L‑aţi întâlnit pretutindeni. Fiecare parc de distracţii care se respectă are măcar unul. Fiecare revistă care‑şi merită preţul are şi ea unul. Cel mai bun în meserie pe care‑l ştiu eu în România a fost Clenciu. Este vorba despre un „caricaturist”. El îţi poate face, la repezeală, din doar câteva linii, o „figură” care are „ceva” din chipul tău, fără însă a te înfăţişa în complexitatea fizionomiei tale.

Un caricaturist este un specialist al lucrurilor care ies imediat în relief, care sar în ochi, al puţinelor elemente care‑ţi dau unicitatea pe moment. Caricaturistul este treapta cea mai rudimentară pentru a afla „adevărul” despre cineva.

Treapta imediat superioară lui este ocupată de „portretist”. Sunt portretişti care ne‑au lăsat în urmă adevărate capodopere. Să amintim numai de misterioasa „Gioconda” a lui Leonardo da Vinci sau de autoportretul lui Van Gogh.

Un „portret” este un studiu de personalitate. Mult mai fidel realităţii decât caricatura, portretul cere timp de pregătire şi ia mult mai mult timp pentru execuţie. Unele portrete pot fi considerate „fotografiile” de dinaintea inventării aparatului de fotografiat.

Aţi ghicit, o treaptă superioară „portretiştilor” pentru cunoaşterea adevăratului chip al cuiva este „fotografia”. Multe dintre portrete au fost influenţate de capriciile pictorului sau înfrumuseţate pentru „preţul” celor care le‑au comandat. Fotografia nu înfrumuseţează. Ea îngheaţă în timp o secvenţă a vieţii. Nici fotografia însă nu spune adevărul, tot adevărul şi numai adevărul despre cineva. Există chiar şi un proverb: „Când ajungi să arăţi ca în poza de pe paşaport este timpul să mergi la un medic …”

Imaginea statică nu poate spune totul despre adevăratul nostru chip. De aceea s‑a inventat cinematograful şi cutia magică cu imagini mişcătoare. Dintr‑o dată pozele au prins viaţă şi au început să zâmbească, să plângă, să se mire, să îmbătrânească, să se schimbe, să … fie vii, aşa cum este viaţa. Dacă vrei să cunoşti adevărul despre cineva, o secvenţă de viaţă îngheţată în timp este insuficientă.

Omul este într‑o continuă schimbare, într‑o neîncetată evoluţie. Se gândeşte, se răzgândeşte, se apucă de ceva, se lasă, se apucă de altceva sau revine la ceea ce făcea mai înainte. Omul are zile bune şi zile rele, anii buni şi anii pe care‑i regretă. Am „inventariat” aceste mijloace de fixare a imaginii pe retina memoriei noastre nu pentru a face o istorie a artei, ci pentru a ajunge la una dintre celebrele ilustraţii ale lui Richard Wurmbrand. Ea apărea mereu în situaţiile în care părerea generală despre cineva părea că se fixase definitiv asupra unui anumit fel de a fi al lui. Oamenii îl „îngropaseră” sub povara unui trecut şi nu‑i mai dădeau voie să iasă din el, ca dintr‑o închisoare la care‑l condamnaseră „pe viaţă”.Concluzia raţionamentului evreiesc a lui nenea Richard era: „Nu puneţi etichete pe fiinţele vii. Etichetele sunt pentru exponatele moarte din muzeu. Nu daţi diagnostice definitive. Oamenii bolnavi fac tratamente şi se vindecă, uneori …

Dar iată ilustraţia:

„Se spune că un teritoriu întreg era terorizat de un tâlhar la drumul mare, un monstru care n‑avea milă de nimeni şi nu cruţa nimic. Despica pântecele femeilor, spinteca copiii şi tăia cu toporul capul bărbaţilor care i se împotriveau. Ca un semn al sorţii, monstrul acesta de om avea şase degete la mâini şi la picioare. Regele a trimis armata să‑l prindă, dar totul a fost în zadar. Fiara cutreiera pădurile şi sărea de unde nu te aşteptai în spatele călătorilor nenorocoşi. La o vreme, atacurile s‑au împuţinat, apoi au încetat cu desăvârşire. Potera l‑a mai căutat un timp prin văgăuni, dar s‑a dat bătută şi ea. Monstrul dispăruse.

Regele a răsuflat uşurat, dar au apărut apoi alte probleme, aşa cum este viaţa complicată a unui rege. Viaţa l‑a obosit şi pe el şi a căzut într‑o deznădejde ucigătoare. Sfetnicii s‑au străduit care mai de care să‑l sfătuiască, doctorii s‑au străduit să‑l doctoricească, dar regele era din ce în ce mai slab şi mai chinuit de gânduri. Cineva, un om care călătorise mult, a adus la palat vestea că undeva, într‑un refugiu al sfinţilor, s‑ar afla un călugăr cucernic care avea puteri magice în rugăciunile lui. I se dusese vestea în tot ţinutul despre înţelepciunea şi bunătatea lui fără de margini. Oamenii bătuciseră cărare până în sihăstria lui.

Aflând de suferinţa regelui, omul nostru a spus că n‑ar fi rău ca regele să se ducă la sfântul acela şi să stea de vorbă cu el. Zis şi făcut, că doar aşa este viaţa regilor, nu? Când a ajuns în fata sihastrului şi când i‑a auzit graiul blând şi dulce, regele a simţit că i se ia o povară de pe umeri, iar piatra care‑i apăsa inima era cât pe ce să fie răsturnată. Au stat mult de vorbă şi regele se simţea din ce în ce mai bine. Într‑un sfârşit sihastrul l‑a întrebat:

„Îmi dai voie să mă rog pentru tine?”

„Cum să nu, a răspuns regele, mai încape vorbă. Chiar te rog!”

„Vino mai aproape, i‑a spus sihastrul cel bătrân, ca să‑ţi pot pune mâna pe creştet.”

Regele s‑a apropiat şi aplecat capul, numai că … într‑o fracţiune de secundă, atât cât a zburat mâna călugărului de sub haină şi până spre creştetul lui, regele a putu observa cu uimire şi groază că … mâna aceea… avea … şase degete.

Există clipe când monstrul se întâlneşte cu sfântul şi toate etichetările noastre sunt demodate şi depăşite. Fiinţele vii sunt proiecte într‑o continuă mişcare, trecând prin faze intermediare, pe care le leapădă apoi ca pe nişte găoace temporare de crisalidă. Când vrei să ştii adevărul despre cineva, când vrei să‑mi spui adevărul despre cineva, ce eşti: un „caricaturist”, un „portretist”, un „fotograf”, un „scenarist de film” sau un om matur care ştie că‑ţi trebuie o viaţă întreagă pentru ca să poţi spune ceva despre … cineva? Graba cu care unii dintre noi ne grăbim să‑i etichetăm pe alţii drept „comunişti”, „şmecheri”, „fără caracter”, „monştri”, pentru că aşa i‑am cunoscut noi într‑o secvenţă de timp care ne‑a îngheţat în memorie… s‑ar putea să nu spună adevărul decât despre … noi înşine.

Anunțuri