi marcat moral?

‑ Noi vedem într‑un om o unitate. El nu este o unitate. El este foarte asemănător cu fraţii siamezi. Biblia spune că există omul dinăuntru şi omul dinafară. Omul lăuntric, omul mistic, este atât de ascuns, că poţi să trăieşti 90 de ani pe pământ, să cunoşti mii de oameni şi pe omul din lăuntrul tău ‑ nu! În închisoare am stat ani de zile singur în celulă, fără o carte, fără nimic, nu se auzea o voce, nu se auzea un şopot, eram singur, singur. Nimic nu‑mi distrăgea atenţia.

Nu m‑am plictisit în vremea aceea, fiindcă am descoperit o fiinţă foarte interesantă, un alt Wurmbrand, pe care nu‑l cunoşteam. O cu totul altă voce, cu totul alte preocupări, Richard Wurmbrand ăla nici nu era la închisoare, era în afara închisorii, era în afara timpului, în afara spaţiului, capitalismul nu‑l interesa, fiindcă nu avea bani, comunismul nu‑i putea lua nimic, fiindcă nu‑i era frică de închisoare, era o cu totul altă fiinţă. Nici nu e drept să se spună că am suferit 14 ani închisoare; a fost o parte din mine care a suferit. Sigur, când te bate, când eşti schingiuit fără milă, carnea suferă, dar eşti tot timpul conştient că asta se întâmplă omului dinafară, trupul suferă, dar spiritul rezistă.

Torturile fizice nu trebuie povestite

‑ Care sunt lucrurile cele mai dure, cele mai înfricoşătoare, pe care vi le amintiţi din închisoare?

‑ Am citit tot ce s‑a scris aici, în România, pe această problemă, l‑am citit şi pe Soljeniţîn, fireşte. Nu s‑a scris adevărul. Adevărul nu se poate scrie. În una dintre cărţile mele am povestit atrocităţile la care a fost supusă o femeie la puşcărie. Soţia mea m‑a implorat: nu publica asta, nu‑i îngrozi pe oameni! Odată, după ce am ieşit din închisoare, o singură dată, în Belgia, am încercat să povestesc martiriul unei femei în închisoare. O doamnă din biserică a leşinat. Au fost torturi de neînchipuit. Tratamentul la care au fost supuse mai ales maicile din mănăstiri, în România, nu poate fi îndurat de nicio imaginaţie. În momentul de faţă, noi lucrăm pentru a‑i ajuta pe cei prigoniţi, suntem informaţi ce se întâmplă în China, în Rusia, în Somalia… Cred că în închisorile din România au fost unele lucruri care au întrecut chiar şi cruzimile chinezeşti. Ce li s‑a întâmplat barbarilor este nimic în comparaţie cu ce au îndurat femeile şi maicile. Soţia mea a stat cu maicile în celulă. Când a căzut o maică în mâna lor, vai de viaţa ei!

‑ De ce nu se spune adevărul până la capăt? Răul nu trebuie mărturisit integral?

‑ Nu. Eu mă lupt tocmai acuma cu editorii care îmi cer să păstrez lucrurile acestea în cărţile mele, dar nu vreau. Nu pot. N‑ar mai dormi oamenii. Nici eu nu dorm.

‑ Din pricina amintirilor?

‑ Românul are o vorbă: ce‑şi face omul cu mâna lui, nici dracul nu‑i face! Cred că dracul a învăţat de la comuniştii români. Dracul n‑a făcut niciodată ce‑au făcut comuniştii. A avut de învăţat de la ei! Cum au reuşit ei să se infiltreze în conducerea bisericii, cum au izbutit ca unii oameni să fie oamenii lor, şi în timp ce comuniştii dărâmau bisericile, ei să‑i laude că fac bine. Comuniştii au concurat cu naziştii. N‑aş spune că unii sau alţii au fost mai buni. Avantajul nazismului faţă de comunism este că a durat puţin, a durat în total 11 ani, la repezeală au omorât mulţi, dar n‑a durat. Dar aici comunismul a durat 45 de ani.

‑ Şi mai durează încă…

‑ A fost o teroare.

‑ Cum de nu v‑a fost frică, d‑le Wurmbrand? Ştiind, pe pielea dumneavoastră, ce înseamnă puşcăriile comuniste, aţi continuat totuşi să predicaţi…

‑ Mă întrebaţi de ce? În Biblia ebraică nu există un semn de întrebare. S‑a scris Cartea Sfântă fără semne de întrebare. Originalul Noului Testament a fost scris în greceşte şi mai există manuscrise vechi şi nu există niciun semn de întrebare. Semnele de întrebare au intrat în lume târziu, când oamenii s‑au dezvăţat să accepte realitatea. Eu trăiesc fără să‑mi pun semn de întrebare. Dacă m‑ar fi întrebat cineva înainte: Vrei să fii liber? N‑aş fi răspuns neapărat „da”, fiindcă eu eram preot şi aveam o parohie în închisoare, o parohie cu mult mai bună, unde predica nu era măsurată la o jumătate de oră. Acolo puteam predica toată ziua, pentru că nu aveam oameni, stăteam singur cu mine în celulă şi predicam cu glas tare. A iubi este o activitate care nu te plictiseşte. Poţi să fii singur şi să iubeşti. Iubirea ta populează celula cu fel de fel de fiinţe. Iubirea pentru fiinţele îndepărtate este mai puternică decât pentru cele pe care le ai la îndemnă. Mie suferinţa mi‑a fost bun prieten 80 de ani.

‑ N‑aţi avut niciodată tovarăşi de celulă reali? Oameni?

‑ Ba da. Am stat doar trei ani singur. M‑am întâlnit chiar zilele acestea cu foşti tovarăşi de puşcărie. Mulţi dintre ei s‑au convertit acolo, la credinţă. Făcusem o adevărată academie teologică în celulă. S‑au convertit şi criminali, şi oameni care n‑au ştiut niciodată de Dumnezeu. Şi din ofiţeri s‑au convertit, din securişti.

‑ Unde aţi fost închis în România?

‑ În multe locuri. Ne ducea din loc în loc: la Văcăreşti, la Jilava, la Gherla, la Snagov, la Craiova…

‑ Penitenţa dumneavoastră s‑a datorat faptului că eraţi evreu sau că eraţi predicator?

‑ Două crime am săvârşit şi sub Antonescu şi sub comunişti: că eram evreu şi că eram predicator. Am primit bătaie şi pentru una, şi pentru alta. Cu toate că uneori mai scăpam: când trebuia să‑i bată pe evrei, eu eram creştin.

‑ Problema antisemitismului românesc a luat, după părerea mea, o amploare care nu are acoperire în realitate. Dumneavoastră ce părere aveţi?

‑ Românii sunt un popor mare. Nu poate fi acuzat de ceea ce s‑a întâmplat. Fiecare popor are crimele şi criminalii lui. A vorbi despre antisemitismul românesc ‑ aşa ceva nu există. După cum nu există nici antisemitism nemţesc. Eu cunosc nemţi care şi‑au pus viaţa în primejdie pentru a‑i apăra pe evrei. Zeci de mii de creştini sunt închişi, torturaţi şi executaţi.

‑ Acum, după căderea comunismului în Europa răsăriteană, Misiunea Creştină Către Lumea Comunistă, al cărei preşedinte sunteţi, mai are vreo cauză de apărat?

‑ În clipa de faţă, în lume, în China, în Ţările Arabe şi Africa, există mii de fraţi şi surori creştini prigoniţi cu aceeaşi cruzime cu care au fost prigoniţi creştinii după moartea lui Isus. În China, avem fraţi care sunt închişi acolo de peste 40 de ani. Le‑am primit de curând numele. În Vietnam, aveam fraţi şi surori condamnaţi, unii, la moarte. Misiunea noastră încearcă să‑i ajute pe creştinii prigoniţi. Ce vă spun acum este un secret al misiunii noastre. Noi adunăm bani din toată lumea pentru creştinii prigoniţi. Şi banii aceştia îi dăm la comunişti. O să mă întrebaţi cum e posibil aşa ceva. În Vietnam, după ce un creştin a fost executat, autorităţile vin la familia victimei cu facturi şi o obligă să plătească: pentru glonţul ucigaş, pentru sicriu, pentru salariul preşedintelui tribunalului care l‑a condamnat, pentru salariul procurorului care l‑a acuzat. Şi acolo a rămas o văduvă săracă sau o mamă: cu ce să plătească? Şi noi dăm bani la comunişti ca să rămână ea cu coliba ei, cu un pat şi cu un dulap. Asemenea grozavii există, neştiute, în lumea de astăzi. Şi cu toate astea, biserica creşte şi acolo, trăieşte. Este subterană, oamenii nu se lasă speriaţi. Evanghelia pătrunde peste tot adeseori sub ameninţarea morţii; s‑au instalat tipografii în peşterile din munţi. O situaţie la fel de dramatică este şi în Irak. Acolo, între kurzi, care sunt musulmani, există şi o minoritate creştină. Un pastor dintre ei, împreună cu un grup de fraţi şi surori au fost prinşi şi condamnaţi la moarte de Saddam Hussein. Povestea o ştiu chiar de la fiul acelui pastor. Ei au fost duşi pe câmpul de execuţie (familia este obligată, în China şi Orient, să asiste la execuţia membrilor ei), deci şi el a asistat la împuşcarea tatălui său. Se spune că tatăl, înainte de execuţie, l‑a rugat pe şeful plutonului să le îngăduie să facă o rugăciune. I s‑a îngăduit. Înainte de rugăciune, el s‑a aplecat a luat de pe jos câte o mână de nisip şi le‑a dat‑o celor care se aflau cu el, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care pentru voi se frânge.” Atunci soldaţii au tras, dar nu au murit toţi, n‑a murit nici pastorul, a fost doar rănit. A mai apucat să ia o mână de nisip amestecat cu sângele lui şi, dându‑le acelora care încă mai trăiau, le‑a spus: „Acesta este sângele legământului celui nou care pentru voi se face.” Au murit în credinţă, cu zâmbetul pe buze.

De curând, am fost în Ţările Arabe, unde nu are voie să pătrundă o Biblie. Eu sunt evreu, şi evreii n‑au nici ei voie să intre în Kuweit sau în Arabia Saudită. Legea nu îngăduie. Şi n‑are voie să intre niciun predicator al Evangheliei. Iar eu respect legea. Dar eu nu sunt doar evreu sau doar predicator, eu sunt şi una şi alta, şi asta legea nu interzice. Aşa că am intrat şi în Arabia Saudită, şi nu cu o Biblie, ci cu 30.000. Şi acolo situaţia este dramatică. Dacă un musulman trece la creştinism, i se taie o mână. E adus în faţa moscheii, pus să abjure, şi dacă nu vrea ‑ este supus martiriului. În Iran, creştinii au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi îngropaţi în zăpadă, lăsaţi acolo până când au îngheţat. În Birmania, un pastor de‑al nostru, în vârstă de 32 de ani, a fost spânzurat cu capul în jos până când a murit. Dar chiar şi mai aproape de noi, în ţările sovietice, s‑au petrecut asemenea orori. Un frate de‑al nostru din Kiev, Victor Beliv, a stat la închisoare 24 de ani. 20 de ani a fost ţinut singur într‑o celulă ‑ şi eu am fost singur într‑o celulă, dar nu 20 de ani ‑, n‑a avut dreptul să citească o carte, să vadă o dată culoarea cerului, să primească o scrisoare, să‑şi vadă familia la vorbitor, nimic, nimic. Vedea peretele cenuşiu, 7 ore pe zi îi aduceau o saltea de paie să se culce, iar 17 ore trebuia să stea în picioare, nici măcar pe ciment n‑avea voie să se aşeze ori să se sprijine de un perete. Întruna şi întruna trebuia să facă manej: să se plimbe în cerc împrejurul odăii, iar ei îl supravegheau prin ocheanul din uşă şi dacă se oprea, intrau înăuntru şi‑l băteau. 20 de ani a trăit aşa. După 20 de ani l‑au trimis la Kolima, în nordul Siberiei, unde gheaţa niciodată nu se topeşte, la muncă forţată. În California, am întâlnit un frate chinez, John Hu‑E‑Din, care mi‑a povestit despre anii pe care i‑a petrecut el în închisorile chineze. Şi eu am trecut prin greu, dar prin ce a trecut el este de neimaginat. M‑am speriat de ce mi‑a povestit. La un moment dat îl ţineau cu mâinile legate la spate, timp de zile şi de nopţi, şi‑n timpul ăsta turnau peste el galeţi cu murdărie omenească şi cu urină, iar mâncarea i‑o aruncau ca la câine, pe jos şi era obligat să se tăvălească şi să lingă mâncarea aceea, fiindcă altfel nu putea, cu buzele lui năclăite de murdărie.

‑ D‑le Wurmbrand, care este esenţa forţei pe care o dă creştinismul?

‑ În matematică există o cifră: infinit. Se scrie opt culcat. Din infinit când scazi 20 cât rămâne? Tot infinit. La infinit ori adaugi, ori scazi, e la fel. Dar cine are infinitul cerului, infinitul uniunii cu Dumnezeu, dragostea arzătoare pe care o are ‑ ea alină toate durerile. Şi cele pe care le ai, în chip natural, şi cele pe care le iei asupra ta. Crucea lui Isus îţi devine uşoară. Isus a mers la răstignire, spre Ghetsimani, cântând. Şi ştiu şi ce a cântat fiindcă sunt evreu. Era seara Paştilor evreieşti şi de Paştile evreieşti, până astăzi, evreii cântă Psalmul 118: „Aceasta e ziua pe care Domnul a făcut‑o ca să ne bucurăm”. Mergea, deci, cântând către suferinţă, către Mama sfântă şi bună care avea să plângă la piciorul crucii. Şi noi cântam în închisoare. Aveam instrumente muzicale tare frumoase: n‑aveam viori, n‑aveam orgă, dar aveam lanţuri de mâini şi de picioare, şi lanţurile sunt nişte instrumente muzicale splendide. „Aceasta este ziua cling‑clang, aceasta este ziua, cling‑clang, pe care Domnul a făcut‑o, cling‑clang, să ne bucurăm.” Şi mai dădeam şi din picioare, ca să adăugăm şi‑o orgă. Cei care cu drag iau crucea asupra lor au mereu zâmbetul pe faţă.

Anunțuri